De ce iubesc o țară care m-a trădat cândva

Când era copil George Takei și familia lui au fost duși cu forța într-un lagăr pentru americanii japonezi, ca măsură de „siguranță” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După 70 de ani Takei își amintește cum acest lagăr i-a format o definiție personală, surprinzătoare, a patriotismului și a democrației.

Sunt veteran al navei spațiale Enterprise.

Am zburat prin galaxie

la bordul unei nave imense

cu o echipă formată din
oameni de pretutindeni,

de diferite rase, de diferite culturi,

cu diferite moșteniri,

toți lucrând împreună.

Misiunea noastră era
să explorăm lumi noi și ciudate,

să căutăm vieți și civilizații noi,

să ne încumetăm unde n-a mai fost nimeni.

(Aplauze)

Sunt nepotul unor imigranți din Japonia

care au plecat în America,

s-au încumetat într-o
lume nouă și ciudată,

în căutare de noi șanse.

Mama mea s-a născut în Sacramento,
California.

Tatăl meu era din San Francisco.

S-au cunoscut și căsătorit în Los Angeles,

unde m-am născut eu.

Aveam patru ani

când Japonia a bombardat
Pear Harbor, la 7 decembrie 1941.

Peste noapte lumea s-a cufundat
într-un război mondial.

America a fost cuprinsă subit de isterie.

Americanii japonezi,

cetățenii americani de origine japoneză,

erau priviți cu suspiciune și teamă

și de-a dreptul cu ură,

doar pentru că semănam cu
aceia care au bombardat Pearl Harbor.

Isteria a tot crescut până când,
în februarie 1942,

președintele Statelor Unite,
Franklin Delano Roosevelt,

ordona ca toți americanii japonezi
de pe coasta de vest a Americii

să fie ridicați imediat,

fără acuzații, fără proces,

fără respectarea procedurii legale.

Respectarea procedurii e un pilon de bază
în sistemul nostru juridic.

Nu mai exista.

Urma să fim ridicați

și închiși în 10 lagăre cu sârmă ghimpată,

în locuri din cele mai pustii din America:

deșertul încins al Arizonei,

mlaștinile sufocante din Arkansas,

pustietățile din Wyoming,
Idaho, Utah, Colorado,

și două din cele mai pustii
locuri din California.

La 20 aprilie împlineam 5 ani

și câteva săptămâni mai târziu

părinții mei ne-au trezit,
pe fratele meu mai mic,

pe surioara mea și pe mine,

într-o dimineață foarte devreme

și ne-au îmbrăcat în grabă.

Fratele meu și cu mine eram în sufragerie,
ne uitam pe fereastra din față.

Am văzut doi militari
tropăind pe aleea noastră.

Purtau baionete la puști.

Au venit pe prispa din față

și au bătut cu pumnul în ușă.

A răspuns tata,

iar militarii ne-au ordonat
să ieșim din casă.

Tata ne-a dat mie și fratelui meu
să cărăm bagaje mici.

Am ieșit și stăteam pe alee

așteptând să iasă mama.

Când în sfârșit a ieșit,

o purta pe surioara mea într-o mână,

iar în cealaltă ținea o geantă mare.

I se prelingeau lacrimile
pe amândoi obrajii.

Nu voi uita niciodată imaginea asta.

Mi-a rămas adânc întipărită în memorie.

Am fost luați din casă

și urcați în vagoane de tren

cu alte familii de americani japonezi.

Erau gărzi instalate
la capetele fiecărui vagon,

de parcă eram infractori.

Am traversat două treimi
din lungimea Americii,

legănați de tren patru zile și trei nopți,

până la mlaștinile din Arkansas.

Încă țin minte gardul de sârmă ghimpată
care mă împrejmuia.

Îmi amintesc turnul de veghe înalt

cu mitraliera țintită spre noi.

Îmi amintesc proiectorul care mă urmărea

când mergeam noaptea
de la baracă la latrină.

