Cum ne unesc (și ne divizează) steagurile

Steagurile sunt cele mai simple și puternice piese de design create vreodată. Ne pot face să fim plini de mândrie sau plini de ură și pot chiar inspira oamenii să moară sau să ucidă în numele lor, spune vexilologul Michael Green. Să facem o scurtă trecere prin istorie, în timp ce Green explorează simbolurile din spatele steagurilor ce ne unesc și ne divid, invitându-ne să ne imaginăm un viitor unde am putea colabora sub o singură identitate colectivă: umanitatea noastră.

În 1989 un artist
pe nume Dread Scott,

care a onorat și el
scena TED cu prezența sa,

a creat în Chicago
următoarea piesă de artă:

a întins pe podea drapelul Americii

și apoi a invitat publicul să stea pe el

și să-și noteze reacțiile într-un jurnal.

Din punctul meu de vedere,
cele mai puternice cuvinte scrise au fost:

„De ce nu ne deranjează oamenii străzii,

niște ființe umane care stau pe jos,

dar ne deranjează un drapel?”

Pentru unii dintre voi
această operă de artă e deranjantă.

Acesta este într-un fel
scopul acestui discurs –

nu să vă deranjeze sau să vă supere –

ci doar să vă demonstreze
puterea incredibilă a drapelelor.

Vă pasă de steaguri,
chiar dacă susțineți contrariul.

Știți asta.

În regulă.

La finalul discursului
sper să găsiți inspirația

să luptați pentru o lume mai bună
valorificând puterea steagurilor.

Dar până atunci,

vom începe cu începutul.

Iar înainte să vă arăt următorul lucru
vreau să știți că orice vă voi arăta

nu e o susținere,
ci mai degrabă contrariul.

Dar mai mult decât orice,
vreau să creez aici un spațiu

în care putem observa
aceste steaguri, aspectul lor,

și felul în care ne fac să ne simțim.

Vom vorbi despre emoțiile noastre.

E toată lumea de acord?

Bine.

Sunteți gata să vedeți primul steag?

Super, vom începe
cu unul ușor de recunoscut.

Glumeam. (Râsete)

S-ar putea ca unii dintre voi să se simtă
stânjeniți din cauza acestui steag.

Eu cu siguranță mă simt incomod
stând în fața lui.

S-ar putea ca unii dintre voi
să simtă un pic de mândrie.

Ceea ce e de înțeles, suntem în Texas.
Nu e ceva rar, nu?

Dar haideți să începem cu realitatea.

Acesta nu e steagul confederat. Bine?

Acesta e steagul de luptă
al armatei Virginiei de Nord,

condusă de generalul Robert E. Lee.

Așa că data viitoare când cineva susține
că acest steag e moștenirea lor,

dacă familia lor
nu a luptat în acea armată,

se înșală, bine?

Aveți acordul unui expert în steaguri
să le spuneți asta.

Acest steag a ieșit în evidență
pe la mijlocul anilor 1950 și 1960,

ca răspuns la mișcarea
pentru drepturile civile.

Iar în prezent,

reprezintă pentru mulți dintre noi
Confederația.

Dar n-ar trebui să vă reamintesc
ce este Confederația.

A fost o națiune criminală

care s-a răsculat
împotriva Statelor Unite,

a declarat război acestora,

iar la un moment dat

a fost unul dintre cele mai
ne-americane lucruri.

Și totuși, acest drapel este protejat

de aceleași legi
care protejează steagul SUA,

în statele Florida, Georgia,
Carolina de Sud, Mississippi și Louisiana.

Dar haideți să ne concentrăm
pe Georgia pentru un moment.

În 1956 după ce desegregarea
a fost implementată în școlile publice,

Georgia și-a înlocuit steagul cu acesta.

Cred că toată lumea e de acord

că acesta nu era un drapel
pe care vreun cetățean al Georgiei

l-ar fi agățat cu mândrie în fața casei.

Nu.

Ca și celelalte statui confederate
înălțate la mijlocul anilor 1950 și 1960,

acest steag simboliza
cine deținea puterea și cine nu.

Acesta a rămas steagul Georgiei
până în anul 2001,

când și-au schimbat drapelul cu acesta.

Iar ca expert în steaguri
vă pot spune oficial: e urât.

Bine? E în regulă să râdeți de el.

E urât. Și pentru că e atât de urât

l-au și schimbat doi ani mai târziu.

Au organizat un referendum

în care trebuiau să aleagă
între treaba asta

și drapelul care reprezintă acum
statul Georgia.

Unii dintre voi s-ar putea mira:

„Stai un pic Michael,

dacă cel de dinainte
nu era steagul confederat,

cum arăta acesta de fapt?”

Până în prezent,

în Georgia ancorează primul steag
al Statelor Confederate ale Americii.

Doar au trântit
sigiliul statului lor pe el.

Ei bine, să vedem cum ne simțim.

Acesta nu v-a tăiat răsuflarea
cum a făcut-o celălalt, nu?

Nu-i așa?

Iată de ce îmi plac steagurile.

Sunt cea mai simplă mostră de design,

compus în general din două-trei culori,

niște dungi orizontale sau verticale.

