Ziauddin Yousafzai - Fiica mea Malala

Educatorul pakistanez Ziauddin Yousafzai ne aduce aminte de cele mai simple adevăruri pe care nu vrem să le vedem: Femeile şi bărbaţii merită autonomie, egalitate la studii şi o identitate proprie. El ne povesteşte despre viaţa lui şi a fiicei sale Malala care a fost împuşcată în 2012 de Talibani pentru că a îndrăznit să meargă la şcoală- "De ce este fiica mea atât de puternică?" întrebă Yousafzai. "Pentru că nu i-am tăiat elanul."

În majoritatea societăţilor patriarhale şi tribale

taţii sunt de obicei cunoscuţi datorită fiilor

dar eu sunt unul dintre puţinii

cunoscuţi datorită fiicei

şi sunt mândru de asta.

(Aplauze)

Malala şi-a inceput campania pentru educaţie

şi a luptat pentru drepturile sale în 2007,

iar în 2011, când eforturile
i-au fost recunoscute,

i-a fost acordat premiul naţional de pace pentru tineret

şi a devenit o faimoasă

tânără a ţării sale.

Înainte era fata mea

acum eu sunt tatăl ei.

Doamnelor şi domnilor,

din punct de vedere istoric,

povestea femeilor

e una a nedreptăţii,

a inegalităţii,

a violenţei şi a exploatării.

De exemplu

în societăţile patriarhale,

chiar de la început

atunci când se naşte o fată

nu sărbătoreşte nimeni.

Ea nu e binevenită

pentru nici unul dintre părinţi.

Vecinii vin

şi o compătimesc pe mamă

şi nimeni nu îl felicită pe tată.

Iar mama se simte foarte stânjenită

că are o fată.

Când primul născut e o fată,

e tristă.

Când naşte a doua fiică,

e şocată

şi când, aşteaptând un fiu,

i se naşte o a treia fiică,

mama se simte vinovată ca un criminal.

Mama nu e singura care suferă,

ci şi fata nou născută,

pe masură ce va creşte ,

va suferi şi ea.

La 5 ani,

în loc să meargă la şcoală,

ea stă acasă,

iar fraţii ei merg la şcoală.

Până la 12 ani

are o viaţă bună.

Se poate distra.

Se poate juca cu prietenii pe străzi

şi se poate plimba în voie,

ca un fluturaş.

Dar când intră în adolescenţă,

şi împlineşte 13 ani

îi e interzis să iasă din casă

fără să o însoţească un bărbat.

E constrânsa să stea în casă.

Nu mai e o persoană liberă.

Devine onoarea

tatălui, fraţilor

şi familiei,

iar dacă încalcă

acest cod de onoare

poate fi chiar ucisă.

E interesant că acest

cod de onoare

nu afectează doar viaţa fetei

ci şi pe cea a

bărbaţilor din familie.

Ştiu o familie cu şapte surori şi un frate,

iar acel frate

a emigrat în ţările din Golf,

să îşi întreţină cele şapte surori

şi părinţii,

deoarece ar fi umilitor

ca surorie lui să înveţe o meserie,

să plece de acasă

şi să se întreţină.

Aşa că acest frate,

îşi sacrifică tinereţea

şi fericirea surorilor

pe altarul codului de "onoare".

Mai există un cod

în societăţile patriarhale:

obedienţa.

O fată bună ar trebui să fie

foarte tăcută, foarte umilă

şi foarte supusă.

Astea sunt criteriile.

Fata bună ar trebui să fie foarte tăcută.

Ar trebui să fie liniştită

şi să accepte deciziile

luate de tatăl şi mama ei,

şi deciziile celor mai în vârstă

chiar dacă nu e de acord cu ele.

Dacă e pusă să se mărite
cu un bărbat pe care nu-l place

sau cu unul bătrân,

trebuie să accepte

deoarece nu vrea să fie considerată

nesupusă.

Dacă mariajul e fixat la o vârstă fragedă,

ea trebuie să accepte.

Altfel va fi percepută ca nesupusă.

Ce se întâmplă în final?

Poetic spus

e măritată, dată la pat,

şi naşte băieţi şi fete.

Ironia e că

ea, ca mamă,

predă lecţia obedienţei,

fiicei sale

şi lecţia onoarei, băieţilor ei.

Cercul vicios se perpetuează.

Doamnelor şi domnilor,

această condiţie a milioane de femei

s-ar putea schimba

dacă am gândi diferit,

dacă femeile şi bărbaţii ar gândi diferit,

dacă oamenii din societăţile
patriarhale şi tribale

din ţările în curs de dezvoltare

ar încălca anumite reguli

ale familiei şi societăţii

şi dacă ar aboli legile dicriminatorii

ale sistemelor din ţara lor,

care sunt împotiva drepturilor omului

şi ale femeilor.

Când s-a născut Malala,

pentru prima dată -

vă rog să mă credeţi

că nu-mi plac nou-născuţii -

dar când m-am uitat

în ochii ei

m-am simţit extrem de onorat.

Cu mult timp înainte să se nască,

m-am gândit la un nume

şi am fost fascinat

de o luptătoare a libertăţii din Afghanistan.

Numele ei era Malalai din Maiwand,

şi mi-am numit fiica după ea.

La câteva zile după ce Malala s-a născut,

după ce fiica mea s-a născut,

vărul meu a venit -

şi a fost o coincidenţă -

a venit la mine acasă

şi a adus un arbore genealogic,

mai exact arborele familiei Yousafzai.

