Ce m-a învățat înotul în apă deschisă despre capacitatea de adaptare

Să ne scufundăm în adâncuri, împreună cu înotătoarea în apă deschisă Bhakti Sharma, care ne împărtășește ce a învățat despre capacitatea de adaptare pe parcursul călătoriei sale personale, începând cu arșița dogorâtoare din Rajasthan, India, până la apa rece ca gheața care te pătrunde până la oase, în care a înotat obținând un nou record mondial în Antarctica și Canalul Mânecii. „În mijlocul oceanului, nu este niciun loc unde să te ascunzi” spune Sharma.

Shah Rukh Khan: Curaj, voință,
și un singur scop în minte.

Acestea sunt calitățile pe care
cei mai mari performeri le au în comun.

Acestea sunt inimile curajoase
pentru care eșecul nu este o opțiune.

Ceea ce noi considerăm
a fi un ocean de neînvins,

pentru următorul nostru orator
este un țel irezistibil

pe care s-a născut să-l atingă.

Să trecem direct la povestea
oratorului nostru neînfricat,

Bhakti Sharma,

care face valuri
în lumea înotului pe distanțe lungi.

Bhakti Sharma!

(Aplauze)

Bhakti Sharma: Imaginați-vă,
în căldura toridă din Rajastan,

într-o după-amiază înăbușitoare de vară,

o fetiță de doi ani și jumătate călărind
pe o motoretă în spatele mamei sale,

fără să știe încotro se-ndreaptă.

După 20 de minute,

fetița de doi ani și jumătate se trezește

complet scufundată sub apă.

Până să-mi dau seama ce se întâmplase

am început să dau din mâini
și din picioare,

să țip, înghițind apă,

agățându-mă puternic
de mămica mea, să-mi salvez viața.

Așa am învățat cum să înot.

Am început să înot în piscină
de când aveam doi ani și jumătate

și am trecut la înot în apă deschisă
la vârsta de 14 ani.

Am dedicat 25 de ani din viața mea
acestui sport,

timp în care am înotat
în toate cele cinci oceane ale lumii,

am traversat Canalul Mânecii,

care mai este cunoscut și sub denumirea
de Muntele Everest în materie de înot,

am atins un record mondial în apele
reci ca gheața ale Oceanului Antarctic.

(Aplauze)

Când îți dedici
atât de mult timp unui sport,

acesta încetează să fie doar un sport

și devine o oglindă.

O oglindă care îți arată
cine ești cu adevărat.

Temperamentul de sportiv
nu este testat doar în zilele de concurs,

ci în fiecare zi,

atunci când sportul te solicită
să te trezești la 4:30 dimineața,

să înoți timp de două ore,

să mergi, apoi, la școală, să vii înapoi,
să mai înoți încă trei ore

să mergi acasă, să mănânci și să dormi.

Când câștigi o medalie,
sau atingi un record mondial,

această oglindă îți reflectă fericirea
pe care tu și apropiații tăi o simțiți,

dar îți reflectă de asemenea
și lacrimile pe care le-ai vărsat

de una singură, în apă.

Înotul în apă deschisă
este un sport foarte solitar.

Am petrecut ore întregi,

privind spre oceanul infinit,
aparent fără margini, sub mine,

cu nimic care să-mi țină companie
decât propriile-mi gânduri.

Astfel, nu am fost testată
doar în calitate de înotător

ci și în calitate de ființă umană
gânditoare, simțitoare, imaginativă.

Fie că este vorba
de primul meu maraton de înot,

când m-am decis să înot
timp de 12 ore într-un bazin

sau să traversez Canalul Mânecii
în decurs de 13 ore și 55 de minute.

Atunci când înoți, nu vorbești,

nu auzi prea bine,

și vizibilitatea îți este limitată
la ceea ce se află în fața ta

sau sub tine.

Această izolare e cel mai mare cadou
pe care mi l-a oferit sportul.

Datorită înotului în apă deschisă,

am ajuns să mă cunosc pe mine însămi
cum nu m-aș fi așteptat vreodată.

Îmi amintesc că la vârsta de 14 ani,

când am sărit pentru prima dată
în ocean ca să înot,

și în timpul înotului,

în timp ce valurile
mă aruncau în sus și în jos,

am descoperit copilul din mine
care se bucură de asemenea aventuri.

În timp ce traversam Canalul Mânecii

după ce înotasem deja timp de 10 ore,

și m-am blocat într-un singur loc
timp de oră și jumătate

din cauza curenților,

am descoperit sportiva puternică
și dedicată din mine,

care nu voia să își dezamăgească
părinții sau țara.

La un maraton de înot
organizat în Elveția,

când am câștigat prima mea
medalie de aur pentru India...

(Aplauze)

am descoperit indianul mândru din mine.

Când am traversat Canalul Mânecii din nou,

de data aceasta în echipă cu mama mea,

fără a-mi da seama că vom crea istorie,

am văzut fiica protectoare din mine,

care nu voia decât să-și vadă mama
îndeplinindu-și visele.

Cu patru ani în urmă,

când am sărit în Oceanul Antarctic,

doar într-un costum de baie,
șapcă și ochelari de înot,

cu o voință neclintită de a face asta,

am văzut luptătoarea din mine.

Când am sărit în apa aceea
cu temperatura sub limita înghețului,

am realizat că deși mi-am pregătit
corpul și mintea pentru frig,

nu eram încă pregătită
pentru densitatea apei.

Simțeam fiecare mișcare
de parcă mă zbăteam în ulei.

În primele cinci minute,

mi-a venit ideea paralizantă
de a renunța pur și simplu.

N-ar fi drăguț să uit de toate acestea,

să mă urc în barcă,

apoi să stau sub un duș fierbinte

sau să mă învelesc cu o pătură călduroasă?

Însă pe lângă acel gând,

a ieșit la suprafață
o voce mult mai puternică, mai hotărâtă.

„Știi bine că ești capabilă de asta,
mai trebuie să faci doar o mișcare.”

Deci mi-am ridicat brațul
și am mai făcut o mișcare.

„Acum, încă una.”

Deci am făcut o a doua,
apoi o a treia mișcare.

La a patra,

am zărit un pinguin înotând sub mine.

A venit în stânga mea
și a început să înoate împreună cu mine.

„Vezi? Un pinguin te încurajează”,

a spus un glas din mine.

(Aplauze și ovații)

Am ridicat privirea la oamenii din barcă.

Aveau pe fețele lor
același zâmbet ca și mine.

Același zâmbet pe care-l avem cu toții

când ne împiedicăm de o situație dificilă

și zărim o rază de speranță.

O luăm ca pe un semn din partea destinului

și continuăm să mergem înainte.

Așa cum am făcut și eu,

iar 41 de minute mai târziu,

atingeam recordul mondial
pentru înotul pe cea mai lungă distanță

în Oceanul Antarctic.

(Aplauze)

Imaginați-vă, nici măcar nu ninge
în Rajastan.

(Râsete)

Acea voce, care m-a urmat
prin toate situațiile dificile

pe parcursul orelor de înot,

nu ar fi ieșit niciodată la iveală

dacă nu aș fi petrecut
atât de mult timp singură,

dacă nu aș fi acordat atâta atenție
fiecărui gând în parte

care mi-a trecut prin minte.

Când te afli singură într-un ocean,
cu gândurile tale,

pericolele de care te lovești
nu sunt doar externe,

cum ar fi balene, rechini, meduze

sau chiar oamenii care te descurajează.

Cei mai periculoși demoni
de care te izbești

sunt frica și negativitatea
din interiorul tău

care îți spun: „Nu ești suficient de bună.

Nu vei ajunge niciodată la celălalt țărm.

Nu te-ai antrenat suficient.

Dacă vei eșua? Ce vor crede oamenii?

Sunt convinsă că fiecare crede acum
că ești teribil de înceată.”

Cu toții avem demonii noștri interiori,
nu-i așa?

Într-o viață obișnuită,
putem să ne ascundem de aceștia

în spatele muncii sau a altor distracții.

Însă după cum am mai spus,

în mijlocul oceanului,
nu este niciun loc unde să te ascunzi.

Trebuie să îmi înfrunt demonii interiori

în măsura în care trebuie să gust
sarea din apă,

să simt iritațiile pe piele

să văd balenele înotând alături de mine.