Și totuși, reușesc să ne răscolească
cele mai adânci emoții.

Ne pot face să ne umplem de mândrie

sau să ardem de ură.

Ne-am da viața pentru un steag,

am și omorî pentru acesta.

Unul dintre designerii mei favoriți
pe nume Wally Olins,

supranumit și tatăl mărcii naționale,
spunea, citez:

„Toată lumea dorește să aparțină

și vrea să afișeze
simboluri ale acesteia”.

E incredibil cum aceste bucăți de material
cusute la un loc sau vopsite

au devenit obiecte atât de sacre.

Asta pentru că au devenit
parte din identitatea noastră.

Sunt un mijloc puternic de unificare,

dar la fel de puternic de divizare.

Sunteți pregătiți pentru următorul steag?

Da...

Nu vă grăbiți.

Observați cum v-ați simțit
când a apărut pe ecran.

Voi trece repede la următorul slide

ca să nu vă dau șansa
să mă pozați în fața acestuia.

(Râsete)

După Primul Război Mondial,

Germania se afla într-o stare
destul de rea,

iar tânărul Adolf Hitler avea destule –
haideți să le spunem – „idei”

despre cum a ajuns Germania în acest hal

și cum putea ieși din criză.

A scris capitole întregi
în cartea sa „Mein Kampf”,

pe care nu v-o recomand,

despre cum Germania
a pierdut Primul Război Mondial

în mare parte pentru că britanicii
aveau un design grafic mai reușit

și o propagandă mai bună.

Așa că odată ascensiunea
Partidului Nazist,

Hitler a creat unul dintre cele puternice
simboluri pe care le-am văzut vreodată.

Chiar și mai puternic
decât unele din ziua de azi.

Cu el a marcat titluri, uniforme
și foarte multe steaguri.

Hitler cunoștea puterea steagurilor.

Așa cum menționează în „Mein Kampf”:

„Noul steag... ar trebui să servească
drept mare un afiș

[pentru că] în cele mai multe cazuri

o emblemă impunătoare
poate stârni interesul pentru o mișcare.”

Să nu uităm că era un artist.

Știa că prin puterea
identității vizuale și a uniformelor

putea reaprinde spiritul german.

Acesta era un semn de bun venit
pentru milioane de germani,

dar și un sfârșit crunt pentru alții.

Nu obișnuim să vedem drapelele ca arme,

dar asemenea drapelului
de luptă Confederat,

acest steag folosit de germani

făcea un anumit grup de persoane
să se simtă nedorit și inferior.

Când e creat un drapel
se formează două tabere:

tabăra persoanelor
reprezentate de noul simbol

și inevitabil, tabăra persoanelor excluse.

Două grupuri subtil delimitate.

E un efect secundar.

De obicei nu e intenționat.

Însă nemții au fost foarte stricți
cu privire la cine era

sau nu reprezentat de svastică.

În 1935 evreilor le-a fost interzis
să arboreze drapele germane.

Iar în acest fel, Germania
probabil mai mult ca oricând în istorie

a folosit puterea duală a steagurilor
atât ca să unifice, cât și să dividă.

Steagurile au fost folosite
ca arme de identitate.

În prezent, arborarea steagului nazist

e interzisă în Germania, Austria,
Ungaria, Rusia și Ucraina.

Gândiți-vă.

E o bucată de material, dar e interzisă.

Pare o nebunie la prima vedere.

Dar nu cred că cineva
din această încăpere consideră

că interzicerea lui nu e o idee bună.

Chiar sună ca o armă.

În calitate de vexilolog,
pot spune că de multe ori

nu aspectul drapelului
este cel mai interesant aspect,

ci legile din spatele acestuia.

De exemplu, în India
pentru a crea un drapel indian,

se folosește un material
țesut de mână numit „khadi”.

Dacă cineva creează un drapel
din orice alt material

riscă până la trei ani de închisoare.

E o nebunie.

Aici, în Texas, am auzit cu toții

că steagul texan este singurul steag
arborat la aceeași înălțime

cu cel al Statelor Unite, corect?

Pentru că am fost o națiune
înainte de a deveni un stat.

Cine a mai auzit asta?

Da.

Ei bine, sunt aici să vă spun
că acest lucru e complet fals, bine?

În primul rând, nu am fost singurul stat
care a fost mai întâi o națiune înainte.

Și în al doilea rând,
conform codului drapelelor

toate steagurile pot fi la aceeași
înălțime cu cel al Statelor Unite.

Nu cred că e nevoie să vă întreb
ce părere aveți despre acesta.

Cei mai mulți dintre noi am crescut
jurându-i credință în fiecare dimineață,

știind că nu trebuie să îl lăsăm
niciodată să atingă pământul, etc.

În Statele Unite luăm foarte în serios
codul drapelelor.

Vi-i amintiți pe acei jucători din NFL

care au îngenunchiat
în timpul imnului național.

A fost o mare controversă.

Încălcau codul drapelelor.

În State, în timpul imnului
se stă drept, cu mâna pe inimă, etc.

