Modul în care gândim caritate e complet greşit

Activistul şi strângătorul de fonduri, Dan Pallotta, convoacă criteriile duble care propulsează relaţia noastră ruptă cu organizaţiile caritabile. Prea multe nonprofituri, spune el, sunt premiate pentru cât de puţin cheltuie, nu pentru ceea ce au făcut. În loc de a egala frugalitatea cu moralitatea, ne îndeamnă să începem să premiem organizaţiile caritabile pentru obiectivele lor măreţe şi pentru realizările lor mari (chiar dacă asta înseamnă cheltuieli mari). În această prelegere curajoasă, el spune: "Haideţi să schimbăm modul în care gândim despre schimbarea lumii."

Vreau să vă vorbesc
despre inovaţia socială

şi antreprenoriatul social.

Se întâmplă să am tripleţi.

Sunt mici. Au 5 ani.

Uneori spun oamenilor că am tripleţi.

Mă întreabă: „Serios? Câţi?”

(Râsete)

Iată o fotografie cu ele.

Sunt Sage, Annalisa şi Rider.

Se întâmplă, de asemenea,
să fiu şi homosexual.

Să fii homosexual şi tată
de tripleţi e de departe

lucrul cel mai inovativ social
şi antreprenorial

pe care l-am făcut vreodată.

(Râsete)

(Aplauze)

Adevărata inovaţie socială
despre care vreau să vă vorbesc

implică caritatea.

Voi vorbi despre faptul că lucrurile
pe care le-am învăţat

despre dăruire, caritate

şi sectorul nonprofit,

de fapt, subminează cauzele
pe care le iubim

şi dorinţa noastră profundă
de a schimba lumea.

Înainte, vreau să vă întreb dacă credeţi

că sectorul nonprofit joacă
un rol important

în schimbarea lumii.

Mulţi cred că afacerile vor ajuta
economiile în dezvoltare,

iar afacerile sociale
vor avea grijă de restul.

Eu cred că afacerile vor mişca

marea masă de oameni înainte.

Dar, întotdeauna, lasă în urmă
acel 10% sau mai mult,

care e cel mai dezavantajat sau ghinionist.

Afacerile sociale au nevoie de pieţe

şi există aspecte pentru care nu poţi aduna

banii de care ai nevoie pentru o piaţă.

Fac parte din conducerea unui centru pentru persoane cu dizabilităţi,

iar aceşti oameni vor să râdă,

vor compasiune şi dragoste.

Cum monetizezi asta?

Aici intervin sectorul nonprofit

şi filantropia.

Filantropia e piaţa pentru dragoste.

E piaţa pentru toţi aceşti oameni

pentru care nu apare nicio altă piaţă,

Dacă chiar dorim, aşa cum a spus Buckminster Fuller,

o lume care funţionează pentru toţi,

cu nimeni şi nimic lăsat pe dinafară,

atunci sectorul nonprofit trebuie să fie

o parte serioasă din conversaţie.

Dar nu pare să funcţioneze.

De ce organizaţiile caritabile pentru cancerul de sân

nu au găsit leacul pentru cancerul de sân

sau cele pentru oamenii fără adăpost nu au ajuns

la stoparea acestui fenomen în oraşele mari?

De ce sărăcia a rămas blocată la 12%

din populaţia SUA timp de 40 de ani?

Răspunsul e că aceste probleme sociale

se manifestă la scară masivă,

organizaţiile noastre sunt micuţe în comparaţie cu ele

şi avem un sistem de credinţă care le menţine mici.

Avem două regulamente.

Avem una pentru sectorul nonprofit

şi una pentru restul lumii economice.

E un apartheid şi discriminează

sectorul nonprofit în cinci sectoare diferite,

primul fiind compensaţia.

În sectorul pentru-profit, cu cât produci mai multă valoare,

cu atât faci mai mulţi bani.

Nu ne place ca cele nonprofit să folosească banii

ca să stimuleze oamenii să producă mai mult în serviciul social.

Avem o reacţie viscerală la ideea că oricine

va face foarte mulţi bani ajutând alţi oameni.

E interesant că nu avem o reacţie viscerală

la noţiunea că oamenii fac mulţi bani neajutând alţi oameni.

Vrei să faci 50 de milioane de dolari

din vânzarea de jocuri video violente pentru copii, dă-i bătaie!

