4 întrebări pe care trebuie să i le pui mereu doctorului

„Doctore, chiar este necesar?” Susținut de surprinzătoare studii despre tratamentul exagerat, neurochirurgul Christer Mjåset explică puterea acesteia și a altor întrebări simple în contextul tratamentului medical și al chirurgiei, și ne împărtășește cum pacienții pot lucra mai bine cu doctorii pentru a primi îngrijirile de care au nevoie.

Sunt neurochirurg

și sunt azi aici ca să vă spun că oameni
ca mine au nevoie de ajutorul vostru.

Iar în câteva momente vă voi spune cum.

Dar mai întâi o să încep prin a vă povesti
despre un pacient de-al meu.

E vorba de o femeie de vreo 50 de ani,

în stare generală bună,

care fusese internată și externată
de câteva ori

pentru un tratament curativ
împotriva cancerului mamar.

Acum avea o hernie a unui disc cervical,

ce îi dădea o durere care iradia
sub forma unei tensiuni

în brațul drept.

Uitându-mă la IRM-ul ei
înainte de consultație,

am decis să îi sugerez o operație.

Acum, operațiile la gât de acest fel
sunt standardizate și sunt rapide.

Dar au un anumit risc.

Faci o incizie chiar aici

și diseci cu atenție după trahee,

esofag,

și încerci să nu tai
artera carotidă internă.

(Râsete)

Apoi aduci microscopul,

și cu atenție îndepărtezi discul și hernia

de la rădăcina nervului

fără să distrugi măduva spinării și nervul

care se află la doar câțiva
milimetri dedesubt.

În cazul cel mai rău
poți deteriora măduva spinării

ceea ce poate duce la paralizie
de la gât în jos.

Explicându-i asta pacientei, a tăcut.

După câteva momente

a rostit câteva cuvinte decisive
pentru mine și pentru ea.

„Doctore, chiar este necesar?”

(Râsete)

Știți ce am realizat
chiar în acel moment, acolo?

Că nu era.

De fapt, când am pacienți
ca femeia aceasta,

înclin să îi sfătuiesc să nu se opereze.

Atunci ce m-a determinat să o fac acum?

Ei bine, vedeți,

hernia aceasta era atât de delicată,

încât mă vedeam scoțând-o
din canalul rădăcinii nervoase

înainte ca pacienta să intre în cabinet.

Trebuie să recunosc, voiam să o operez.

Mi-ar fi făcut plăcere să o operez.

La urma urmei, operația e partea
cea mai distractivă a meseriei mele.

(Râsete)

Cred că înțelegeți sentimentul.

Vecinul meu arhitect
spune că îi place să stea și să deseneze

și să proiecteze case.

Ar prefera să facă asta toată ziua

decât să vorbească cu clienții
care plătesc casa

și care chiar ar putea să îi pună
restricții la ce să facă.

Dar, la fel ca toți arhitecții,

și chirurgii trebuie
să-și privească pacientul în ochi

și împreună cu pacientul,

trebuie să hotărască ce e mai bine
pentru persoana ce trebuie operată.

Poate că sună ușor.

Dar să vedem câteva statistici.

Amigdalele sunt două umflături
în partea din spate a gâtului.

Pot fi îndepărtate chirurgical,

operația se numește amigdalectomie.

Această diagramă arată
rata de amigdalectomii în Norvegia

în diferite regiuni.

Ce ar putea să vă sară în ochi
e că sunt de două ori mai multe șanse

pentru copilul vostru,
fiindcă e vorba de copii,

să sufere o amigdalectomie
în Finnmark decât în Trondheim.

Indicațiile în ambele regiuni
sunt aceleași.

Ar trebui să nu fie nicio diferență,
dar există.

Aici e o altă diagramă.

Meniscul ajută
la stabilizarea genunchiului

și poate fi rupt sau fragmentat

de obicei în cursul sporturilor
cum ar fi fotbalul.

Ceea ce vedeți e rata de operații
pentru această afecțiune.

Observați că rata în Møre og Romsdal

e de cinci ori mai mare
decât în Stavanger.

De cinci ori.

Cum se poate asta?

Fotbaliștii în Møre og Romsdal

joacă mai murdar
decât în altă parte a țării?

(Râsete)

Probabil că nu.

Am adăugat niște informații.

Ce vedeți acum sunt
procedurile efectuate

în spitalele publice, cu linia albastră,

iar cele din clinicile private
sunt cu verde.

E multă activitate în clinicile private

din Møre og Romsdal, nu credeți?

Ce indică asta?

O posibilă motivație economică
pentru a trata pacienții.

Mai este ceva.

Cercetări recente
au arătat că diferența ca efect

dintre terapia fizică regulată
și operațiile la genunchi,

nu există.

Ceea ce înseamnă că majoritatea
procedurilor efectuate

din diagrama pe care tocmai v-am arătat-o

puteau fi evitate, chiar și în Stavanger.

Deci, ce încerc să vă spun?

Chiar dacă majoritatea indicațiilor
de tratament din lume

sunt standardizate,

sunt multe variații inutile
ale deciziilor de tratament,

mai ales în Occident.

Unii oameni nu primesc
tratamentul de care au nevoie,

dar o parte și mai mare dintre voi

sunt tratați excesiv.

„Doctore, chiar este necesar?”

Întrebarea asta am auzit-o
doar o dată în cariera mea.

Colegii mei au spus că nu au auzit-o
niciodată de la vreun pacient.

Dacă e să ne uităm de cealaltă parte,

de câte ori credeți că o să auziți „nu”
de la un doctor

dacă îi puneți o asemenea întrebare?

