În mintea unui fost jihadist radical

„O lungă perioadă de timp, am trăit pentru moarte", spune Manwar Ali, un fost jihadist radical care a participat la campanii armate și violente în Orientul Mijlociu și în Asia în anii 1980. În acest discurs emoționant, el reflectă asupra experienței sale cu radicalizarea și face un puternic apel direct către toți cei atrași de gupările islamiste care afirmă că violența și brutalitatea sunt nobile și pure: eliberați-vă de furie și ură, spune el, și în schimb cultivați-vă inima pentru a vedea bunătate, frumusețe și adevăr în ceilalți.

Stau astăzi în fața voastră,
ca bărbat ce își trăiește viața din plin,

aici și acum.

Însă o lungă perioadă de timp,

am trăit pentru moarte.

Eram un tânăr ce credea

că jihadul trebuie înțeles
prin limbajul forței și al violenței.

Am încercat să îndrept răul
prin forță și agresiune.

Aveam o profundă îngrijorare
cu privire la suferința celorlalți

și o dorință puternică de a-i ajuta
și de a le aduce alinare.

Credeam că jihadul violent este nobil,

cavaleresc,

și cel mai bun mod de a ajuta.

Într-un timp când mulți dintre noi -

tinerii, în mod special -

sunt în pericol de radicalizare

de către grupuri precum al-Qaeda,

Statul Islamic și alții,

când aceste grupuri pretind

că oribila lor cruzime și violență
sunt adevăratul jihad,

Aș vrea să spun că ideea lor
despre jihad este greșită,

complet greșită,

ca și a mea, atunci.

Războiul sfânt înseamnă
o străduință din răsputeri.

Presupune efort și spiritualitate,

autopurificare

și devotament.

Se referă la o transformare pozitivă,

prin învățare, înțelepciune
și aducerea aminte de Dumnezeu.

Cuvântul „jihad” redă ca întreg
toate acele înțelesuri.

Jihadul poate lua câteodată
forma unei lupte,

însă doar rareori,

în condiții stricte,

în anumite limite, conform unor reguli.

În Islam,

folosul unei fapte trebuie să depășească
dauna și dificultatea cauzată de aceasta.

Mai important,

versetele din Coran care sunt legate
de jihad sau luptă

nu le anulează pe cele
care vorbesc despre iertare,

mărinimie

sau răbdare.

Însă acum consider că nu există
circumstanțe pe pământ

conform cărora jihadul violent
este permis,

pentru că va provoca daune enorme.

Însă acum ideea de război sfânt
a fost denaturată.

A fost coruptă spre a simboliza
un conflict violent,

în care musulmanii îndură necazuri,

și transformată în terorism

de către islamiștii fasciști
precum al-Qaeda,

Statul Islamic și alții.

Dar am ajuns să înțeleg

că adevăratul jihad semnifică
străduință din răsputeri

de a consolida și a trăi conform valorilor
pe care Dumnezeu le iubește:

sinceritate, onestitate,

compasiune, mărinimie,

seriozitate, respect,

loialitate -

valori umane pe care mulți dintre noi
le împărtășesc.

M-am născut în Bangladesh,

însă am crescut în Anglia.

Am mers la școală aici.

Tatăl meu era cadru universitar,

iar noi eram acolo
datorită ocupației sale.

În 1971 eram în Bangladesh,
când totul s-a schimbat.

Războiul de Independență a avut
un impact teribil asupra noastră,

familiile s-au întors
una împotriva celeilalte,

vecinii, unul împotriva celuilalt.

Iar la vârsta de 12 ani,
am experimentat războiul,

sărăcia în cadrul familiei mele,

moartea a 22 de rude în moduri oribile,

precum și uciderea fratelui mai mare.

Am fost martor la ucidere...

la animale ce se hrăneau
cu cadavrele de pe străzi,

la foametea din jurul meu,

violență excesivă, înspăimântătoare -

violență absurdă.

Eram tânăr,

adolescent, fascinat de idei.

Voiam să învăț,

dar nu am putut merge la școală patru ani.

După Războiul de Independență,

tatăl meu a stat în închisoare
doi ani și jumătate,

și obișnuiam să-l vizitez
săptămânal la închisoare

și să fac școala acasă.

Tatăl meu a fost eliberat în 1973

și a fugit în Anglia ca refugiat,

iar noi l-am urmat curând.

Aveam 17 ani.

Așadar, aceste experiențe mi-au oferit

o conștientizare bruscă a atrocităților
și nedreptăților din lume.