Te vom pune pe coperta revistei Wired.

Vrei să faci jumătate de milion de dolari

încercând să tratezi copii cu malarie

şi tu însuţi eşti considerat un parazit. (Aplauze)

Considerăm asta sistemul nostru de etică,

dar nu realizăm că acest sistem

are un efect secundar puternic,

care forțează la o alegere mutual exclusivă

între a o duce foarte bine, tu şi familia ta,

sau a face bine pentru lume,

de la minţile cele mai strălucite care ies din universităţile noastre cele mai bune

şi trimit zeci de mii de oameni

care ar putea face o diferenţă uriaşă în sectorul nonprofit,

mărşăluind în fiecare an direct în sectorul pentru- profit

pentru că nu sunt dispuşi să facă acel sacrificiu economic pe viaţă.

Businessweek a făcut un sondaj, s-a uitat la pachetele conpensatorii

pentru masterandul de 10 ani al unei şcoli de afaceri,

iar compensaţia medie pentru un masterand la Stanford

cu primă, la vârsta de 38, era de 400,000 de dolari.

Între timp, în acelaşi an, salariul mediu

pentru directorul general al unei organizaţii caritabile medicale de 5 milioane din SUA

era de 232.000 de dolari, iar pentru una prentru stoparea foametei, 84.000 de dolari.

Nu poți face o mulţime de oameni

cu talente de 400.000$ să facă un sacrificiu de 316.000$

în fiecare an ca să devină directorul general al unei organizaţii caritabile prentru stoparea foametei.

Unii spun: "Asta-i pentru că cei cu master sunt lacomi."

Nu neapărat. Poate sunt deştepţi.

E mai ieftin pentru acea persoană să doneze

100.000 de dolari în fiecare an pentru o organizaţie caritabilă prentru stoparea foametei,

economiseşte 50.000 de dolari din taxele lor,

tot mai rămân în joc aprox. 270.000 de dolari pe an,

apoi e considerat filantrop pentru că a donat

100.000 de dolari organizaţiilor caritabile,

probabil face parte din consiliul organizaţiei caritabile pentru stoparea foametei,

într-adevăr, probabil supraveghează săracul ticălos

care a decis să devină directorul general al organizaţiei caritabile pentru stoparea foametei

şi are o astfel de putere şi influenţă pe viaţă

şi adularea poporului încă în faţă.

Al doilea domeniu al discriminării e publicitatea şi marketingul.

Spunem sectorului pentru-profit, "Cheltuie, cheltuie, cheltuie pe publicitate

până când ultimul dolar nu mai produce niciun cent."

Nu ne place să vedem donaţiile noastre caritabile cheltuite pe publicitate.

Atitudinea noastră e: "Dacă poţi obţine publicitate pe gratis,

dimineaţă la 4, sunt de acord cu asta.

Dar nu vreau ca donaţiIle mele să fie cheltuite pe publicitate.

Vreau ca ea să meargă la cei nevoiaşi."

Ca şi cum banii investiţi în publicitate

nu ar putea aduce sume mai mari de bani

ca să ajute pe cei nevoiaşi.

În 1990, compania mea a creat

traseul de biciclete AIDSRideUSA de lungă distanţă

şi marşul de 3 zile pe o distanţă de 60 de mile pentru cancerul se sân,

iar de-a lungul a 9 ani,

au participat 182.000 de eroi obişnuiţi

şi au strâns un total de 581 milionane de dolari.

Au strâns mai mulţi bani şi mai rapid pentru aceste cauze

decât orice alt eveniment în istorie,

totul bazat pe ideea că oamenii sunt sătui

să fie rugaţi să facă mai puţin decât pot face.

Oamenii sunt dornici să măsoare

distanţa întreagă a potenţialului lor

în numele cauzelor de care le pasă profund.

Dar trebuie să fie întrebaţi.

Am făcut atâţia oameni să participe

prin cumpărarea unor reclame de o pagină întreagă în The New York Times,

în The Boston Globe, în orele de maximă audienţă de la radio şi în publicitatea TV.

Ştiţi câţi oameni am fi adunat

dacă puneam pliante la spălătorie?

