James B. Glattfelder: Cine controlează lumea?

James Glattfelder studiază complexitatea, faptul că, de exemplu, un stol de păsări e mai mult decât suma părților componente. Se pare că teoria complexității poate revela o mulțime de lucruri și despre funcționarea economiei. Glattfelder ne împărtășește un studiu cutezător despre fluxul controlului în economia globală și despre cât de vulnerabili ne face concentrarea puterii în mâinile unui număr șocant de mic de persoane. (Filmat la TEDxZurich.)

„Când a venit criza,

limitările serioase ale modelelor economice

și financiare existente au devenit imediat evidente.”

„Există de asemenea, convingerea,
pe care o împărtășesc,

că o știință economică proastă sau simplistă
și prea încrezătoare

a ajutat la crearea crizei.”

Probabil cu toții ați auzit astfel de critici

de la oameni care sunt sceptici
în ceea ce privește capitalismul.

Dar aici e altceva.

Vine din inima finanțelor.

Primul citat e de la Jean-Claude Trichet

de pe vremea când era guvernator
al Băncii Centrale Europene.

Al doilea citat este de la capul

Autorității de Servicii Financiare din Marea Britanie.

Vor ei să zică faptul

că nu înțelegem sistemele economice

care guvernează societățile noastre moderne?

Mai rău:

„Cheltuim miliarde de dolari

în încercarea de-a înțelege originea universului

în timp ce încă nu înțelegem condițiile

unei societăți stabile, unei economii
funcționale sau ale păcii.”

Ce se întâmplă aici? Cum e posibil?

Înțelegem oare într-adevăr mai mult
despre structura realității

decât despre împletitura

interacțiunilor umane?

Din păcate, răspunsul este da.

Dar există o soluție intrigantă care vine

din ceea ce-i cunoscut sub denumirea
știința complexității.

Pentru a explica ce înseamnă asta,

dați-mi voie să fac repede câțiva pași înapoi.

Am ajuns la fizică accidental.

A fost o întâlnire aleatorie, când eram tânăr

și, de atunci, m-am întrebat adesea

despre succesul uimitor al fizicii

în a descrie realitatea în care ne trezim în fiecare zi.

Pe scurt, vă puteți gândi la fizică
după cum urmează.

Luați o bucată de realitate
pe care doriți s-o înțelegeți

și o traduceți în matematică.

O implementați în ecuații.

Apoi se pot face și testa presupuneri.

Avem mare noroc că funcționează,

pentru că nimeni nu știe de ce ar trebui
ca gândurile noastre

să se coreleze cu mecanismele
fundamentale ale universului.

În ciuda succeselor, fizica are propriile limite.

Cum a subliniat Dirk Helbing în ultimul citat,

noi nu înțelegem cu-adevărat complexitatea

care se referă la noi, care ne înconjoară.

Acest paradox m-a făcut să fiu interesat
de sistemele complexe.

Sisteme alcătuite

de multe părți interconectate care interacționează:

stoluri de păsări, bancuri de pești, mușuroaie de furnici,

ecosisteme, creier, piețe financiare.

Sunt doar câteva exemple.

Interesant, sistemele complexe se pot descrie foarte greu

prin ecuații matematice,

abordarea standard din fizică nu prea funcționează.

Deci, ce știm despre sistemele complexe?

Ei bine, se pare că ceea ce din exterior
pare a fi un comportament complex

e de fapt rezultatul interacțiunii

ce se realizează după câteva reguli simple.

Înseamnă că puteți uita de ecuații,

trebuie doar să înțelegeți sistemul

studiind interacțiunile.

Deci, uitați de ecuații

și începeți să studiați interacțiunile.

E și mai bine, căci majoritatea sistemelor complexe

au o proprietate uimitoare numită manifestare.

Asta înseamnă că sistemul ca întreg

începe brusc să manifeste un comportament

ce nu poate fi înțeles sau prezis

studiind componentele sistemului.

Deci întregul e literalmente mai mult
decât suma părților componente.

Asta mai înseamnă că poți să uiți

de complexitatea pieselor sistemului.

