Puterea diversității din tine

Rebeca Hwang a petrecut o viață jonglând cu identitățile sale: moștenire coreeană, educare argentiniană, educație în Statele Unite și pentru o perioadă lungă de timp a avut dificultăți în a găsi un loc în lume pe care să-l numească acasă. Și totuși, împreună cu aceste provocări a venit o realizare crucială: că un trecut divers este un avantaj apecial în lumea globalizată de astăzi. În aceast discurs personal, Hwang dezvăluie beneficiile nesfârșite ce vin din îmbrățișarea identităților noastre complexe și ne împărtășește speranțele ei pentru a crea o lume unde identitățile nu mai sunt folosite pentru a desparte, ci pentru a aduce oamenii la un loc.

Ne ținem de mâini,

uitându-ne la ușă.

Eu și frații mei așteptam
ca mama noastră să se întoarcă

de la spital.

Ea se afla acolo deoarece bunica mea
avusese o operație de cancer în acea zi.

În final, ușile s-au deschis,

iar ea a spus:

„S-a dus.”

„S-a dus.”

A început să plângă și imediat a spus:

„Trebuie să facem pregătiri.

Dorința de moarte a bunicii voastre a fost
să fie îngropată înapoi acasă, în Coreea.”

Aveam doar 12 ani,
iar după ce șocul a trecut,

cuvintele mamei mele
îmi răsunau în ureche.

Bunica mea a vrut
să fie îngropată înapoi acasă.

Noi ne mutasem din Coreea
în Argentina cu șase ani în urmă,

fără să știm spaniolă
sau cum aveam să ne câștigăm existența.

Iar la sosire eram niște imigranți
care pierduseră totul,

deci a trebuit să muncim foarte mult
pentru a ne reconstrui viețile.

Deci nu m-am gândit că după atâția ani,

„înapoi acasă" încă însemna în Coreea.

M-a făcut să mă întreb unde aș dori
să fiu îngropată într-o zi,

unde era acasă pentru mine,

iar răspunsul nu era evident.

Iar asta mă supăra foarte tare.

Deci acest episod a pornit o luptă
de o viață pentru identitatea mea.

M-am născut în Coreea, țara kimchi-ului;

am fost crescută în Argentina,

unde am mâncat atât de multă friptură,
încât acum sunt probabil 80% vacă;

și am fost educată în SUA,

unde am devenit
dependentă de untul de arahide.

(Râsete)

În timpul copilăriei mele,
m-am simțit foarte argentiniană,

dar uneori înfățișarea mă trăda.

Îmi amintesc că în prima zi
de școală gimnazială,

profesorul meu de literatură spaniolă
a intrat în clasă.

A analizat toți colegii mei,

și a spus,

„Tu — tu trebuie să-ți găseşti un tutore,

altfel nu vei trece clasa.”

Dar pe atunci eram deja
fluentă în spaniolă,

deci se credea că pot să fiu
fie coreeană, fie argentiniană,

dar nu ambele.

Era perceput ca un joc cu sumă nulă,

unde trebuia să renunț
la vechea mea identitate

pentru a putea câștiga
sau obține alta nouă.

Deci pe când aveam 18 ani,
m-am decis să merg în Coreea,

sperând că pot găsi în sfârșit un loc
pe care să-l numesc acasă.

Dar acolo oamenii mă întrebau:

„De ce vorbești coreeană
cu accept spaniol?”

(Râsete)

Și: „Tu trebuie să fii japoneză
din cauza ochilor tăi mari

și a limbajului tău corporal străin.”

Astfel, se pare că eram prea coreeană
pentru a fi argentiniană,

dar prea argentiniană
pentru a fi coreeană.

Iar asta a fost
o realizare crucială pentru mine.

Nu am reușit să găsesc acel loc în lume
pe care să-l numesc „acasă”.

Câți japonezi care arată ca și coreenii
și vorbesc cu accent spaniol —

sau și mai exact, accent argentinian —

credeți că există?

Poate acesta ar putea fi un avantaj.

A fost ușor pentru mine
să ies în evidență,

ceea ce nu dăuna deloc,
într-o lume care se schimba rapid,

unde competențele ar putea deveni
învechite peste noapte.

Deci am încetat să caut
acea similitudine de 100%

cu oamenii pe care i-am întâlnit.

În schimb, am realizat
că uneori eram singura legătură

între grupuri de oameni
care erau de multe ori în conflict.

Deci cu această realizare în minte,

am decis să-mi îmbrățișez
toate diferențele din mine —

ba chiar uneori mi-am permis
să mă reinventez.

De exemplu, în liceu,

trebuie să recunosc
că am fost o mare tocilară.

Nu aveam niciun pic de stil:
ochelari groși, coafuri simple,

vă puteți imagina.