Donaţiile caritabile au rămas blocate în SUA

la 2% din produsul intern brut de când am început să-l măsurăm în 1970,

o informaţie importantă pentru că ne spune

că, în 40 de ani, sectorul nonprofit

nu a fost capabil să ia orice cotă de piaţă

de la sectorul pentru-profit.

Și cum ar putea fi posibil ca un sector

să ia cota de piaţa de la un alt sector,

dacă nu-i e permis să intre pe piață?

Dacă spunem mărcilor de consum:

"Puteţi face reclamă la beneficiile produsului vostru",

iar organizaţiilor filantropice: "Nu puteţi face reclamă la tot binele pe care-l faceţi",

unde credeţi că se vor duce dolarii consumatorilor?

Al treilea domeniu de discriminare e asumarea riscului

în căutarea noilor idei care să genereze venit.

Disney poate face un nou film de 200 de milioane de dolari şi să fie un eşec

şi nimeni nu cheamă avocatul general.

Dar dacă faci o strângere de fonduri din comunitate de un milion de dolari

pentru săraci şi nu produce 75% profit

pentru cauză în primele 12 luni,

caracterul tău e pus la îndoială.

Sectoarele nonprofit devin reticente în a încerca

să strângă fonduri curajoase, provocatoare, la scară uriaşă

de teama că, dacă eşuează, reputaţia lor

va fi tărâtă în noroi.

Când interzici eşecul,

omori şi inovaţia.

Dacă omori inovaţia în strângerea de fonduri, nu poţi obține profit.

Dacă nu faci profit, nu poţi creşte.

Dacă nu poţi creşte, nu poţi rezolva marile problemele sociale.

Domeniul al patrulea e timpul.

Amazon a funcționat 6 ani fără să înapoieze vreun profit investitorilor

şi oamenii au avut răbdare.

Ştiau că era un obiectiv pe termen lung în planul

extinderii dominaţiei pe piaţă.

Dacă vreodată o organizaţie nonprofit ar avea un vis

să construiască o scară nemaipomenită care necesită 6 ani,

niciun ban nu va ajunge la cei nevoiaşi,

totul va fi investit în construirea acestei scări,

ne-am aştepta la o crucificare.

Ultimul domeniu e profitul însuşi.

Sectorul pentru-profit poate da oamenilor o parte din profit

ca să atragă capitalul lor în noile lor idei,

dar nu poţi da o parte din profit în sectorul nonprofit,

deci sectorul pentru-profit acaparează pieţe de multi-miliarde-dolari capital,

iar sectorul nonprofit tânjeşte după dezvoltare,

risc şi idei de capital.

Puneţi aceste cinci lucruri împreună-- nu poţi folosi banii

să atragi talente din sectorul prentru-profit,

nu poţi face publicitate oriunde pe o scară similară

de cea pe care sectorul pentru-profit o face prentru noii săi clienţi,

nu-ţi poţi asuma riscurile în căutarea acestor clienţi

pe care sectorul prentru-profit şi le asumă,

nu ai același timp ca să le găseşti

cum are sectorul prentru-profit,

nu ai bursa de valori cu care să finanţezi oricare din acestea,

chiar dacă ai putea s-o faci într-un stadiu iniţial,

şi tocmai ai pus sectorul nonprofit

într-un dezavantaj extrem față de sectorul pentru-profit

la orice nivel.

Dacă ai orice dubiu legat de efectele acestor regulamente separate,

această statistică e grăitoare:

din 1970 până în 2009,

numărul organizaţiilor nonprofit care s-au dezvoltat,

care au depăşit bariera unui venit anual de 50 milioane de dolari,

e de 144.

În acelaşi timp, numărul celor pentru profit care l-au depăşit

e de 46.136.

Ne confruntăm cu probleme sociale de o amploare uriaşă,

iar organizaţiile noastre nu pot genera niciun procent.

Tot procentul merge la Coca-Cola şi Burger King.

De ce gândim aşa?

Ca cele mai multe doctrine fanatice din America,

aceste idei îşi au originea în crezurile vechilor puritani.

Puritanii au venit aici din motive religioase, aşa spun ei,

dar au venit aici şi pentru că vroiau să facă mulţi bani.

Erau oameni pioşi, dar erau şi

nişte capitalişti agresivi

şi au fost acuzaţi de forme extreme de tendinţe de a face profit,

în comparaţie cu celelalte colonii.

În acelaşi timp, puritanii erau şi calvinişti,

deci erau practic învăţaţi să se urască.

