Am crescut într-un cult. A fost rai - și iad. | Lilia Tarawa | TEDxChristchurch

Lilia Tarawa a fost crescută în comunitatea creștină din Gloriavale, pe coasta vestică a Insulei de Sud a Noii Zeelande, unde era înconjurată de toți cei pe care îi iubea. Dar cu timpul, a început să vadă partea întunecată a comunității sale, și în cele din urmă, a realizat că trebuie să plece de acolo. În acest discurs dureros și emoționant, Lilia împărtășește realitatea vieții într-un cult și călătoria dureroasă a evadării sale.

Lilia Tarawa este o scriitoare din Noua Zeelandă, orator, consultant holistic de sănătate și consultant business. Ea este un membru al tribului Māori Ngāi Tahu. Lilia a fost născută în cultul infam al Noii Zeelande, Gloriavale, și a fugit cu cei 11 membri ai familiei sale la vârsta de 18 ani. Experiența ei de viața extraordinară a împins-o să urmeze o carieră care să promoveze drepturile omului, bunăstarea și împuternicirea acestora.

Acest discurs a fost susținut la un eveniment TEDx, utilizând formatul conferințelor TED, dar organizat independent de către comunitatea locală. Află mai multe: https://www.ted.com/tedx

Am crescut într-o vale

pe coasta vestică
a Insulei de Sud, Noua Zeelandă.

Imaginați-vă cea mai uluitoare,
mai frumoasă vale văzută vreodată.

Tufișuri bogate se întind dinspre
poalele dealurilor către pământul fertil,

traversat de râuri limpezi ce șerpuiesc
din munții de mai sus.

Și un lac strălucește ca sticla lustruită

în timp ce curcubeiele colorează cerul.

Am crescut în Comunitatea
Creștină din Gloriavale.

500 de bărbați, femei și copii
trăind împreună și urmând

învățăturile lui Iisus Hristos.

Bunicul a fost eroul meu

pentru că ne-a adus în acest loc

și a fondat comunitatea
pe care am iubit-o.

Cumpărarea a două ferme
pe malurile râului

a fost o mișcare inteligentă
pentru grupul nostru.

Am migrat de pe Coasta Estică
și aveam nevoie de mijloace de trai.

Am sosit când aveam 6 săptămâni,
legată de spatele tatălui meu,

în locul pe care urmam să-l numesc casă
pentru primii 18 ani din viața mea.

Verișorii și prietenii mei îmi erau

ca niște frați și surori.
Făceam totul împreună.

Drumețiile erau una
din distracțiile noastre preferate.

Ne cuibăream în saci de dormit sub stele

și găteam pe rămășițele focului de tabără.

Mai devreme ni s-a cerut
să rememorăm cea mai fericită amintire.

A mea este ziua de sărbătoare.
Imaginați-vă cea mai tare petrecere

la care ați participat în copilărie.

Verișorii, amicii mei și eu ne îndopam

cu vată de zahăr roz și prea mult suc.

Erau clovni pe picioroange,

plimbări cu tractoarele,

curse în trei picioare

și un avion care arunca acadele din cer.
Bărbații ne-au construit un topogan cu apă

și o vulpe zburătoare.

În acele zile,

bunicul anunța o zi
fără muncă pentru întreaga comunitate.

Femeile se opreau din lucrat în bucătărie,

și bărbații veneau,
destui să fie un festival.

Și totul era gratis.

Nu plăteam,
pentru că nu aveam salarii.

Nu lucram pentru bani,

ci pentru stilul de viață

și pentru fiecare dintre noi.

Banii făcuți de noi erau ținuți
în contul nostru bancar comun.

Acel cont bancar ne-a construit căminele,

ne-a îmbrăcat

și hrănit.

Știam fiecare persoană din comunitate.

Nu doar că îi cunoșteam,

dar le știam soțul,

soția, copiii și nepoții.

Locuiam în cămine.

Lucram împreună.

Mergeam împreună la școală.

Ne rugam împreună.

Eram mereu înconjurată
de cei pe care îi iubeam cel mai mult.

Noaptea, mergeam câțiva metri
în camera verișoarei mele

să socializez sau să jucăm cărți.

Iubeam să lucrez cu celelalte fete
pe tărâmul femeilor.