Cercetătorii au investigat asta

și obțin aceeași rată de „nu”

oriunde ar merge.

Iar aceasta este de 30%.

Adică, de trei ori din zece

doctorul vostru prescrie
sau sugerează ceva

ce este total inutil.

Și știți cum justifică asta?

Pacientul pune presiune.

Cu alte cuvinte, tu.

Vrei ca ceva să fie făcut.

Un prieten a venit pentru un sfat medical.

Este un tip sportiv,

care face mult schi fond iarna

și aleargă vara.

De data asta avea o durere urâtă de spate
de fiecare dată când făcea jogging.

Atât de mare că a trebuit să se oprească.

L-am examinat, l-am chestionat cu atenție

și am aflat că probabil
avea un disc deteriorat

în partea de jos a coloanei.

De câte ori îl forța, avea dureri.

Deja se apucase de înot
în locul alergatului,

nu era nimic de făcut,

așa că i-am spus:
„trebuie să fii mai selectiv

când e vorba de antrenament.

Unele activități sunt bune,

altele nu.”

Replica lui a fost:

„Vreau un IRM la spate.”

„De ce vrei un IRM?”

„Pot să îl fac gratis
prin asigurarea de la serviciu.”

„Ei, haide”, am spus eu,
la urma urmelor era prietenul meu.

„Ăsta nu e adevăratul motiv.”

„Cred că ar fi bine
să văd cât de rău arată.”

„De când ai început să interpretezi
scanări IRM?” am spus.

(Râsete)

„Ai încredere în mine.

Nu ai nevoie de scanare.”

„Ei bine”, a spus el,

și după un moment a continuat:
„Ar putea fi cancer”.

(Râsete)

A făcut scanarea, evident.

Iar prin asigurarea de la serviciu

s-a întâlnit cu unul dintre colegii mei

care i-a spus despre discul degenerat

și că nu era nimic de făcut

decât să continue cu înotul
și să renunțe la jogging.

După un timp l-am reîntâlnit și mi-a spus:

„Ei, cel puțin acum știu ce este.”

Dar să vă întreb ceva.

Dacă toți cei din această cameră,
cu aceleași simptome, ar face un IRM?

Și dacă toți oamenii din Norvegia

ar face un IRM dacă ar avea
dureri de spate ocazionale?

Lista de așteptare ar fi de patru ori
mai mare, poate chiar mai mult.

Și ați putea lua locul pe această listă

cuiva care chiar are cancer.

Așa că un doctor bun spune câteodată nu,

dar pacientul suspicios refuză

o oportunitate
să fie diagnosticat sau tratat.

„Doctore, chiar este necesar?”

Știu că poate fi
o întrebare dificil de pus.

De fapt, acum 50 de ani,

era chiar considerat nepoliticos.

(Râsete)

Dacă doctorul hotăra ce era de făcut,

aia făceai.

O colegă de-a mea, acum medic generalist,

când era mică a fost trimisă
la un sanatoriu pentru tuberculoză

pentru șase luni.

A fost o traumă pentru ea.

Mai târziu, când a crescut, a aflat

că testele ei pentru tuberculoză
fuseseră negative tot timpul.

Doctorul a internat-o
doar pe bază de suspiciuni.

Nimeni nu îndrăznise și nici măcar
nu luase în considerare să îl contrazică,

nici măcar părinții ei.

Astăzi, ministrul norvegian al sănătății

vorbește despre programul
de îngrijire medicală.

Se presupune că pacientul primește
sfaturi de la doctor despre ce să facă.

Acesta este un mare progres.

Dar de asemenea
pune mai multă responsabilitate pe tine.

Trebuie să stai pe scaunul șoferului
împreună cu doctorul tău

și să luați împreună decizii.

Deci, data viitoare când sunteți
în cabinetul doctorului,

vreau să îl întrebați:

„Doctore, chiar este necesar?”

Iar în cazul pacientei mele

răspunsul ar fi nu,

dar operația ar putea fi
de asemenea justificată.

„Deci, doctore, care sunt
riscurile acestei operații?”

Ei bine, pentru 5-10% dintre pacienți
durerile se vor agrava.

1-2% dintre pacienți

vor avea o infecție la locul operației
sau chiar o hemoragie

care s-ar putea încheia
cu încă o operație.

0,5% dintre pacienți
rămân cu o răgușeală permanentă

și puțini, dar totuși câțiva,

vor avea o scădere a funcționalității
brațelor sau picioarelor.

„Doctore, mai sunt alte opțiuni?”

Da, odihna și terapia fizică,
după un timp,

te pot face perfect sănătos.

„Și ce se întâmplă dacă nu fac nimic?”

Nu este recomandat,

dar chiar și așa, există
o mică șansă să te faci bine.

Patru întrebări.

Întrebări simple.

Considerați-o noua voastră cutie
cu instrumente ajutătoare.

Chiar este necesar?

Care sunt riscurile?

Mai sunt și alte opțiuni?

Și ce se întâmplă dacă nu fac nimic?

Întreabă asta când doctorul tău
vrea să te trimită să faci un IRM,

când îți prescrie antibiotice

sau îți sugerează o operație.

Ce știm din studii

este că unul din cinci dintre voi, 20%,

își va schimba părerea
despre ce este de făcut.

Și făcând asta,
nu doar că îți vei face viața

mult mai ușoară și probabil mai bună,

dar întregul sistem de îngrijiri medicale

va beneficia de hotărârea ta.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)