Aveam o dorință puternică -

o dorință ascuțită, profundă -

să îndrept injustiția

și să ajut victimele opresiunii.

Pe când eram la facultate
în Marea Britanie

am întâlnit oameni care mi-au arătat
cum aș putea să canalizez acea dorință

și să ajut prin religia mea.

Și am fost radicalizat -

îndeajuns pentru a crede
că violența este dreaptă,

ba chiar o virtute,
în anumite circumstanțe.

Am devenit astfel implicat
în jihadul din Afganistan.

Voiam să protejez
populația musulmană afgană

împotriva armatei sovietice.

Și am crezut că jihadul era

datoria mea sacră,

care ar fi răsplătită de Dumnezeu.

Am devenit predicator.

Am fost unul din inițiatorii
războiului violent din Marea Britanie.

Am recrutat,

am strâns fonduri, am antrenat.

Am încurcat adevăratul jihad

cu denaturarea prezentată
de către islamiștii fasciști -

acești oameni care au folosit
ideea de jihad

pentru a justifica dorința de putere,
autoritate și control pe pământ:

o denaturare transmisă
de grupările islamiste fasciste

precum al-Qaeda, Statul Islamic și alții.

Timp de 15 ani,

am luptat pentru scurte perioade de timp

în Cașmir și Birmania,

pe lângă Afganistan.

Obiectivul nostru era
de a înlătura invadatorii,

de a aduce alinare victimelor asuprite

și, desigur, de a fonda un stat islamic,

un califat, așa cum cere Dumnezeu.

Și am făcut-o deschis.

Nu am încălcat nicio regulă.

Eram mândru și recunoscător
că eram englez -

Încă sunt.

Nu eram ostil acesteia, țării mele,

nu arătam antipatie
cetățenilor non-musulmani,

și nici acum n-o fac.

În timpul unei lupte din Afganistan,

eu și câțiva englezi
ne-am apropiat sufletește

de un băiat afgan care avea 15 ani,

Abdullah,

un copil inocent, iubitor și simpatic,

care era mereu dornic să ajute.

Era sărac.

Iar băieții ca el îndeplineau
sarcinile umile în tabără.

Părea destul de fericit,

dar mă întrebam -

cu siguranță părinții îi duceau dorul.

Și probabil că visau
la un viitor mai bun pentru el.

O victimă a circumstanțelor,
prinsă într-un război,

impus cu cruzime asupra lui

de către circumstanțele nemiloase
ale timpului.

Într-o zi am luat un aruncător de bombe
dintr-o tranșee,

și l-am pus într-un laborator improvizat
din chirpici.

Am ieșit afară într-o altercație
scurtă și inutilă -

întotdeauna inutilă.

Și m-am întors după câteva ore,
să-l găsesc mort.

Încercase să recupereze explozibil
din acel proiectil.

A explodat, iar el a murit
într-un mod violent,

aruncat în aer de același dispozitiv
care s-a dovedit inofensiv pentru mine.

Așa că am început să mă întreb.

Care era rostul morții lui?

De ce el era mort și eu trăiam?

Am continuat.

Am luptat în Cașmir.

Am recrutat de asemenea
și pentru Filipine,

Bosnia și Cecenia.

Întrebările se înmulțeau.

Mai târziu în Birmania,

m-am întâlnit cu luptătorii Rohingya,

care de abia dacă erau adolescenți,

născuți și aduși în junglă,

cărând mitraliere
și lansatoare de rachete.

Am întâlnit doi care aveau 13 ani,
manierați și cu voci blânde.

Privindu-mă,

m-au implorat să îi iau în Anglia.

Voiau doar să meargă la școală -

acesta era visul lor.

Familia mea -

copiii mei de aceeași vârstă -

erau acasă în Marea Britanie,

mergeau la școală,

trăiau o viață sigură.

Și mă întrebam

oare cât de mult au vorbit
băieții aceștia unul cu celălalt

despre visurile lor la așa o viață.

Victime ale circumstanțelor:

acești doi tineri,

ce dormeau afară pe pământ,
privind la stele,

exploatați în mod cinic de liderii lor

pentru propria dorință
pentru glorie și putere.

Curând am văzut băieți ca aceștia
ucigându-se între ei,

în conflicte dintre grupări rivale.

Era la fel peste tot...

Afganistan, Cașmir, Birmania,

Filipine, Cecenia;

Dictatori militari neînsemnați îi făceau
pe cei tineri și vulnerabili să se omoare

în numele jihadului.

Musulmani împotriva musulmanilor.