Dar ca vexilolog, mi s-a părut fascinant
că nimeni nu se înfurie

dacă se întâmplă așa ceva.

În codul drapelelor scrie: „Steagul
nu trebuie purtat culcat sau orizontal,

ci mereu arborat liber”.

Și de multe ori se întâmplă asta
în timpul aceluiași imn

și nimeni nu se înfurie.

Sau asta. Se întâmplă de fiecare dată.

Codul drapelelor e clar:

„Nicio parte a drapelului nu trebuie
folosită drept costum sau uniformă”.

Aceasta e echipa texană de baseball A&M,
nu vreau să le creez probleme,

dar asta se întâmplă mereu,
în special în noiembrie.

Sunt sigur, aproape pot garanta,
că după ce plecați diseară acasă

veți vedea pe spatele vreunei mașini

un steag american alb-negru,
cu o dungă albastră,

o linie albastră fină, nu?

Viețile Albastre Contează.

Asta încalcă codul drapelelor
în multe moduri.

Dar toate aceste lucruri
sunt făcute cu cele mai bune intenții.

Nimeni nu poate spune altceva.

Desigur, sfidează secțiunea
din codul drapelelor

numită „Respectul pentru drapel”.

Folosind drapelul drept uniformă,

legal e o lipsă de respect față de drapel.

Și ceea ce mi se pare interesant

e că acei jucători NFL
care îngenuncheau în timpul imnului

și oamenii care își lipesc etichete
cu Viețile Albastre Contează

fac parte din spectre diferite
ale aceleași probleme,

dar încalcă exact aceeași lege,

o lege ce e 100% inaplicabilă.

De fapt chiar opera
lui Dread Scott din 1989

a determinat Curtea Supremă
să considere codul drapelelor un îndrumar.

Nimeni nu poate fi condamnat
pentru încălcarea codului drapelelor.

Nimeni nu poate fi obligat să fie patriot.

Atunci de ce avem toate aceste legi
care ne spun cum să tratăm steagul

dacă nimeni nu le poate impune?

Asta pentru că o națiune
este un concept colectiv fragil.

Există doar în mintea noastră.

Pot împrumuta asta? Mulțumesc.

Câteodată un steag poate fi
singurul lucru tangibil al acelei idei.

Rămânem uniți la propriu de niște ațe.

Și e impresionant.

Codul drapelelor e menit să păstreze
și să protejeze acest concept fragil,

dar și dreptul fiecăruia de a-l încălca.

Iată ce e atât de special
la Statele Unite, nu?

Iată cât de unic e drapelul nostru.

Drapelul nostru e minunat.

A suferit mai multe modificări
decât orice alt drapel din lume.

În codul drapelelor scrie
că atunci când se formează un stat nou,

se adaugă o nouă stea pe drapel
în a patra zi a lunii iulie.

Drapelul nostru e unic fiindcă e menit
să crească odată cu națiunea.

Prin lege și aspect e conceput
să se schimbe odată cu noi.

E un real simbol
al individualității noastre,

al diversității reprezentate prin stele
și al unității noastre.

Suntem privilegiați să avem un steag
care permite noi includeri.

Dacă steagul nazist a fost o armă
menită să divizeze,

drapelul Statelor Unite,
prin simplul său aspect, e opusul.

Și trebuie să recunosc,
ca vexilolog în 2019,

dacă aș folosi acest steag
drept armă împotriva cuiva,

l-aș dezonora mult mai mult
decât dacă l-aș lăsa să atingă pământul

sau dacă aș încălca vreo mică lege
pe care o încălcăm zilnic.

Corect?

Acest steag este un simbol
al unității noastre.

N-ar trebui să îl folosim vreodată
ca armă împotriva cuiva.

Rezonez atât de tare cu persoana
care a notat în jurnalul lui Dread Scott:

„N-ar trebui să prețuim niciodată simbolul
mai mult decât ceea ce simbolizează.

N-ar trebui să prețuim o bucată
de material mai mult decât o viață de om”.

Și dacă vă gândiți vreodată să folosiți
o bucată de material drept armă,

n-ar trebui niciodată să fie aceasta,

nu atâta vreme cât are loc
pentru mai multe stele.

Sper că până acum ați reușit
să simțiți puterea steagurilor

și le vedeți puterea.

Ce-ar fi dacă am putea
stăpâni această putere

și am folosi-o pentru a lupta
pentru o lume mai bună?

Acesta este steagul Pământului,
creat de Oskar Pernefeldt din Suedia.

Imaginați-vă împreună cu mine
pentru un moment:

cum ar fi dacă am sărbători umanitatea,

chiar mai mult
decât ne celebrăm naționalitățile?

Pe parcurs ce devenim o civilizație
care călătorește în spațiu,

ce sens mai au națiunile

când ne aflăm pe suprafața lui Marte
sau a oricărei alte planete?

Și bineînțeles, pe Pământ,

când planeta noastră
se confruntă cu crize climatice,

iar copiii sau nepoții noștri
nu vor mai putea trăi în acest climat,

cred că vom avea nevoie
de un simbol puternic, un steag,

care să ne unească în luptă,

nu doar ca națiuni, ci pe toți, ca specie.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)