Jane Fonda: Al treilea act din piesa de teatru a vieții

În timpul acestei generații, speranța de viață a crescut cu 30 de ani - iar acești ani nu reprezintă cazuri excepționale sau patologii. La TEDxWomen, Jane Fonda se întreabă cum percepem această etapă nouă din viața noastră.

Au avut loc multe revoluții

în ultimul secol, dar

niciuna nu e poate mai importantă

ca revoluția longevității.

Trăim cu 34 de ani

mai mult decât străbunicii noștri.

Gândiți-vă la asta.

O întreagă perioadă a vieții adulte

s-a adăugat speranței de viață.

Și totuși,

cultura noastră nu a înțeles ce înseamnă asta.

Percepem viața

ca fiind o curbă.

Asta e metafora folosită.

Te naști, atingi apogeul la vârsta mijlocie

și decazi în decrepitudine.

(Râsete)

Vârsta e văzută ca o patologie.

Dar mulți oameni -

filosofi, artiști, medici, oameni de știință -

privesc altfel ceea ce eu numesc „actul III”,

ultimele trei decenii din viață.

Ei realizează că asta e o etapă importantă

de dezvoltare în viață -

la fel de diferită de vârsta mijlocie

precum adolescența de copilărie.

Se întreabă - ar trebui să ne întrebăm cu toții -

cum să folosim acest timp?

Cum să trăim cu succes?

Care e noua metaforă

pentru îmbătrânire?

În ultimul an, am făcut cercetări și am scris despre asta.

Și am realizat

că o metaforă mai bună pentru îmbătrânire

e aceea a scării -

evoluția spiritului uman,

care ne aduce înțelepciune, împăcare

și autenticitate.

Vârsta nu e deloc o patologie;

e un potențial.

Și ghici ce?

Potențialul nu e rezervat doar câtorva.

Se pare că

majoritatea celor care au peste 50 de ani

se simt mai bine, sunt mai puțin stresați,

mai puțin ostili, temători.

Tindem să vedem mai mult asemănările

decât diferențele.

Unele studii chiar susțin că

suntem mai fericiți.

Nu mă așteptam la asta.

Am trăit multe episoade depresive.

Mă apropiam de 40 de ani,

și când mă trezeam de dimineață,

primele șase gânduri erau negative.

M-am speriat.

Dumnezeule, mi-am spus.

Voi deveni o babă arțăgoasă.

Dar acum, că sunt la mijlocul actului III,

realizez că nu am fost niciodată mai fericită.

Mă simt foarte bine.

Și am descoperit

că dacă ai ajuns la bătrânețe

și nu o mai privești din exterior,

teama dispare.

Realizezi că ești tot tu -

poate chiar mai mult.

Picasso a spus odată: „E nevoie de mult timp ca să devii tânăr.”

(Râsete)

Nu vreau să creez o imagine romantică bătrâneții.

Nu există nicio garanție

că va fi o perioadă roditoare.

Depinde de noroc

și de moștenirea genetică.

O treime depinde de gene.

Și nu prea putem să le schimbăm.

Dar asta înseamnă că

putem influența 2/3

din reușita noastră în actul III.

Vom vorbi despre ce putem face

ca să trăim acești ani suplimentari cu succes

și cu folos.

Să vorbim despre acea scară,

care pare o metaforă bizară pentru seniori

fiindcă mulți urcă cu greu scările.

(Râsete)

Inclusiv eu.

După cum știți,

întreaga lume e guvernată de o lege universală:

entropia, a doua lege a termodinamicii.

Entropia înseamnă că întreaga lume

se află într-o stare de declin și degradare,

curba.

Dar această lege universală

nu se aplică spiritului uman,

care continuă să evolueze -

scara -

ne întregește,

ne face autentici și înțelepți.

Iată un exemplu.

Această ascensiune

poate avea loc în momentul unei solicitări fizice extreme.

Cu trei ani în urmă,

am citit un articol în New York Times.

Era despre un om pe nume Neil Selinger -

57 de ani, un avocat pensionat -

care s-a alăturat grupului de scriitori de la Sarah Lawrence,

unde și-a descoperit talentul de scriitor.

Doi ani mai târziu,

a fost diagnosticat cu SLA sau maladia Lou Gehring.

E o maladie groaznică, fatală.

Distruge corpul, dar mintea rămâne întreagă.

Iată ce scria Selinger în articol

pentru a descrie ce i se întâmpla.

Citez:

„Mușchii mei deveneau mai slabi,

talentul scriitoricesc, mai puternic.

Îmi pierdeam încet glasul,

dar câștigam o voce interioară.

Creșteam în timp ce decădeam.

Pe când pierdeam atât de multe,

începeam să mă regăsesc.”