Iubeam să învăț să cos,
să croșetez, învârt și să gătesc.

Muzica era una
din activitățile mele preferate.

Am învățat muzică în clasa întâi,

deci atunci când aveam 17 ani,

puteam cânta la cinci instrumente.

Gândiți-vă puțin la o reușită
importantă a voastră.

Amintiți-vă cum v-ați simțit.

Amintiți-vă cât de mândri v-ați simțit.

Probabil s-a simțit similar cu ziua
când am primit primul meu raport școlar.

A fost cea mai exaltantă zi
din viața mea de școlar.

Aveam note excelente

și laude din partea învățătoarei.

Vă puteți imagina încântarea mea
când bunicul a luat raportul

și l-a citit la cină, în fața celor 500
de membri ai comunității.

A spus: „Nu vrem femei ca tine.”

Aveam un gol în stomac.

M-am înroșit.

Aerul îmi intra în nări,

dar nu puteam respira.

Învățătoarea a scris în raport

că Lilia demonstrează abilități
de conducere,

care ar putea fi folositoare
când va crește.

Și bunicul m-a umilit ore întregi.

Asta a devenit un obicei în viața mea.

După acest episod am rămas
o fetiță de șase ani schimbată.

Și ce s-a schimbat a fost credința mea

că nu valoram mai mult decât credea el.

Și ca tânără,

am petrecut majoritatea
timpului cu femeile.

Pentru că aveam familii mari,

imaginea unei femei însărcinate
mă făcea să mă simt în largul meu.

Mama mea a crescut cu 15 frați și surori.

Am nouă frați și surori.

Aveam șapte ani

când am văzut un nou-născut
pentru prima oară.

Am luat foarfeca cu ambele mâini
și am tăiat cordonul ombilical.

Verișorul meu s-a născut albastru
căci cordonul îl strangula.

După ce l-am salvat,

moașa mi-a făcut o evaluare psihologică

întrucât aveam 10 ani atunci.

Și am ținut mâna mătușei
când următoarea ei fiică s-a născut

pe o saltea în spatele unei dubițe,
în drum spre spital.

Tatăl meu era managerul
uneia dintre afaceri.

Mama mea era conducătoarea
tuturor femeilor

și administra întreaga
gospodărie din Gloriavale.

Voiam să fiu exact ca ea când voi fi mare.

Job-ul ei era obositor

și pentru că tata călătorea
des în scop de afaceri,

avea nevoie de ajutor
la crescutul copiilor.

Am schimbat scutece murdare,

îi învățam să facă la oliță,

coboram din pat în mijlocul nopții

să-i adorm la loc,

curățam vomă,

le tricotam haine călduroase

și îi dezvățam de laptele matern.

Abia așteptam să cresc, să mă mărit

și să rămân însărcinată.

Verișoara mea și cu mine
vorbeam des despre asta,

deci a fost o zi foarte exaltantă
pentru mine

când am împlinit 12 ani
și mi-a venit menstruația.

Într-un final puteam
să-mi îndeplinesc scopul în viață.

Și pe când aveam 14 ani,

știam cu cine voiam
să îndeplinesc acel scop.

Numele lui era Willing.

Putea să fie o căsătorie bună.

Eram nepoata fondatorului bisericii,

iar el era fiul lui Fervent,
unul din conducătorii bisericii.

Într-o zi eram la ore,

când Fervent a trântit ușa,
târându-l pe Willing de umăr.

Willing fusese neascultător.

Nu mai țin minte ce făcuse,

poate că își pieptănase părul
în partea greșită,

i-a răspuns urât tatălui său,

a ascultat muzica pe care
nu avea voie să o asculte,

sau a citit o carte interzisă.

Nu conta.

Pedeapsa era aceeași.

Lui Willing i s-a ordonat să se aplece
și să-și tragă pantalonii în jos.

Și am avut un gol în stomac

când Fervet a scos cureaua din piele.

A trebuit să privim

cum Fervent îl bătea pe Willing cu ea,

și nu m-am uitat, dar m-am holbat

la pupitru și am șoptit:
„Te rog, Doamne, fă-l să se oprească.”

Te rog fă-l să se oprească.

În acel moment,

respectul pentru șefia lui Fervent

dispăruse.

Știam că ce făcea era greșit.