Urăsc sportul ăsta,
și iubesc sportul ăsta.

Îl urăsc pentru că îmi arată o parte a mea

care nu vreau să cred că există.

Partea din mine care este umană
și nu este perfectă.

Cum ar fi partea aceea

care nu se poate ridica dimineața din pat
să se apuce de antrenament.

Partea aceea din mine care este
atât de epuizată, atât de obosită,

încât nu-și dorește decât să renunțe.

Dar iubesc sportul acesta,

pentru că mi-a oferit momente
la care pot privi înapoi

atunci când mă simt nemotivată.

Aceste momente
mă fac să cad în genunchi,

deoarece mă simt
atât de recunoscătoare.

Mulți dintre voi nu vă petreceți
ore întregi înotând fără oprire.

Dar cu cine vă petreceți
majoritatea timpului?

Vă împărțiți spațiul extern
cu mulți alții,

însă nu există decât o singură
companie constantă pe care o aveți:

voi înșivă.

Și totuși, mulți dintre noi nu ajung
niciodată să se cunoască cu adevărat.

Sunt fiică, indiancă,
înotătoare, studentă.

Dar mai reprezint
atât de multe alte lucruri.

Dacă nu investești în tine însuți,

nu îți construiești o cale
care să te apropie de tine însuți,

niciun „succes” în viață nu-ți poate aduce
bucurie sau satisfacție de durată.

Chiar în prezent,

când nu găsesc motivație
sau bucurie în ceea ce fac,

tot ceea ce mă întreb este:

„Este acesta cel mai bun lucru
pe care-l pot face acum?”

Înțelesul lui „cel mai bun” variază.

În unele zile, înseamnă să nu renunț,

să continui să înot în apa rece
și să obțin un nou record mondial.

Dar în multe alte zile,

înseamnă că trebuie
să trec peste gândurile depresive,

să ies din casă

și să am tăria
de a face treburile casnice de zi cu zi.

Ceea ce nu se schimbă
este vocea din interiorul meu.

Acel compas intern

care mă ghidează
spre o persoană mai bună, zilnic.

Și cred

că o viață cu adevărat de succes
este aceea care este petrecută cu scopul

de a deveni
cea mai bună versiune posibilă a ta

până la ultima suflare.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)

SRK: Cred că singurul sport
la care nu mă pricep este înotul.

Mă scufund ca o piatră.

Faptul că mă aflu acum aici
lângă cea mai bună înotătoare a lumii

mă face să mă simt,

scuzați-mi jocul de cuvinte,

ca și cum aș fi la mare.

Însă...

BS: (Râde) Nu e cu dublu înțeles,
desigur.

SRK: Care este următorul tău țel
ca înotător?

BS: Am o mare teamă de competiție,

deci care ar fi un țel mai mare
decât să înot la Jocurile Olimpice?

Pentru că înotul în apă deschisă
este deja un sport olimpic.

(Aplauze)

Chiar să spun asta cu voce tare
îmi provoacă fiori,

pentru că este un țel așa de imens

încât nu vreau să accept
că mi-am propus acest țel,

dar chiar asta e esența.

Ideea mea este că dacă reușesc
să ajung sau nu la Jocurile Olimpice,

nu asta contează,

ci, în procesul de antrenare
pentru acest țel,

am să devin o înotătoare mai bună
și o persoană mai bună.

SRK: Dacă și Allah vrea asta
vei reuși la Jocurile Olimpice

Și mai vreau să-ți spun

că mulți oameni privesc
această emisiune în casele lor,

sunt foarte mulți oameni,
și toți au încredere în tine,

când vei fi la Jocurile Olimpice

imaginează-ți că noi toți
înotăm cu tine în costume de pinguin

strigând: „Hai Bhakti, hai, hai!”

BS: Poți să fii pinguinul meu personal?

SRK: Sunt deja asta.

Era grozav dacă menționai
un rechin sau ceva asemănător,

dar acum sunt pinguinul tău.

BS: Orcile sunt animalele mele de spirit,
poți fi chiar orca mea.

(Aplauze)

SRK: Doamnelor și domnilor, Bhakti!

BS: Vă mulțumesc!

(Aplauze)