Cred că am avut prieteni
doar pentru că le dădeam temele mele.

Acesta este adevărul.

Dar odată intrată la universitate,

am fost capabilă
să-mi găsesc o nouă identitate,

iar tocilara a devenit o fată populară.

Dar a fost MIT,

deci nu știu dacă pot să-mi asum meritele.

Așa cum se spune acolo:

„Ciudații sunt buni,

dar cei buni sunt ciudați.”

(Râsete)

Mi-am schimbat specializările
de atâtea ori încât consilierul meu glumea

că ar trebui să-mi iau o diplomă
în „studii aleatorii.”

(Râsete)

Am spus asta copiilor mei.

Iar apoi, peste ani, am dobândit
o mulțime de identități diferite.

Am început ca un inventator,
antreprenor, inovator social.

Iar apoi am devenit un investitor,

o femeie în tehnologie,

o profesoară.

Iar mai recent, am devenit mamă,

sau cum copilul meu spune încontinuu:

„Mami!” ziua și noaptea.

Până și accentul meu a fost derutat,

originea lui era foarte obscură,

astfel încât prietenii mei
l-au denumit „rebecanese.”

(Râsete)

Dar poate fi foarte greu
să te reinventezi

Uneori poți să înfrunți multă rezistență.

Când eram aproape gata cu doctoratul meu,

am fost atrasă
de magia antreprenoriatului.

Mă aflam în Silicon Valley,

așa că scrierea unei teze în subsol
nu părea la fel de interesant

precum fondarea propriei mele companii.

Deci am mers la părinții mei coreeni,

care se află astăzi aici,

pentru a le spune

că am de gând să renunț
la programul meu de doctorat.

Vedeți voi, eu și frații mei suntem
prima generație care a mers la facultate,

deci pentru o familie de imigranți,
era mare lucru.

Vă puteți imagina cum avea să decurgă
această conversație.

Dar din fericire, am avut
o armă secretă cu mine,

și anume o diagramă ce conținea
venitul mediu al tuturor absolvenților

de la programele de doctorat Stanford,

iar apoi venitul mediu
al tuturor celor care au renunțat

la programele de la Stanford.

(Râsete)

Vă spun: această diagramă
a fost sigur distorsionată

de către fondatorii Google.

(Râsete)

Dar mama mea s-a uitat la diagramă,

și a spus:

„Oh, urmează-ți, urmează-ți pasiunea!”

(Râsete)

Bună, mamă.

Astăzi căutarea mea de identitate
nu mai are scopul de a-mi găsi tribul.

Are mai degrabă scopul de a-mi permite

să îmbrățișez toate permutările
posibile pentru mine

și să cultiv diversitatea și în mine,

nu doar în jurul meu.

Băieții mei au acum trei ani,
respectiv cinci luni,

și deja s-au născut cu trei naționalități

și patru limbi.

Acum ar trebui să menționez
că soțul meu e din Danemarca,

în cazul în care nu am suficiente
șocuri culturale în viața mea,

am decis să mă căsătoresc cu un danez.

De fapt, poate copiii mei
vor fi primii vikingi

care vor avea dificultăți
în a-și crește barba când vor fi mari.

(Râsete)

Da, va trebui să lucrăm la asta.

Dar chiar sper că aceștia
vor descoperi că multiplicitatea lor

o să le deschidă și formeze
multe uși în viața lor,

și că pot folosi asta
ca pe o modalitate de a găsi similitudini

într-o lume care astăzi crește global.

Sper ca în loc să se simtă
neliniștiți și îngrijorați,

că nu se potrivesc în acea cutie

sau că identitatea lor
va deveni irelevantă într-o zi,

să se poată simți liberi să experimenteze

și să ia frâiele identității lor
personale și narative.

De asemenea, sper
că își vor folosi combinația lor unică

de valori, limbi, culturi și îndemânări

pentru a crea o lume

unde identitățile nu mai sunt folosite
pentru a separa ce arată diferit,

ci mai degrabă, să aducă oamenii împreună.

Și ce e cel mai important, chiar sper
ca ei să găsească fericirea extraordinară

în parcurgerea
acestor teritorii neexplorate,

pentru că știu că eu am găsit-o.

Cât despre bunica mea,

ultima ei dorință a fost, de asemenea,
ultima ei lecție pentru mine.

Se pare că nu era vorba
de întoarcerea în Coreea

și de îngroparea ei acolo.

Făcea referire la odihna
alături de fiul ei,

care a murit cu mult înainte
ca aceasta să se mute în Argentina.

Ce a contat pentru ea, nu era oceanul

care despărțea trecutul ei de noua lume;

ci era vorba despre găsirea
unei punţi de legătură.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)