Ne-au învățat atâtea
despre iubirea lui Dumnezeu

încât privindu-l pe Fervent
bătându-și copilul,

m-am gândit că aia nu e dragoste.

Și nu era dragoste,

chiar dacă după ce Fervent
a terminat să-și bată fiul,

l-a îmbrățișat și i-a spus
că îl iubește.

Aia nu e dragoste.

Am devenit suspicioasă în privința
legilor care ne erau predate.

„Copilul nepedepsit ajunge nepricopsit"
spuneau liderii.

Sângele îmi fierbea în vene
când o femeie mi-a adus copilul ei

și mi-a arătat dunga albastră
de pe spatele său.

Am scrâșnit din dinți,

„Cum se poate numi cineva creștin

și poate trata un copil astfel?”

„Cum poate un părinte
să-și trateze copilul așa?

Prietenul meu Jubilant nu era răsfățat.

A fost născut în una din cele
mai puțin privilegiate familii,

neavând vreo conexiune
cu cercurile liderilor.

Era glumețul clasei,

mereu spunea lucruri amuzante
care ne făceau să râdem.

Imaginați-vă

pe fratele vostru,

unul din copiii voștri,

nepotul sau nepoata voastră,

fiica voastră,

cel care îi face pe toți să râdă,

clovnul,

acela era Jubilant.

Și într-o zi la fotbal,

Jubilant a întrecut măsura cu glumele.

Și când profesorul nostru, Nathaniel,
l-a lovit cu pumnii și picioarele,

am avut un alt gol în stomac.

Jocul a încetat

și priveam înspăimântați,

și m-am gândit că Nathaniel se va opri.

Dar nu a făcut-o.

L-a obligat pe Jubilant să meargă

de pe terenul de fotbal
în clădirea principală,

în timp ce îl lovea.

Și Jubilant plângea,

ridicându-și mâinile să-și
protejeze capul de lovituri.

Și m-am gândit

sigur că Nathaniel va fi dat afară.

Dar în următoarea zi
era din nou în clasă cu noi.

Și m-am gândit,

„Care e problema cu cei ce conduc
acest loc?

Nu vreau să am copii aici.”

A nu dori copii era un păcat neacceptat.

Prietena mea Grace era un copil nedorit.

Mama ei a dat-o la naștere

și părinții ei adoptivi au adus-o
în comunitate din S.U.A,

sperând ca o bună influență să o ajute.

Scuzați-mă.

Era o fată mexicană, cu pielea
de culoarea ciocolatei,

care a ajuns în Gloriavale
când avea 13 ani,

fiind doar cu trei ani
mai mare decât mine.

O iubeam mai mult decât orice pe lume.

Râdea mult și mă făcea
să mă simt în siguranță.

Am devenit cele mai bune prietene

și petreceam cât mai mult timp împreună.

Grace a adus lucruri personale
din lumea exterioară:

muzică,

bijuterii,

machiaj.

Erau interzise.

Și văzându-le pentru prima oară,
au făcut-o pe Grace și mai specială.

Spiritul ei rebel mă inspira.

Și de-a lungul timpului,

Grace a fost pedepsită de multe ori

pentru că refuza să fie controlată.

Avea 20 de ani când a venit
la mine și mi-a spus

că liderii au obligat-o să se mărite
cu un bărbat pe care nu îl iubea.

Plângea,

tremura,

lacrimile îi curgeau pe obraji.

În disperare, și-a făcut bagajele,

le-a ascuns sub un copac,

a chemat un prieten de afară să o salveze,

dar a fost descoperită,

dusă în fața unei inchiziții formate
din 20 de bărbați într-o cameră mică,

condamnată,

forțată să mărturisească că era rea,

forțată să-și sune familia din exterior
și să spună că nu mai vrea să plece.

Și m-am gândit:

„Să-i ia dracul.

Nimeni nu-i spune prietenei mele
ce să facă.”

Așa că am luat-o în brațe și i-am spus:

„Nu-i asculta.

Fă ce crezi că e corect.”

Din fericire,

părinții ei adoptivi au intervenit.

Au sunat la Gloriavale

și au amenințat că vor chema
poliția dacă Grace nu putea pleca.

A doua zi a plecat.

Și acum trăiește fericită în Canada.

Scuzați-mă.