Fără să protejeze pe nimeni împotriva
invadatorilor sau a ocupanților;

fără să aducă alinare celor asupriți.

Copiii erau folosiți,

exploatați în mod cinic;

oamenii mureau în conflicte

pe care eu le susțineam
în numele jihadului.

Și continuă și astăzi.

Realizând că jihadul violent

la care luasem parte în străinătate

era atât de diferit -

era o prăpastie atât de mare
între ceea ce am experimentat eu

și ce consideram drept datorie sacră...

A trebuit să reflectez
asupra acțiunilor mele în Marea Britanie.

A trebuit să mă gândesc
la predicile ținute,

la recrutare, strângerea de fonduri,

antrenare,

însă cel mai mult, la radicalizare -

la a trimite tinerii să lupte și să moară

așa cum făceam -

totul era o greșeală.

Am luat parte la un jihad violent
la mijlocul anilor '80,

începând cu Afganistan.

Iar când terminasem,
era aproape anul 2000.

Eram cufundat cu totul în el.

Peste tot în jurul meu oamenii susțineau,

aplaudau,

ba chiar sărbătoreau
ce făceam noi în numele lor.

Până să aflu cum să plec de acolo,

complet dezamăgit prin anul 2000,

trecuseră 15 ani.

Deci ce merge rău?

Eram atât de ocupați
să vorbim despre virtuți,

și eram orbiți de cauză.

Nu ne-am dat o șansă
să dobândim un caracter virtuos.

Ne spuneam nouă înșine că luptăm
pentru cei oprimați,

însă acestea erau războaie de necâștigat.

Devenisem chiar instrumentul
ce provoca mai multe morți,

complice la a cauza suferință
în continuare

pentru beneficiul egoist
al câtorva fără inimă.

De-a lungul timpului,

după o lungă perioadă,

am deschis ochii.

Am început să îndrăznesc

să înfrunt adevărul,

să gândesc,

să înfrunt întrebările grele.

Am luat legătura cu sufletul meu.

Ce am învățat?

Faptul că cei ce iau parte
în jihaduri violente,

că cei care sunt atrași
de acest tip de extremism,

nu sunt atât de diferiți de ceilalți.

Însă cred că acești oameni se pot schimba.

Își pot recâștiga inimile

și le pot umple cu valori umane
care vindecă.

Când ignorăm realitățile,

descoperim că acceptăm ce ni se spune
fără să analizăm critic.

Și ignorăm daruri și avantaje
pe care mulți le-ar prețui

chiar și pentru un moment în viața lor.

Am participat la acțiuni
pe care le-am crezut corecte.

Dar acum am început să mă întreb
cum am aflat ceea ce știam.

Le spuneam altora fără încetare
să accepte adevărul,

însă nu am reușit să ofer îndoielii
locul său de drept.

Convingerea că oamenii se pot schimba
își are rădăcini în experiența mea,

în propria mea călătorie.

Citind mult,

analizând,

contemplând, autocunoscându-mă,

am descoperit,

am realizat că lumea islamiștilor
este falsă și nedreaptă.

Luând în considerare îndoiala
în tot ceea ce afirmăm,

în privința adevărurilor sacre,

a adevărurilor incontestabile,

am dobândit o înțelegere mai nuanțată.

Am realizat că într-o lume
plină de variații și contradicții,

de predicatori nesăbuiți,

precum am fost și eu,

nu se află niciun paradox
în miturile și ficțiunile

pe care ei le folosesc
pentru autenticitate.

Am învățat așadar importanța vitală
a cunoașterii de sine,

a conștiinței politice

și a necesității unei înțelegeri
profunde și cuprinzătoare

a angajamentelor și acțiunilor noastre,

și cum îi afectează pe ceilalți.

Apelul meu către toată lumea,

în mod special către cei ce cred sincer
în jihadul islamist...

este să refuze autoritatea dogmatică;

eliberați-vă de furie, ură și violență;

învățați să îndreptați răul

fără ca măcar să încercați să justificați
purtarea nemiloasă, nedreaptă și inutilă.

În schimb, creați câteva lucruri
frumoase și folositoare,

ce trăiesc mai mult ca noi.

Abordați lumea, viața,

cu dragoste.

Învățați să dezvoltați

sau să vă cultivați inimile

astfel încât să vedeți bunătate, frumusețe
și adevăr în ceilalți și în lume.

În acest fel, însemnăm mai mult
pentru noi înșine...

unul pentru celălalt,

pentru comunități

și, cred eu, pentru Dumnezeu.

Acesta este jihadul -

adevăratul meu jihad.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)