Firul mergea 300 de ani în urmă.

L-am privit curios,

dar toţi erau bărbaţi aşa că

mi-am luat stiloul,

am trasat o linie de la numele meu

şi am scris "Malala".

Când a crescut

şi a împlinit patru ani şi jumătate,

am primit-o în şcoala mea.

Poate vă întrebaţi de ce menţionez

primirea unei fete în şcoală?

E important.

Poate că e ceva normal în Canada,

în America, în alte ţări civilizate,

dar în ţările sărace,

în societăţile patriarhale, tribale,

e un eveniment important
pentru o fată.

Înscrierea la o şcoală înseamnă

recunoaşterea numelui şi identităţii ei.

Primirea într-o şcoală înseamnă

intrarea în lumea

visurilor şi aspiraţiilor,

în care îşi poate explora potenţialul

pentru viitorul său.

Am cinci surori

şi niciuna nu a mers la şcoală.

O să fiţi uimiţi că

acum două săptămâni,

când completam formularul pentru Canada

şi completam datele personale

nu mi-am putut aminti

prenumele unor surori.

Motivul e că

nu văzusem niciodată numele lor

scris pe un document.

Acesta e motivul pentru care

îmi preţuiesc fiica.

Tatăl meu nu a putut oferi surorilor mele,

fiicelor sale asta

şi m-am gandit că eu
trebuie să schimb asta.

Am apreciat inteligenţa şi

perspicacitatea fiicei mele.

Am încurajat-o să stea lângă mine

când veneau prietenii mei în vizită.

Am încurajat-o să mă însoţească la şedinţe.

Am încercat să îi inoculez

toate aceste valori.

Şi am făcut asta nu doar cu Malala.

Am împărtăşit aceste valori

la şcoală, cu elevii- fete sau băieţi.

Educare pentru emancipare.

Mi-am învăţat fiicele,

elevele,

să renunţe la lecţia obedienţei.

Mi-am învăţat elevii băieţi

să se dezveţe de aşa-zisa onoare.

Fraţi şi surori

ne luptăm pentru drepturile femeilor

şi pentru mai mult loc

femeilor în societate.

Dar ne confruntăm cu un fenomen nou,

letal drepturilor omului

şi în special drepturilor femeilor.

Se numeşte talibanizare.

Adică o negare completă

a participării femeilor

în toate activităţile politice, sociale şi economice.

S-au pierdut astfel sute de şcoli.

Fetelor le era interzis să meargă la şcoală.

Femeile erau forţate să poarte văl

şi nu aveau voie să meargă la piaţă.

Muzicienii au fost reduşi la tăcere,

fetele biciuite

iar cântăreţii ucişi.

Milioane de oameni au suferit

dar puţini au vorbit.

Cel mai înfricoşător e

când în jur ai oameni

care ucid şi biciuiesc

iar tu vorbeşti despre drepturile tale.

E cel mai înspăimântător lucru.

Când avea 10 ani

Malala a susţinut dreptul

la educaţie.

A scris un jurnal pentru blogul BBC

s-a oferit voluntară

pentru documentarele New York Times

şi a vorbit oriunde avea ocazia.

Vocea ei a fost cea mai puternică.

S-a răspândit peste tot în lume.

Acesta a fost motivul pentru care Talibanii

nu au putut tolera campania ei,

iar pe 9 Octombrie 2012

a fost împuşcată în cap.

A fost sfârşitul lumii pentru noi.

Lumea a devenit o gaură neagră.

În timp ce fiica mea se afla

între viaţă şi moarte

am şoptit la urechea soţiei mele:

"Oare sunt de vină pentru cele întâmplate

fetei noastre?"

Ea mi-a răspuns răspicat:

"Te rog nu te învinovăţi.

Ai susţinut o cauză dreaptă.

Ţi-ai riscat viaţa

pentru adevăr,

pentru pace

şi pentru educaţie.

Ai inspirat fata

iar ea ţi s-a alăturat.

Amândoi sunteţi pe calea cea bună

iar Dumnezeu o va proteja."

Aceste cuvinte au însemnat mult

şi întrebarea nu mi-am mai pus-o.

Când Malala a fost în spital,

trecând prin dureri cumplite,

cu migrene îngrozitoare,

pentru că-i fusese afectat nervul facial,

o umbră cuprindea

faţa soţiei mele.

Dar fata mea nu s-a plâns niciodată.

Obişnuia să ne spună:

"Sunt bine cu tot cu zâmbetul ăsta strâmb

şi cu amorţeala feţei.

O să fiu bine. Nu vă îngrijoraţi."

Ne-a fost ca o mângâiere,

ca o consolare.

Fraţi şi surori

am învăţat de la ea cum să rezistăm

în cele mai grele momente

şi mă bucur să vă spun că

deşi e un idol

pentru drepturile copiilor şi femeilor

e asemeni oricărei fete de 16 ani.

Plânge când tema nu e completă.

Se ceartă cu fraţii ei

şi mă bucur pentru asta.

Oamenii mă întreabă

ce anume din felul meu de a fi

a făcut-o pe Malala să fie aşa îndrăzneaţă,

curajoasă, elocventă şi la pe fază?

Le spun: "nu ştiu ce am făcut.

Întrebaţi-mă ce nu am făcut.

Nu i-am tăiat elanul. Atâta tot."

Mulţumesc foarte mult.

(Aplauze).

Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult.