RSA Animate - Schimbarea paradigmelor în educaţie

Fiecare ţară din lume, în momentul de faţă,

face reforme în domeniul educaţiei publice.

Există două motive pentru acest lucru.

Primul dintre ele este de natură econimică.

Oamenii încearcă să înţeleagă

cum să educe mai bine copiii noştri

pentru a le lua locurile în economiile secolului al XXI-lea.

Cum putem face asta?

Cum nu putem anticipa

cum va arăta econimia

săptămâna viitoare,

după cum demonstreză şi ultimele agitări.

Cum putem face asta?

Al doilea motiv însă, este de natură culturală.

Fiecare ţară încearcă să înţeleagă

cum să educe copiii

astfel încât aceştia să aibe un sens al culturii identităţii

asftfel încât noi

să putem da mai departe genele culturale ale comunităţilor noastre

fiind în acelaşi timp părtaşi la procesul de globalizare.

Cum le punem cap la cap?

Problema e că ei încearcă să anticipe viitorul

făcând ceea ce au făcut în trecut.

În acest fel alienează milioane de copii

care nu văd niciun sens în a merge la şcoală.

Când noi mergeam la şcoală,

eram ţinuţi acolo cu o poveste

cum că dacă munceşti mult şi obţii rezultate bune

şi termini o facultate,

vei avea un loc de muncă.

Copiii nostru nu cred asta.

Şi, apropo, pe bună dreptate.

E cu siguranţă mai bine cu o diplomă decât cu niciuna.

Dar nu mai este o garanţie.

cu atât mai puţin dacă acest parcurs presupune marginalizarea

majorităţii lucrurilor pe care le consideri importante despre tine.

Unii oameni zic că trebuie să ridicăm standardele

ca şi cum asta ar fi ceva revoluţionar.

Pe bune? Da, trebuie.

De ce le-am coborî?

Nu mi-a venit niciun argument care

să mă convingă fermecător.

Dar să le ridicăm? Desigur, trebuie să le ridicăm.

Problema este că

sistemul educaţional actual

a fost projectat şi conceput şi structurat

pentru o altă epocă.

A fost conceput

în cultura intelectuală a Iluminismului.

Şi în circumstanţele economice

ale Revoluţiei Industriale.

Înainte de mijlocul secolului al XIX-lea,

nu existau sisteme de educaţie publică.

Nu.

Puteai fi educat de către Iezuiţi

dacă aveai bani.

Dar educaţia publică plătită din taxe,

obligatorie pentru toată lumea,

şi gratis la livrare.

Aceasta era o idee revoluţionară.

Şi mulţi oameni au obiectat.

Au zis

Nu este posobil ca mulţi copii de pe stradă,

copii din clasa muncitoare

să beneficieze de educaţie publică.

Aceştia nu sunt capabili să înveţe să citească şi să scrie

De ce ne pierdem vremea cu asta?

Deci toate acestea compun problema.

O întreagă serie de presupuneri

despre structura socială şi capacităţi

A fost produsă de imperativul economic al timpurilor.

Pe tot acest parcurs se observă

un model intelectual al minţii.

ceea ce în esenţă era

perspecticva Iluminismului asupra inteligenţei.

Inteligenţa reală consită din

capacitatea unui anumit tip de gândire deductivă,

şi din cunoaşterea clasicilor

la ceea ce am ajuns să ne gândim ca abilitate academică.

Şi aceasta este moştenirea genetică a educaţiei publice.

Există două tipuri de oameni.

Academici şi ne-academici.

Oameni deştepţi şi oameni ne-deştepţi.

Şi consecinţa acestui lucru este

că mulţi oameni brilianţi cred că nu sunt brilianţi.

Pentru că sunt judecaţi

prin prisma acestei perspective asupra minţii.

Avem aşadar două coloane gemene

economicul şi intelectualul

Şi părerea mea este

că acest model a provocat haos

în viaţa multor oameni

A fost minunat pentru unii.

Există oameni care

au profitat extraordinar de pe urma acestui model.

Dar majoritatea oamenilor nu.

In schimb, aceştia au avut de suferit de pe urma acestui model.

Aceasta este epidemia modernă.

Şi e pe atât de nepotrivită

pe cât e de fictivă.

Aceasta este pesta ADHD-ului.

Acesta este o hartă cu cazurile de ADHD în America.