Au fost învăţaţi că interesul pentru sine era o mare furioasă

care era o cale sigură către damnarea eternă.

Asta a creat o problemă serioasă pentru aceşti oameni, nu-i aşa?

Au făcut tot acest drum traversând Atlanticul ca să facă bani.

Să faci atâţia bani te va duce direct în Iad.

Ce vor face în legătura cu asta?

Filantropia a fost răspunsul lor.

A devenit sanctuarul lor economic

unde puteau face penitenţe pentru tendinţele lor de a face profit

de cinci cenţi la un dolar.

Bineînţeles, cum poţi face bani din filantropie

dacă filantropia era penitenţa ta pentru că faci bani?

Stimulentele financiare au fost excluse din tărâmul ajutorării celorlalţi,

astfel încât putea prospera în domeniul producerii de bani pentru tine însuţi,

iar în 400 de ani, nimic nu a intervenit

să spună: "Asta e contraproductiv şi nedrept."

Această ideologie a fost urmărită de o întrebare foarte periculoasă,

anume: "Ce procent din donaţia mea ajunge la cauză versus cheltuieli de regie?"

Sunt multe probleme cu acestă întrebare.

Mă voi concentra asupra a două.

Prima, ne face să credem că cheltuielile de regie sunt negative,

ca şi cum nu fac parte din cauză.

Dar sunt în mod absolut, mai ales dacă sunt folosite pentru dezvoltare.

Ideea că cheltuielile de regie sunt într-un fel

un duşman al cauzei

creează a doua problemă, mult mai mare,

forţând organizaţiile să continue fără cheltuielile de regie

de care chiar au nevoie ca să crească

ca scopul de a ţine cheltuielile de regie la un nivel scăzut.

Am fost învăţaţi că organizaţiile caritabile ar trebui să cheltuie

cât mai puţin posibil pe cheltuieli de regie precum strângerea de fonduri

sub teoria că, cu cât cheltui mai puţini bani pe strângerea de fonduri,

cu atât mai mulţi bani sunt disponibili pentru cauză.

Asta e adevărat într-o lume deprimantă

unde plăcinta nu poate fi făcută mai mare.

Dar dacă e o lume logică unde investiţia în strângerea de fonduri

de fapt, adună mai multe fonduri şi face plăcinta mai mare,

atunci e exact invers

şi ar trebui să investim mai mulţi bani, nu mai puţini,

în strângerea de fonduri, pentru că strângerea de fonduri e singurul lucru

care are potenţialul de a multiplica suma de bani

disponibilă pentru cauza de care ne pasă atât de mult.

Vă voi da două exemple, Am lansat AIDSRides

cu o investiţie iniţială de 50.000 dolari de risc capital.

În 9 ani, am multiplicat de 1.982 de ori,

la 108 milioane de dolari după toate cheltuielile pentru serviciile sida.

Am lansat marşul de 3 zile pentru cancerul de sân

cu o investiţie iniţială de 350.000 dolari de risc capital.

Doar în 5 ani, am multiplicat de 554 de ori

la 194 milioane de dolari după toate cheltuielile

pentru cercetarea cancerului de sân.

Dacă ai fi un filantropist chiar interesat în cancerul de sân,

ce ar fi mai logic:

să ieşi şi să găseşti cercetătorul cel mai inovativ din lume

şi să-i dai 350.000 de dolari pentru cercetare

sau să-i dai departamentul de strângere de fonduri de 350.000 de dolari

ca să-l multiplice în 194 milioane de dolari pentru cercetarea cancerului de sân?

2002 a fost anul cel mai prolific pentru noi.

Doar în anul acela, am produs doar pentru cancerul de sân

71 milioane de dolari după toate cheltuielile.

Apoi am ieşit din afacere,

deodată şi traumatic.

De ce? Povestea pe scurt e că sponsorul nostru s-a despărţit de noi.

Au vrut să se distanţeze de noi

deoarece eram hărţuiţi în media

pentru că am investit 40% din sumă în recrutare,

în relaţii cu publicul şi în magia experienţei

şi nu există nicio terminologie de contabilitate care să descrie

acel tip de investiţie în dezvoltare şi în viitor,

alta decât acea etichetă demonică de cheltuieli de regie.