Deci, dacă-i vorba de o celulă,
o termită sau o pasăre,

ne concentrăm doar pe reguli de interacțiune.

Rezultă că rețelele sunt reprezentări ideale

ale sistemelor complexe.

Nodurile de rețea

sunt componentele sistemului

și legăturile dintre ele sunt date de interacțiuni.

Ceea ce ecuațiile sunt pentru fizică

sunt rețelele complexe pentru
studiul sistemelor complexe.

Această abordare a fost aplicată cu succes

pentru numeroase sisteme complexe din fizică, biologie,

informatică, științe sociale.

Dar care-i treaba cu economia?

Unde sunt rețelele economice?

E un mare și surprinzător gol
în literatura de specialitate.

Studiul pe care l-am publicat anul trecut,

numit „Rețeaua de Control Corporaționist Global”,

a fost prima analiză extensivă a rețelelor economice.

Studiul a devenit popular pe Internet

și a atras atenția mass-mediei internaţionale.

Mai spun o dată, remarcabil,

de ce nu a studiat nimeni asta până acum?

Date similare a fost disponibile de ceva timp.

Am studiat în detaliu rețelele de proprietate.

Deci, aici nodurile sunt companii, oamenii, guvernele,

fundații etc.

Iar legăturile sunt relațiile de acționariat,

de genul acționarul A are x %
din acțiunile companiei B.

Atribuim, de asemenea, o valoare companiei

dată de veniturile de exploatare.

Deci, rețelele de proprietate dezvăluie

tiparele relațiilor de acționariat.

În acest mic exemplu, puteți vedea

câteva instituții financiare

cu unele dintre numeroasele legături evidențiate.

Ați putea crede că nimeni n-a studiat asta până acum

deoarece rețelele de proprietate

sunt într-adevăr, foarte plictisitoare.

Ei bine, proprietatea fiind legată de control,

după cum voi explica mai târziu,

studiul rețelelor de proprietate

de fapt poate da răspunsuri la întrebări de genul:

Cine sunt jucătorii-cheie?

Cum sunt organizați? Sunt izolați?

Sunt interconectați?

Și care-i distribuția pe ansamblu a controlului?

Cu alte cuvinte, cine controlează lumea?

Cred că-i o întrebare interesantă.

Și are implicații pentru riscul sistemelor.

Aceasta este o măsură a vulnerabilității
pe ansamblu a unui sistem.

Un grad ridicat de interconectare

poate afecta stabilitatea

deoarece stresul se poate răspândi prin tot sistemul

ca o epidemie.

Oamenii de știință critică uneori economiștii

care susțin că ideile și conceptele

sunt mai importante decât datele empirice

deoarece exista în știință
o directivă fundamentală ce spune:

Să vorbească datele. OK. Să facem asta.

Am început cu o bază de date ce conținea

13 milioane de relații de proprietate din 2007.

Foarte multe date și, pentru că am vrut să aflăm

cine conduce lumea,

ne-am decis să ne concentrăm pe corporațiile multinaționale,

pe scurt, CMN-uri.

Aceste companii operează în mai multe țări,

și am găsit 43.000.

Pasul următor a fost să construim
rețeaua în jurul acestor companii,

așa că am luat de la CMN-uri toți acționarii,

acționarii acționarilor etc.,

în toate direcțiile, în sus și în jos,

alegându-ne cu o rețea cu 600.000 noduri

și un milion de legături.

Iată rețeaua CMN pe care am analizat-o.

E structurată după cum urmează.

Există o periferie și un centru

care conține circa 75% din toți jucătorii,

iar în centru există acest miez mic dar dominant

format din companii foarte interconectate.

Pentru a vă oferi o imagine mai bună,

gândiți-vă la o zonă metropolitană.

La periferie sunt suburbiile,

există un centru, un district financiar,

iar miezul e ceva de genul

cea mai înaltă clădire din centru.

Și vom vedea că ceva se organizează aici.

35% din CMN-uri sunt în acest miez,

dar ele reprezintă 95% din totalul veniturilor

CMN-urilor.

OK, am analizat structura,

dar care e relația acesteia cu controlul?

Ei bine, dreptul de proprietate
dă acționarilor drept de vot.

Acesta e tiparul normal de control.

Există modele diferite de calcul

a controlului dat de dreptul de proprietate.

Cu peste 50% din acțiunile unei companii,

există control,

dar, de obicei, depinde
de distribuția relativă a acțiunilor.

Ceea ce contează de fapt e rețeaua.

Cu 10 ani în urmă, domnul Tronchetti Provera

deținea și controla o companie mică

ce avea drepturi de proprietate și control
într-o companie mai mare.

V-ați prins.

Asta a dus până la urmă să controleze Telecom Italia

cu un coeficient de 26.

Adică, cu fiecare euro investit,

el putea să treacă 26 de euro din valoarea de piaţă

prin intermediul lanțului de relații de proprietate.

Ce am calculat în studiul nostru a fost

controlul asupra valorii CMN-urilor.

Prin asta am putut asocia un anumit grad de influență

fiecărui acționar.

În special în sensul ideii

de putere potențială a lui Max Weber,

adică probabilitatea de impunerea voinței proprii

în ciuda opoziției altora.

Dacă doriți să calculați fluxul într-o rețea de proprietate,

trebuie să procedați astfel.

De fapt nu-i greu de înțeles.

Vă voi explica prin următoarea analogie.

Gândiți-vă la apa ce curge prin conducte

cu diametre diferite.

La fel „curge” și controlul prin rețelele de proprietate,

acumulându-se în noduri.

Deci, ce am găsit după ce am calculat
toate acest rețele de control?

Ei bine, a reieșit că 737 de acționari de vârf

au împreuna potențialul de a controla

80% din valoarea CMN-urilor.

Vă amintesc, am început cu 600.000 de noduri,

deci, acești 737 de jucători de vârf

alcătuiesc un pic mai mult de 0,1%.

Sunt cu precădere instituții financiare
din SUA și Marea Britanie.

Situația devine chiar mai extremă.

Există 146 jucători de top în vârful piramidei

și împreună pot controla

40% din valoarea CMN-urilor.

Cu ce ar trebui să rămâneți din toate acestea?

Ei bine, după orice standard, gradul ridicat de control,

ați văzut, este extrem.

Gradul ridicat de interconectare

a jucătorilor din vârf

ar putea reprezenta un risc sistemic semnificativ
pentru economia globală

și am putut reproduce cu ușurință rețeaua de CMN-uri

cu ajutorul câtorva reguli simple.

Asta înseamnă că structura sa, probabil, este rezultatul

unei auto-organizări.

E o caracteristică ce depinde

de regulile de interacțiune în sistem,

deci, probabil, nu-i rezultatul unei abordări de sus în jos,

de tipul unei conspirații globale.

Studiul nostru „e o impresie despre suprafața Lunii.

Nu-i o hartă stradală.”

Deci ar trebui ca cifrele din studiul nostru

să fie un pic procesate,

totuși, „oferă o vedere electrizantă

a minunatei lumi noi a finanțelor.”

Sperăm să fi deschis ușa pentru mai multe
astfel de cercetări în domeniu,

astfel încât restul de tărâm necunoscut
să fie cartat în viitor.

Acest lucru, încet, a și început.

Se observă apariția unor programe
bine fundamentate

și pe termen lung ce vizează înțelegerea

lumii noastre întrepătrunse, în mod complex.

Dar e doar începutul acestei călătorii,

așa că va trebui să așteptăm un timp
înainte de a vedea primele rezultate.

Mai e o mare problemă, în opinia mea.

Ideile despre finanțe, economie, politică,

societate sunt foarte adesea pătrunse

de ideologia personală a oamenilor.

Eu chiar sper că din această
perspectivă de complexitate

se poate găsi un numitor comun.

Ar fi grozav dacă ar avea forța

să pună capăt blocajului creat
de ideile contradictorii

ce par să paralizeze această lume globalizată.

Realitatea-i atât de complexă,
încât trebuie să ne detașăm de dogmă.

Dar asta-i doar ideologia mea, personală.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)