Dar mie, copil de cinci ani,

mi se părea drăguț din partea lor

că-mi luminează drumul
când mă duc să fac pipi.

Eram copil,

prea mic să înțeleg de ce mă aflam acolo.

Copiii sunt uimitor de adaptabili.

Ceea ce altfel ar fi grotesc de anormal,

pentru mine a devenit normalitate

în lagărele cu prizonieri de război.

Mi-a intrat în reflex
să ne aliniem de trei ori pe zi

să mâncăm lături
într-o cantină zgomotoasă.

A devenit normal să merg cu tata
să facem baie la dușuri comune.

Închisoarea, lagărul cu sârmă ghimpată,

au devenit normalitatea mea.

Când s-a terminat războiul

am fost eliberați

și am primit un bilet dus,

oriunde în Statele Unite.

Părinții mei au decis să ne întoarcem
acasă, în Los Angeles.

Dar Los Angelesul nu era un loc primitor.

Eram săraci lipiți, ni se luase totul

și eram dușmăniți crâncen.

Prima noastră locuință era în Skid Row,

în partea cea mai joasă a orașului,

printre vagabonzi, bețivi

și nebuni.

Duhnea a urină peste tot,

pe stradă, pe alee, în hol.

A fost o experiență groaznică,

iar pentru noi copiii
era înspăimântătoare.

Îmi amintesc cum a venit o dată

un bețiv împleticindu-se,

a căzut în fața noastră

și a vomitat.

Sora mea spunea:
„Mamă, hai să mergem acasă”.

Pentru că în spatele sârmei ghimpate

era pentru noi

„acasă”.

Părinții mei munceau din greu
să se pună din nou pe picioare.

Pierduserăm totul.

Erau la mijlocul vieții
și au luat-o de la început.

Au muncit de le-au sărit capacele.

Până la urmă au reușit

să strângă bani ca să cumpere

o locuință cu trei dormitoare
într-un zonă frumoasă.

Eram adolescent

și doream mult să aflu

despre copilăria mea în închisoare.

Citisem cărți de educație civică despre

idealurile democrației americane.

Toți oamenii se nasc egali,

avem un drept inalienabil

la viață, libertate și la căutarea fericirii.

Iar eu nu puteam împăca idealul acesta

cu ce știam despre
închisoarea copilăriei mele.

Citeam cărți de istorie

și nu găseam nimic pe tema asta.

Atunci purtam cu tata, după cină,

discuții lungi și uneori aprinse.

Am avut multe asemenea conversații.

Și ce am găsit în ele

a fost înțelepciunea tatălui meu.

El a suferit cel mai mult

în condițiile închisorii,

și totuși a înțeles democrația americană.

Mi-a spus că democrația noastră

e o democrație a oamenilor

și că poate fi la fel de bună ca oamenii,

dar e și la fel de supusă greșelii
ca oamenii.

Spunea că democrația americană

depinde inevitabil de oamenii buni

care prețuiesc idealurile sistemului nostru

și se implică pentru a asigura

bunul mers al democrației.

M-a dus la sediul unei campanii electorale

— guvernatorul din Illinois
candida la președinție —

și mi-a explicat
politica electorală a Americii.

Mi-a vorbit și despre

tinerii americani japonezi

din timpul celui de-al
Doilea Război Mondial.

Când a fost bombardat Pearl Harbor

tinerii americani japonezi,
ca toți tinerii americani,

s-au grăbit spre centrele de recrutare

și s-au oferit voluntari
în lupta pentru țara noastră.

La actul acesta de patriotism

răspunsul a fost o palmă peste față.

N-am fost admiși în serviciul militar

și am primit clasificarea
„inamic non-extern”.

Era strigător la cer să fii numit inamic

când te oferi ca voluntar pentru țara ta,

dar termenul „non-extern” era și mai grav,

pentru că înseamnă

„cetățean” prin negare.

Ne-au luat până și cuvântul „cetățean”

și i-au încarcerat un an întreg.

