De ce să câștigi nu înseamnă mereu să ai succes

Valorie Kondos Field cunoaște bine victoria. Ca antrenoare pentru o perioadă lungă de timp a echipei feminine de gimnastică a Universității din California, a câștigat campionat după campionat și a fost apreciată la scară largă pentru mandatul ei. În această prezentare plină de inspirație, extrem de sinceră și, pe alocuri, dureroasă, ne împărtășește secretul succesului ei. Indiciu: nu are nimic de-a face cu „a câștiga".

Am o întrebare pentru toată lumea.

Sunteți gata?

Să câștigi înseamnă mereu că ai reușit?

(Murmure)

Oh!

(Râsete)

Bine...

M-am pensionat de curând
din funcția de antrenor

la echipa feminină de gimnastică
a Universității din California,

poziție pe care am deținut-o 29 de ani.

(Aplauze)

Mulțumesc!

În timpul mandatului meu,

am cunoscut o mulțime de victorii.

Am condus echipa la șapte
campionate naționale,

am fost nominalizată
pentru Muzeul Celebrităților la UCLA

și chiar votată Antrenorul Secolului

de către Pac-12 Conference.

(Aplauze)

Să câștigi este foarte, foarte,

chiar foarte, foarte plăcut.

(Râsete)

Dar vreau să vă prezint perspectiva mea:

să câștigi nu e tot timpul o realizare.

Peste tot în America și în lume,

ne confruntăm cu o criză

a principiului câștigului cu orice preț,

pe care noi am creat-o.

În școlile noastre,

în companii, în politică,

a devenit acceptabil
să câștigi cu orice preț.

Ca societate,

îi onorăm pe oamenii din vârful piramidei.

Îi aplaudăm călduros pe cei care câștigă
campionate, alegeri și premii.

Dar, din păcate, de multe ori

chiar acești oameni părăsesc instituțiile

ca ființe umane distruse.

Din nefericire, cu 10 pe linie,

copiii pleacă distruși din școli.

Cu premii și medalii,

atleții își părăsesc adesea echipele,

distruși emoțional, mintal, nu doar fizic.

Cu profituri uriașe, angajații părăsesc
adesea companiile distruși.

Am devenit atât de preocupați
de acest rezultat final,

iar când rezultatul final este o victorie,

componenta umană a modului
în care am ajuns acolo

e adesea ascunsă sub binecunoscutul preș,

provocând, astfel, trauma.

Prin urmare, propun să luăm o pauză.

Pauză.

Trebuie să redefinim succesul.

Succesul real e acela de a crea campioni
ai vieții pentru lumea noastră,

fie că înving, fie că pierd.

(Aplauze)

Succesul adevărat e să formezi
campioni ai vieții.

nu pentru echipa ta,

nu pentru compania ta

și, cu regret vă spun, nici măcar
ca să te lauzi în felicitarea de Crăciun.

Îmi pare rău.

Așadar, cum facem acest lucru?

În primul rând, s-ar putea să reușești
să-ți impui drumul spre victorie,

dar nu drumul către succes.

Să ne întoarcem în anul 1990,
când am fost numită antrenor principal

al echipei feminine de gimnastică la UCLA.

Vreau să vă spun
că n-am făcut niciodată gimnastică.

Am crescut într-o lume a baletului.

N-am făcut niciodată roata

și n-aș putea să vă învăț
cum să faceți o roată corectă.

(Râsete)

E adevărat, din nefericire.

Și habar n-aveam cum
se creează cultura de echipă.

Tot ce puteam face era
să imit alți antrenori de succes.

Așa că am devenit dură la vorbă,

rece, neîndurătoare,

lipsită de compasiune,

încăpățânată, neînțelegătoare

și adesea de-a dreptul rea.

M-am purtat ca un antrenor

al cărui singur gând era cum să câștige.

Primele câteva sezoane ca antrenor

au fost oribile,

iar după câțiva ani
în care au suportat stilul meu arogant,

echipa mi-a cerut o întrevedere.

Ei bine, ador ședințele,

așa că am spus: „Daa!
Hai să avem o ședință.”

Și timp de două ore,

mi-au dat exemple despre cât de jignitoare
și umilitoare a fost aroganța mea.

Mda...

Mi-au explicat

că vor să fie încurajați,

nu umiliți.

Vor să fie antrenați, nu distruși.

Vor să fie motivați,

nu constrânși sau intimidați.

A fost pentru mine un time-out

și am decis să mă schimb.

Un dictator rigid

poate crea soldați supuși, ascultători,

dar nu poate produce campioni.

Este mult mai ușor, în orice carieră,

să dictezi și să dai ordine

decât să găsești modalitatea
de a motiva pe cineva

să vrea să fie mai bun.

Iar motivul este - știm cu toții -

motivația are nevoie de mult timp

pentru a prinde rădăcini.

Dar când se întâmplă,

întărește caracterul

și schimbă viața.

Mi-am dat seama că trebuie
să-i fac pe elevi mai puternici

ca ființe umane per ansamblu,

nu doar ca sportivi învingători.

Așadar, pentru mine succesul s-a schimbat

de la a mă concentra doar pe victorie

la a-mi dezvolta filozofia de antrenor,

aceea de a crea
campioni ai vieții prin sport.

Știam că dacă fac asta suficient de bine,

acea mentalitate de campion
se va transpune în competiții.

Și așa a fost.

Ingredientul cheie a fost
să creăm încredere

prin răbdare,

respectul sincerității

și responsabilitate,

toate ingredientele pentru dragostea dură.

Vorbind despre dragoste dură,

Katelyn Ohashi este un exemplu perfect.

Probabil că i-ați văzut exercițiul la sol.

A avut peste 150 de milioane
de vizualizări.

Și toți sunt de acord
că execuția ei face deliciul tuturor.

Dar când a venit la UCLA, Katelyn
era distrusă la trup, minte și spirit.

A crescut într-o lume sportivă
de nivel foarte înalt

și a fost afectată.

Când a venit în primul an la UCLA,

și-a descoperit revolta interioară
într-atât de bine,

încât n-a mai putut face gimnastică

la nivelul la care fusese recrutată.

Și n-am să uit niciodată

o întâlnire de echipă avută
la jumătatea primului ei an.

Eram împreună cu echipa,
antrenorii și personalul auxiliar,

psihologul echipei,

iar Katelyn a spus foarte clar
și fără nicio părere de rău:

„Nu mai vreau să fiu perfectă.”

Am simțit de parcă mi-a dat un pumn.

Primul meu gând a fost:

„Atunci de ce naiba trebuie
să-ți mai dau o bursă?”

Era un gând plin de răutate
și din fericire n-am spus cu voce tare,

pentru că apoi mi-am dat seama.

Katelyn nu ura gimnastica.

Katelyn ura tot ce era asociat
cu faptul de a fi perfect.

Katelyn nu voia să câștige,

deoarece victoria cu orice preț
îi furase bucuria.

Sarcina mea era să găsesc cum să o motivez

ca să vrea să fie din nou foarte bună,

ajutând-o să redefinească succesul.

Entuziasmul meu pentru această provocare
s-a transformat în hotărâre

când într-o zi Katelyn
m-a privit în ochi și a spus:

„Doamna Val, vreau doar să știi

că tot ce-mi spui să fac,
fac exact invers.”

(Râsete)

I-am spus că accept această provocare.

(Râsete)

Și o dovadă în plus
că n-aș fi câștigat impunându-i ceva.

Așa că m-am angajat
într-un proces dureros de lent

de a construi o relație de încredere

și a-i demonstra că cel mai mult

îmi pasă de ea ca ființă umană.

O parte din strategia mea era să vorbim
despre gimnastică doar în sala de sport.

În afara sălii de sport
vorbeam despre orice:

școală, băieți, familie,
prieteni, hobby-uri.

Am încurajat-o să găsească lucruri
care să o bucure în afara sportului.

Și a fost așa de bine

să văd cum Katelyn Ohashy
a înflorit sub ochii noștri.

Iar prin acest proces

și-a redescoperit dragostea

și respectul de sine.

Încet-încet, a putut să aducă acea bucurie

înapoi în gimnastică.

A ajuns să câștige titlul NCAA la sol

și și-a ajutat echipa să câștige
al șaptelea campionat NCAA în 2018.

Prin urmare...

Mulțumesc!

(Aplauze)

Să ne gândim acum
la Katelyn Ohashis din viața ta.