Sau prescripţiile pentru ADHD.

Să nu mă înţelegeţi greşit.

Nu vreau să zic ca nu există aşa ceva

precum Deficitul de Atenţie.

Nu sunt calificat pentru a afirma ca nu există aşa ceva.

Ştiu că marea majoritate a

psihologilor şi a pediatrilor

cred că aşa ceva există.

Dar tot rămâne o chestiune de dezbătut.

Ceea ce ştiu drept sigur este

că nu este nicio epidemie.

Aceşti copii primesc tratamente medicamentoase la fel de des

precum noi ne scoteam amigdalele.

Pe aceleaşi fundamente scurile

şi din aceleaşi motive, trenduri medicale.

Copii noştri trăiesc

în cea mai intensiv stimultantă perioadă

din istoria planetei.

Sunt asaltaţi cu informaţii

şi solicitări ale atenţiei din partea fiecărei platforme.

computere,

iPhone-uri,

placate publicitare,

sute de canale TV.

Şi acum îi penalizăm

pentru că s-au lăsat distraşi.

De la ce?

De la chestii plicticoase.

La scoală, în cea mai mare parte.

Mi se pare că nu e chiar o coincidenţă

faptul că incidenţa ADHD-ului a crescut

în paralel cu creşterea testării standardizate.

Acum, acestor copii li se dă

Ritalin şi Adderall şi tot felul de lucruri,

adesea medicamente foarte periculoase,

pentru a le spori puterea de concentrare şi a-i calma.

Dar potrivit acestei teorii, Deficitul de Atenţie

creşte pe măsură ce călătoreşti spre est în interiorul tării.

Oamenii incep să-şi piardă interesul în Oklahoma,

abia mai pot gândi drept în Arkansas,

şi până să ajungă la Wahington

şi-au pierdut raţiunea complet.

Şi exista motive diferite pentru asta, cred.

Este vorba de o epidemie fictivă.

Dacă stai să te gândeşti, artele,

şi nu zic asta exclusiv în cazul artelor.

Cred ca este de asemenea adevărat despre ştiinţă.

şi depre matematică.

Dar spun asta

în mod special despre arte

pentru că ele sunt victimele acestei mentalităţi la ora actuală

În mod deosebit.

Artele

abordează în mod deosebit idea de experienţă estetică.

O experienţă estetică este

una în care simţurile tale lucrază la nivel de vârf.

Atunci când eşti prezemt în momentul actual,

când răsuni de enstuziasm

pentru lucrul pe care-l trăieşti.

Atunci când eşti viu pe deplin.

Una anestezică este când închizi toate simţurile.

Şi te desensibilizezi în legătură cu ce ţi se întâmplă.

Şi multe medicamente asta fac.

Ne trecem copiii prin educaţie

anesteziându-i.

Şi eu cred că ar trebui să facem exact contrariul.

Nu ar trebui să-i adormim.

Ar trebui să-i trezim

în legătură cu ceea ce au în interior.

Dar modelul pe care îl avem este acesta.

Cred că avem un sistem de educaţie

care este modelat după interesele industrialismului

şi în chipul acestuia.

Vă voi da câteva exemple.

Scolile încă sunt organizate,

în mare măsură, ca linniile de producţie din fabrici.

Avem aşadar clopoţei,

clădiri separate,

materii specializate.

Încă educăm copiii cu loturile.

Îi trecem prin sistem în funţie de grupul de vârstă.

De ce facem asta?

De ce există convingerea potrivit căreia

cel mai important lucru pe care copiii îl au în comun

este ce vârstă au.

E ca şi cum cel mai important lucru despre ei

este data fabricării.

Ei bine, eu cunosc copii care sunt mult mai buni decât alţi copii

la aceesi vârstă şi la discipline diferite.

Sau la ore differite în timpul zilei.

Sau mai buni în grupuri mai mici decât în grupuri mai mari.

Sau câteodată vor să fie singuri.

Dacă te interesează modelul de învăţare

nu porneşti de la mentalitatea asta de linie de producţie.

Este vorba, în estenţă, despre conformism

şi este din ce în ce mai mult vorba despre asta.

dacă te uiţi la creşterea testării standardizate

şi la curricula standardizate,

şi este vorba despre standardizare.

Eu cred că trebuie să ne îndreptăm în direcţia exact opusă.