Apoi guvernul a constatat

că nu-i ajung brațele de luptă
pentru război.

Și la fel de brusc cum ne-au ridicat,

au deschis recrutările

pentru tinerii americani japonezi.

Nu avea nicio logică.

Dar ce e uimitor și impresionant

e că mii de tineri americani japonezi,
bărbați și femei,

au pornit din spatele gardurilor
de sârmă ghimpată,

au îmbrăcat aceleași uniforme
ca santinelele noastre,

și-au lăsat familiile în închisori

ca să lupte pentru țară.

Spuneau că se duc să lupte

nu numai să-și elibereze familiile

din spatele gardurilor de sârmă ghimpată,

ci pentru că prețuiau tocmai idealul

pe care îl apără guvernul,

sau ar trebui să-l apere,

dar care era abrogat

prin ceea ce se făcea.

Toți oamenii se nasc egali.

Și s-au dus să lupte pentru țară.

Au fost puși separat într-o unitate
numai cu americani japonezi

și trimiși pe câmpurile de luptă din Europa.

Și-au dedicat viața.

Luptau cu un curaj
și cu un eroism incredibil.

Au fost trimiși în misiunile
cele mai periculoase

și au suferit proporția cea mai mare
de pierderi în luptă, din toate unitățile.

Una din bătălii e reprezentativă:

bătălia pentru Linia Gotică.

Nemții se vârâseră în coasta unui munte,

o coastă stâncoasă,

în peșteri inexpugnabile.

Trei batalioane aliate

bombardau poziția de șase luni,

fără pic de succes.

A fost chemat Regimentul 442

să se alăture luptei.

Dar militarii din 442

au venit cu o idee originală,
dar periculoasă.

Spatele muntelui
era un versant stâncos abrupt.

Nemții credeau că un atac din spate
ar fi imposibil.

Militarii din 442 au decis să facă imposibilul.

Într-o noapte întunecoasă și fără lună,

au început escaladarea zidului de stâncă

înalt de peste 300 m,

cu echipament de luptă complet.

S-au cățărat toată noaptea
pe zidul abrupt.

În întuneric

unii și-au pierdut sprijinul
la mâini sau la picioare

și și-au găsit moartea

în prăpastia de sub ei.

Au căzut în tăcere.

Nici măcar unul n-a țipat,

să nu-și dezvăluie poziția.

S-au cățărat opt ore în continuu,

iar cei care au reușit să ajungă sus

au stat acolo până în zorii zilei.

Și de îndată ce s-a luminat

au atacat.

Nemții au fost surprinși.

Am capturat muntele

și am spart Linia Gotică.

Un impas de șase luni

a fost tranșat de Regimentul 442

în 32 de minute.

A fost o faptă incredibilă.

La sfârșitul războiului

442 s-a întors în Statele Unite

ca unitatea cu cele mai multe decorații

din întregul Război Mondial.

Au fost întâmpinați în fața Casei Albe

de președintele Truman, care le-a spus:

„Ați luptat nu doar împotriva dușmanului,

ci și împotriva prejudecății.
Și ați câștigat.”

Ei sunt eroii mei.

Au crezut cu îndârjire

în idealurile luminoase ale acestei țări

și au dovedit că a fi american

nu se limitează la unii,

că rasa nu definește statutul de american.

Au extins ce înseamnă să fii american

incluzând și americanii japonezi,

temuți și suspectați și dușmăniți.

Au adus schimbarea

și mi-au lăsat

o moștenire.

Ei sunt eroii mei

și tatăl meu e eroul meu,

care a înțeles democrația

și m-a călăuzit spre ea.

Mi-au lăsat o moștenire

și moștenirea aduce o responsabilitate.

Mă dedic

să fac din țara mea

o Americă și mai bună,

să fac din guvern

o democrație și mai adevărată.

Datorită eroilor mei

și luptelor prin care am trecut,

pot veni în fața dumneavoastră

ca american japonez gay.

Dar, mai mult decât atât,

sunt un american mândru.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)