Dacă arborii ar putea vorbi

Cum putem spune povești despre omenire și natură, în vremuri în care planeta noastră arde? Romanciera Elif Shafak ne invită să ascultăm copacii, a căror experiență a timpului, statornicie și nepermanență este complet diferită de a noastră. „Ascunse în povestea lor sunt trecutul și viitorul omenirii", spune ea.

Oamenii nu văd copacii.

Ei trec pe lângă noi zilnic.

Se așază și dorm, fumează
și stau la iarbă verde

și se sărută pe ascuns în umbra noastră.

Ne smulg frunzele și se înfruptă
cu fructele noastre.

Ne rup crengile

sau sculptează cu lamele lor
numele iubiților pe trunchiurile noastre,

jurându-și iubire eternă.

Își țes coliere din acele noastre

și fac artă din pictarea florilor noastre.

Ne despică în bușteni
pentru a-și încălzi casele,

și uneori ne doboară

doar pentru că ei cred
că le obturăm priveliștea.

Fac leagăne, dopuri de vin,
gumă de mestecat, mobilă rustică

și creează cea mai frumoasă
muzică din noi.

Și ne transformă în cărți

în care se afundă
în nopțile reci de iarnă.

Folosesc lemnul nostru să-și confecționeze
sicrie în care își sfârșesc viețile.

Și chiar compun cele mai romantice poezii
pentru noi,

pretinzând că noi suntem legătura
între cer și pământ.

Și totuși, ei nu ne văd.

Așadar, unul dintre multele farmece
ale artei de a spune povești,

este să te imaginezi în vocea altcuiva.

Dar, ca scriitori, oricât de mult iubim
poveștile și cuvintele,

cred că trebuie să fim de asemenea
interesați de tăceri,

de lucruri despre care nu putem vorbi
cu ușurință în societățile noastre,

de marginalizați,
de cei lipsiți de putere.

În acest sens, literatura
poate aduce periferia la centru,

și sperăm că o și face,

poate face invizibilul puțin mai vizibil,

poate face mai auzit ce nu se aude,

și empatia și înțelegerea, să vorbească
mai tare decât demagogia și apatia.

Poveștile ne unesc.

Poveștile nespuse și tăcerile
înrădăcinate ne despart.

Dar cum să spunem povești
despre omenire și natură,

în vremuri în care planeta noastră arde

și nu există precedent

pentru ceea ce vom trăi împreună,

indiferent dacă e de natură politică,
socială sau ecologică?

Dar trebuie să spunem,

deoarece, dacă există un singur lucru

care ne distruge lumea,
mai mult decât orice,

e amorțeala.

Atunci când oamenii devin deconectați,
insensibili, indiferenți,

când încetează să mai asculte, să învețe,

și când încetează să le mai pese

de ceea ce se întâmplă aici,
acolo și pretutindeni.

Măsurăm timpul diferit,
copacii și oamenii.

Timpul omenesc e liniar,

un continuum curat

întinzându-se dinspre un trecut,
considerat a fi încheiat,

către un viitor
care se presupune a fi curat, neatins.

Timpul copacilor e circular.

Atât trecutul cât și viitorul
respiră în momentul prezent.

Și prezentul nu se mișcă
într-o singură direcție,

în schimb desenează cercuri în cercuri,

precum inelele pe care le-ați găsi
dacă ne-ați tăia.

Data viitoare când treceți
pe lângă un copac,

încercați să încetiniți și să ascultați,
căci fiecare dintre noi șoptește în vânt.

Uitați-vă la noi.

Suntem mai bătrâni decât voi
și seminția voastră.

Ascultați ceea ce avem de spus,

pentru că ascunse în poveștile noastre
sunt trecutul și viitorul omenirii.