Pentru mine, Neil Selinger

e imaginea celui care urcă scara

în al treilea act.

Toți ne naștem cu voință,

dar uneori ea e înăbușită

de greutățile vieții,

de violență, abuz, neglijență.

Poate că părinții noștri au suferit de depresie.

Poate că nu au putut să ne iubească

dincolo de succesul nostru în lume.

Poate că încă avem

acea durere psihică, acea rană.

Poate că simțim că multe din relațiile noastre nu s-au încheiat.

Și astfel nu ne simțim compleți.

Poate că rolul actului III

e să ne ajute să ne simțim compleți.

Pentru mine, a început pe când mă apropiam de actul III,

la cea de-a 60-a aniversare.

Cum trebuia să o percep?

Ce trebuia să realizez în acest act final?

Am realizat că pentru a ști încotro mă îndrept,

trebuia să știu unde am fost.

M-am întors

și am analizat primele două acte,

să văd cine eram atunci

cu adevărat -

nu cine mi-au spus părinții sau alți oameni că sunt,

sau m-au tratat ca atare.

Cine eram? Cine erau părinții mei -

nu ca părinți, ci ca oameni?

Cine erau bunicii mei?

Cum s-au purtat cu părinții mei?

Acest gen de lucruri.

Doi ani mai târziu am descoperit

că, în psihologie, acest proces

prin care am trecut

se numește „revizie a vieții”.

Se spune că poate da un nou înțeles,

și limpezime

vieții unui om.

Poate vei descoperi ca și mine

că multe lucruri pentru care te învinovățeai

părerile despre tine însuți,

nu aveau nicio legătură cu tine.

Nu era vina ta; tu erai ok.

Și poți să te întorci

să îi ierți

și să te ierți pe tine.

Te poți elibera

de trecut.

Îți poți schimba

relația cu trecutul.

Pe când scriam despre asta,

am găsit cartea „Man's Search for Meaning”

de Viktor Frankl.

Viktor Frankl era un psihiatru german

care a petrecut 5 ani într-un lagăr nazist.

Și a scris că, în timp ce era în lagăr,

putea să spună, dacă erau eliberați,

care din deținuți se vor descurca

și care nu.

Iată ce a scris:

„Ți se poate lua totul în viață,

cu excepția unui lucru -

libertatea de a alege

cum să reacționezi

într-o situație.

Asta determină

calitatea vieții pe care am trăit-o -

nu sărăcia sau bogăția,

faima sau anonimatul,

sănătatea sau boala.

Calitatea vieții e determinată

de cum reacționăm în fața acestor realități,

ce înțeles le atribuim,

ce atitudine avem față de ele,

ce stare le permitem să declanșeze.”

Poate că scopul principal al actului III

e să ne întoarcem și să încercăm

să schimbăm relația

cu trecutul.

Se pare că cercetarea cognitivă arată

că dacă putem face asta,

apar schimbări în creier -

se creează noi trasee neuronale.

Dacă în timp

ai reacționat negativ la evenimente și oameni din trecut

se creează trasee neuronale

prin semnalele chimice și electrice trimise în creier.

În timp, acestea devin circuite,

devin normă -

chiar dacă sunt dăunătoare pentru noi

fiindcă produc stres și neliniște.

Dar dacă

ne putem întoarce și schimba perspectiva,

reevalua relația

cu oamenii și evenimentele din trecut,

traseele neuronale se pot schimba.

Dacă putem menține

sentimentele pozitive despre trecut,

ele devin norma.

E ca resetarea unui termostat.

Nu experiențele avute

ne fac înțelepți,

ci poziția vis-à-vis de experiențele

respective -

asta ne ajută să devenim întregi,

ne aduce înțelepciune și autencitate.

Ne ajută să devenim ce am fi putut să fim.

Femeile se simt sigure la început,nu?

Fetele sunt mai arțăgoase - „Zău, cine zice asta?”

Avem putere de a acționa.

Suntem subiectele propriilor noastre vieți.

Dar adesea,

multe, dacă nu majoritatea, când ajungem la pubertate,

vrem să ne integrăm în grup și să fim populare.

Și devenim subiectele și obiectele din viața altora.

Dar acum, în actul III

e posibil

să ne întoarcem la punctul de plecare

și să conștientizăm asta pentru prima dată.

Dacă putem face asta,

nu o facem doar pentru noi înșine.

Femeile în vârstă

reprezintă cel mai mare grup demografic din lume.

Dacă ne putem întoarce să ne redefinim

și să devenim întregi,

vom crea o schimbare culturală în lume

și va da un exemplu generațiilor tinere

ca să își poată schimba percepția despre viața lor.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)