Asta vreau să zic cu schimbarea paradigmei.

Există acest studiu făcut recent,

asupra gândirii divergente,

publicat acum câţiva ani,

Gândirea divergentă nu este totuna cu creativitatea.

Eu definesc creativitatea

ca fiind procesul în urma căriua ai idei originale,

care au valoare.

Gândirea divergentă nu este un sinonim.

Dar este o capacitate esenţială pentru creativitate.

Este abilitatea

de a vedea mai multe răspunsuri posibile la o întrebare.

Mai multe moduri posinile de a interpreta o întrebare.

ceea ce Edward de Bono ar numi a gândi "lateral",

a nu gândi numai în moduri lineare sau convergente.

A vedea răspunsuri multiple, nu numai unul.

Există şi teste în acestă privinţă.

un tip de exemplu de eronare ar fi

Oamenii ar putea fi înrebaţi

Câte utilizări puteţi găsi pentru o agrafă de birou?

Întrebări de rutină.

Majoritatea oamenilor găsesc în jur de 10 sau 15.

Cei care sunt buni la asta pot găsi 200.

Şi aceştia fac asta spunându-şi

ce-ar fi dacă agrafa ar fi de 60 de metri

şi ar fi din spumă de cauciuc?

Trebuie să fie o agrafă de birou aşa cum o ştim noi, Jim?

Deci exista teste în sensul ăsta.

Le-au făcut cu 1.500 persoane

într-o carte numită Punctul de Cotitură & Dincolo de Acesta,

şi în protocolul testului,

în cazul în care ai obţinut un scor mai mare de un anumit nivel,

eşti considerat un geniu al gândirii divergente.

OK?

Aşadar întrebarea mea pentru voi este,

ce procent din oamenii testaţi, din cei 1500

au obţinut un scor la nivel de geniu al gândirii divergente?

Şi ar trebui să mai ştiţi un lucru despre ei.

Este vorba despre copii de grădiniţă.

Prin urmare, ce credeţi?

Ce procent la nivel de geniu?

80%? Vă mulţumesc.

80%. OK.

98%

Acum, chestia e că acesta

a fost un studiu longitudinal.

Aşa că au testat din nou aceiaşi copii 5 ani mai târziu.

Vârste cuprinse între 8 şi 10 ani.

Cât credeţi? 50%?

I-au testat din nou cinci ani mai târziu.

Vârste cuprinse între 13 şi 15 ani.

Puteţi vedea o tendinţă, nu-i aşa?

Acum, acest lucru spune o poveste interesantă.

Pentru că nu v-aţi fi putut imagina asta desfăşurându-se în sens contrar, nu-i aşa?

Începi prin nu a fi foarte bun

dar devii din ce în ce mai bun pe măsură ce câştigi în vârstă.

Dar asta ne arată două lucruri.

Unul este că avem cu toţii această capacitate.

şi doi, că de cele mai multe ori se deteriorează .

Şi multe lucruri

li s-au întâmplat acestor copii pe măsură ce au crescut.

Multe.

Unul dinrte cele mai importante lucuri care li s-au întâmplat,

sunt convins că

până acum au devenit educaţi.

Au petrecut 10 ani în şcoală

unde li s-a spus că există un singur răspuns

Şi nu te uita.

Şi nu copia.

Pentru că asta înseamnă a trişa.

Adică, în afara şcolilor

asta se cheamă colaborare.

Dar în şcoli

Asta nu e pentru că profesorii vor aşa.

E din cauză că se întâmplă aşa.

E pentru că e moştenirea genetică a educaţiei.

Trebuie să gândim diferit despre capacităţile umane.

Trebuie să depăşim această concepţie veche despre

academic, ne-academic,

abstract, teoretic

vocaţional.

Şi să vedem lucrurile aşa cum sunt.

Un mit.

Apoi trebuie să recunoaşteţi că

cea mai mare parte din învăţarea de calitate are loc în grupuri.

că colaborarea este materia creşterii.

Dacă atomizăm oamenii şi îi separăm

şi îi judecăm separat,

formăm un tip de disjuncţie

între ei şi mediul lor natural de învăţare.

Şi în al treilea rând,

este vorba în mod vital despre cultura instituţiilor noastre.

Obiceiurile instituţiei

şi habitaturile pe care le ocupă.