După incidentul cu Grace,

știam că trebuie să plec și eu,

sau urma să fiu forțată să mă mărit
cu cineva pe care nu-l iubeam.

Și știam că trebuie să-mi
iau surorile cu mine,

sau același lucru
s-ar fi întâmplat și cu ele.

Eram deja pe picior de plecare.

Când aveam 11 ani,

fratele meu cel mai mare a fugit.

Când aveam 13 ani,

următorul frate mai mare a fugit.

Când aveam 17 ani,

fratele meu mai mic
a amenințat că pleacă.

Nu știam atunci,
dar și părinții mei erau gata să plece.

Dar nu puteau suporta gândul
de a mai pierde un copil.

Mă așteptau să mă hotărăsc
ca să rămânem împreună.

După ce s-a întâmplat cu Grace,

eram pregătită să plec.

Am părăsit Gloriavale cu întreaga familie
la mai puțin de un an după Grace.

Și după ce am părăsit cultul,

am devenit obsedată să învăț
totul despre comportamentul uman,

pentru că m-am gândit: „Dacă mă pot
înțelege pe mine și pe ceilalți mai bine,

mă pot proteja,

mă pot asigura că nimeni
nu va mai profita vreodată de mine.”

Și în timp ce îmi scriam povestea vieții
într-un cult religios,

am realizat că liderii din Gloriavale

foloseau tactici nemiloase
pentru a mă controla și manipula.

Au început folosind rușinea

pentru a mă degrada în fața
celor pe care îi iubeam.

A început cu bunicul meu
ponegrindu-mă public

pentru laudele de la școală
când aveam șase ani.

Acțiunile lui trimit un mesaj clar
despre cine e la conducere.

Toți știam ce se întâmpla
cu cei care sfidau autoritatea creștină.

Dar asta nu era tot,

au început să ne învinovățească
pentru a ne scădea stima de sine.

Când eram mică, îmi spuneau mereu

că eram o păcătoasă bună de nimic.

Era vina mea.

Eram rea.

Eu eram vinovată.

Când oamenii mă tratau prost,
credeam că o meritam.

Îmi era greu să gândesc pozitiv

pentru că eram nesigură:

Dacă e vina mea?

Dacă eu sunt de vină?

Poate că m-au doborât,

dar au greșit când i-au maltratat
pe cei pe care îi iubeam.

Furia mea îndreptată spre nedreptățile
suferite de Grace, Jubilant și Willing

mi-au oferit puterea pe care nu am reușit
să o am și pentru mine.

Nu puteam să stau și să privesc
cum o persoană pe care o iubeam suferea.

Iubirea pentru ceilalți a rupt lanțurile
care mă încătușau.

Dar de ce eram capabilă să-i iubesc pe ei,
dar nu și pe mine?

Într-un final am realizat că dacă...

pot învăța să mă iubesc

cum l-am iubit pe Willing,

cum îi iubesc pe Jubilant și Grace,

cum le iubesc pe surorile mele,

că nu voi mai lăsa pe nimeni
să mă calce în picioare.

Deci am întrebat,

ce înseamnă să te iubești?

Ce înseamnă să mă iubesc întru totul,

încât dacă cineva mai încearcă
să mă umilească vreodată,

sunt prima care să ia atitudine.

Nu am toate răspunsurile,
dar am parcurs un drum lung,

Și am realizat

că lauda primită la școală
la șase ani era tare.

(Râsete)

(Aplauze)

Și bunicului meu îi era frică
de femeile puternice.

(Râsete)

Sunt o femeie puternică.

Sunt un lider.

Astăzi știu

că abilitățile mele de lider
sunt de neprețuit.

Le-am folosit să părăsesc biserica

și să-mi găsesc propriul drum
într-o lume care, sincer,

mă sperie încă foarte tare.

Le-am folosit când aveam 23 de ani
ca să îmi conduc afacerea

și să scriu o carte
care îi învață pe ceilalți ce e posibil.

Acum, la 27 de ani,

le folosesc să stau aici cu voi.

Le folosesc în fiecare zi
să-i aduc aminte sinelui meu de șase ani

că poate să facă tot ce dorește

și să nu îi lase pe ceilalți
să îi spună altfel.

Vă mulțumesc!

(Aplauze) (Ovații)