Într-o zi, toţi cei 350 de angajaţi excelenţi

şi-au pierdut locul de muncă

pentru că au fost etichetaţi cheltuieli de regie.

Sponsorul nostru a ieşit şi a încercat evenimentele pe cont propriu.

Cheltuielile de regie au crescut.

Venitul net pentru cercetarea cancerului de sân a scăzut

cu 84% sau 60 milioane de dolari într-un an.

Asta se întâmplă când confundăm

moralitatea cu frugalitatea.

Am fost învăţaţi că vânzarea de biciclete cu cheltuieli de regie de 5%

e moral superioară iniţiativei de strângere de fonduri profesională cu cheltuieli de regie de 40%,

dar pierdem partea cea mai importantă a informaţiei:

care e mărimea actuală a acestor plăcinţi?

Cui îi pasă dacă vânzarea de biciclete are cheltuieli de regie de 5% dacă e mică?

Ce dacă vânzarea de biciclete produce doar 71 de dolari pentru donaţii

pentru că n-a făcut nicio investiţie la scară mare,

iar iniţiativa de strângere de fonduri profesională a produs

71 milioane de dolari pentru că a făcut investiţi?

Pe care plăcintă aţi prefera o şi pe care plăcintă

credeţi că oamenii înfometaţi ar prefera-o?

Iată cum toate acestea afectează imaginea de ansamblu.

Am spus că donaţiile caritabile sunt 2% din PIB-ul Statelor Unite.

Asta înseamnă aprox. 300 miliarde de dolari pe an.

Dar doar 20% sau 60 miliarde de dolari

merg către sănătate şi cauzele serviciilor pentru oameni.

Restul merg către religie, educaţia superioară şi spitale,

iar acele 60 miliarde de dolari nu sunt nici pe departe suficiente

ca să rezolve aceste probleme.

Dacă am putea creşte donaţiile caritabile

de la 2% din PIB dintr-un singur pas

la 3% din PIB, investind în acea dezvoltare,

asta ar însemna un plus de 150 miliarde de dolari în contribuţii,

iar dacă acei bani ar merge disproporţional

cu sănătatea şi organizaţiile caritabile pentru serviciile umane,

deoarece acestea erau cele pe care le încurajam să investească în creşterea lor,

asta ar însemna o triplare a contribuţiilor pentru acel sector.

Vorbim pe scară largă.

Vorbim de potenţialul pentru adevărata schimbare.

Nu se va întâmpla niciodată asta forţând

aceste organizaţii să-şi micşoreze orizonturile

la obiectivele demoralizatoare de a ţine cheltuielile de regie scăzute.

Generaţia noastră nu vrea să scrie pe epitaful ei:

"Am ţinut cheltuielile de regie pentru caritate scăzute."

(Râsete) (Aplauze)

Vrem să scrie că am schimbat lumea

şi că o parte din asta am făcut-o

prin schimbarea modului în care gândeam aceste lucruri.

Data viitoare când vă uitaţi la o organizaţie caritabilă,

nu întrebaţi de rata cheltuielilor de regie.

Întrebaţi despre scara viselor lor,

despre scara viselor Apple, Google, Amazon,

cum măsoară progresul lor către aceste vise

şi de ce resurse au nevoie ca să le îndeplinească

indiferent de cât sunt cheltuielile de regie.

Cui îi pasă cât sunt cheltuielile de regie dacă aceste probleme chiar sunt rezolvate?

Dacă putem avea acel tip de generozitate,

o generozitate a gândului, atunci sectorul non-profit poate juca

un rol uriaş în schimbarea lumii pentru acei cetăţeni

care au nevoie cel mai mult ca ea să se schimbe.

Dacă asta poate fi moştenirea trainică a generaţiei noastre,

că ne-am luat responsabilitatea

pentru gândirea care ne-a fost lăsată,

că am revizitat-o

şi am reinventat întregul mod în care umanitatea gândeşte despre schimbarea lucrurilor,

pentru întotdeauna, pentru toţi,

cred că îmi voi lăsa copii să rezume ce ar însemna asta.

Annalisa Smith-Pallotta: Asta ar fi

Sage Smith-Pallotta: o adevărată

Rider Smith-Pallotta: inovaţie socială.

Dan Pallotta: Vă mulţumesc foarte mult. Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Vă mulţumesc. (Aplauze)