Să vedem cine sunt oamenii
în grija și sub îndrumarea ta.

Ce le povestești copiilor tăi
în drum spre casă?

Drumul spre casă în mașină

are mai multă importanță decât credem.

Te preocupă rezultatul final

sau te bucuri să folosești acest timp

ca să-ți ajuți copilul să devină campion?

Este foarte simplu:

știi că te concentrezi pe rezultatul final

dacă pui întrebări despre asta.

„Ai câștigat?”

„Câte puncte ai înscris?”

„Ai luat 10?”

Dacă vrei cu adevărat să-ți ajuți
copilul să devină campion,

vei pune întrebări despre experiență

și despre proces,

cum ar fi: „Ce ai învățat azi?”

„Ai ajutat vreun coleg?”

Și întrebarea mea favorită:

„Știi cum să faci ca să te simți bine
când muncești din greu?”

Secretul este să fii foarte liniștit

și să asculți ce au de spus.

Cred că unul dintre cele mai mari daruri
pe care le putem oferi cuiva

este să ne abținem

de la dorința de a avea dreptate

sau de a formula răspunsul potrivit,

și să ascultăm cu adevărat

când altcineva are ceva de spus.

Când ne facem mintea să tacă,

ne putem auzi propriile frici
și imperfecțiuni,

care ne pot ajuta să formulăm răspunsul

cu mai multă claritate și empatie.

Kyla Ross, o gimnastă din echipa noastră,

este printre cele mai bune gimnaste
din istoria sportului.

Este singura sportivă triplă campioană:

campioană națională,

campioană mondială

și campioană olimpică.

În plus, nu e genul să stea la discuții,

așa că am fost surprinsă
când a venit în biroul meu,

s-a așezat pe canapea

și a început să vorbească...

mai întâi despre masterul ei,

apoi despre doctorat

și despre o mulțime de alte lucruri
care părea că îi vin în minte.

Vocea mea interioară mi-a șoptit

că are ceva pe suflet

și dacă stau liniștită

și îi acord timp suficient,

va ieși la iveală.

Și a ieșit.

A fost pentru prima dată
când Kyla a împărtășit cuiva

că a fost abuzată sexual
de către Larry Nassar,

fostul medic al echipei de gimnastică,

condamnat ulterior pentru pedofilie.

Kyla a luat atitudine

și s-a alăturat mulțimii

victimelor lui Nassar,

care și-au spus poveștile

și și-au folosit vocile

pentru a aduce schimbări pozitive
pentru lumea noastră.

Am simțit că în acel moment
era extrem de important

să ofer un spațiu sigur
pentru Kyla și echipă.

Așa că am decis să vorbesc despre asta
în câteva întâlniri ale echipei.

Mai târziu în acel an
am câștigat campionatul național,

iar Kyla a venit la mine și mi-a spus

că a simțit că motivul
pentru care am câștigat

a fost deoarece am atins
acea problemă delicată,

o tragedie care nu doar a zguduit lumea,

dar a eliberat din ea
adevărul și amintirile

și în alți prieteni

și colegi de-ai ei.

Cum a spus Kyla:

„Doamna Val, m-am simțit literalmente
mândră în timpul campionatului,

iar când am pășit pe teren,
m-am simțit invincibilă.”

Pur și simplu...

(Aplauze)

Doar pentru că a fost ascultată.

În calitate de părinți și antrenori,

în calitate de lideri,

nu mai putem conduce din poziția

unde victoria este măsura succesului,

unde ego-ul nostru e în centrul atenției,

pentru că s-a dovedit

că acest proces generează
ființe umane distruse.

Și știu categoric

că este foarte posibil

să produci și să antrenezi campioni

în orice carieră,

fără a compromite spiritul uman.

(Aplauze)

Începe cu definirea succesului

pentru tine și cei aflați în grija ta

și apoi, în mod constant

cercetându-te dacă acțiunile tale
sunt în conformitate cu țelurile tale.

Toți suntem antrenori
într-o anumită măsură.

Cu toții avem o responsabilitate comună

de a dezvolta campioni
pentru lumea noastră.

Așa arată succesul adevărat,

iar în lumea sportivă

este ceea ce numim câștig de ambele părți.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)