Trei secrete ale oamenilor rezilienți

Fiecare dintre noi suferim pierderi, dar cum facem față momentelor dificile de după? Lucy Hone, cercetătoare în studiul rezilienței, vorbește despre trei strategii, asimilate de ea dureros, prin care să ne dezvoltăm capacitatea de a înfrunta dificultățile, de a depăși necazurile și de a aborda orice ne aduce viața fără ocolișuri, cu curaj și eleganță.

Dați-mi voie să încep
prin a vă adresa câteva întrebări.

Dacă ați pierdut o persoană iubită,

dacă ați avut inima frântă,

dacă ați trecut printr-un divorț dificil

sau ați fost victima infidelității,

vă rog să vă ridicați.

Dacă nu vă puteți ridica,
puteți ridica doar mâna.

Vă rog să rămâneți în picioare

sau să țineți mâna ridicată.

Dacă ați supraviețuit
unui dezastru natural,

ați fost hărțuiți sau concediați,

rămâneți în picioare.

Dacă ați pierdut o sarcină,

dacă ați avut un avort

sau v-ați chinuit
cu probleme de infertilitate,

vă rog să vă ridicați.

Dacă voi sau cineva drag vouă

a trebuit să se confrunte
cu boli mintale, cu demența,

cu orice formă de handicap fizic,

suicid,

vă rog să vă ridicați.

Priviți în jur.

Greutățile nu discriminează.

Dacă sunteți în viață,

veți fi nevoiți sau ați fost deja nevoiți

să vă confruntați cu momente dificile.

Vă mulțumesc, puteți lua loc.

Am început să cercetez reziliența
acum un deceniu,

la Universitatea Pennsylvania
din Philadelphia.

Am ajuns acolo într-o perioadă minunată,

deoarece profesorii care m-au pregătit

fuseseră contractați pentru a pregăti
toți cei 1,1 milioane de soldați americani

să fie la fel de puternici mintal,
precum au fost dintotdeauna fizic.

Cum vă imaginați,

nu poți avea un public
mai sceptic și mai critic

decât sergenții de instrucție
întorși din Afganistan.

Așadar, pentru cineva ca mine,

al cărei obiectiv e
să încerce să deslușească

cum putem lua cele mai bune
date științifice din mediul academic

pentru a le aplica
în viața cotidiană a oamenilor,

acolo era un loc plin de inspirație.

Mi-am terminat studiile în America

și m-am întors aici,
acasă, în Christchurch

pentru a începe cercetarea de doctorat.

Tocmai începusem aceste studii

când au izbucnit cutremurele
din Christchurch.

Așa că am lăsat deoparte studiile

și am început să lucrez
alături de comunitatea mea locală

pentru a ajuta oamenii să depășească
perioada teribilă de după cutremure.

Am lucrat cu diferite organizații,

de la departamente guvernamentale
la companii de construcții

și tot felul de grupuri comunitare,

învățându-i pe oameni
moduri de gândire și acțiune

despre care știm
că stimulează reziliența.

Am crezut că aceasta era chemarea mea.

Momentul oportun pentru a pune în practică
tot ce studiasem.

Din păcate, m-am înșelat.

Căci adevăratul test pentru mine
a venit în 2014,

în weekendul în care sărbătoream
aniversarea reginei.

Noi și alte două familii hotărâsem

să mergem la lacul Ohau și să ne plimbăm
cu bicicletele până la ocean.

În ultimul moment,

frumoasa mea fiică, Abi, de 12 ani,

a decis să meargă cu mașina,
cu prietena ei cea mai bună, Ella,

tot de 12 ani și cu mama Ellei, Sally,
o prietenă foarte dragă mie.

În drumul lor,
pe când treceau prin Rakaia,

pe Thompsons Track,

o mașină a trecut în viteză ignorând
indicatorul „stop”

și s-a izbit în mașina lor

ucigându-le pe toate trei pe loc.

Într-o clipă,

m-am trezit aruncată
de cealaltă parte a ecuației,

căpătând o identitate cu totul nouă.

În locul expertei în studiul rezilienței,

am devenit brusc o mamă îndurerată.

Nu mai știam cine sunt

și încercam să deslușesc
aceste vești de neimaginat,

tot universul meu fiind spulberat.

Deodată, eu eram cea care avea nevoie
de toate sfaturile experților.

Și recunosc,

nu-mi plăcea deloc ce auzeam.

În zilele de după moartea lui Abi,

ni se spunea că există un risc enorm
de a ne înstrăina unii față de alții.

Că există riscul să divorțăm

și că suntem în mare pericol
de a dezvolta boli mintale.

„Uau”, m-am gândit atunci,

„Mulțumesc pentru asta, credeam
că viața mea e deja de tot rahatul.”

(Râsete)

Broșurile descriau cele cinci
etape ale durerii:

furia, negocierea, negarea,
depresia, acceptarea.

Asistența victimelor
a venit la ușa noastră

și ne-a spus să ne așteptăm la cinci ani
petrecuți în suferință.

Știu că broșurile și celelalte materiale
aveau la bază intenții bune.

Dar toate sfaturile acelea

ne-au lăsat cu sentimentul
că suntem victime.

Copleșiți total de ce ne aștepta în viitor

și incapabili să influențăm cumva
toată acea durere.

Nu aveam nevoie să mi se spună
cât de rea era situația.

Credeți-mă, știam deja că lucrurile
erau teribile.

Ceea ce aveam nevoie mai mult
era speranță.

Aveam nevoie să traversez acel chin,

acea durere și acel dor.

Cel mai mult

doream să fiu un participant activ
în procesul suferinței mele.

Așa că am decis să ignor sfaturile lor

și să realizez un fel de autoexperiment.

Făcusem cercetările, aveam instrumentele,

voiam să știu cât de utile îmi vor fi acum

în fața acestui munte enorm
ce trebuia urcat.

Trebuie să vă mărturisesc acum

că nu știam dacă vreuna
dintre metode va funcționa.

Pierderea unui copil este larg recunoscută

ca fiind pierderea
cel mai greu de suportat.

Dar vă pot spune acum, după cinci ani,

ceea ce știam deja din cercetare.

Că poți depăși o situație dificilă

și că există strategii care funcționează.

Că este absolut posibil

să ajungi să gândești și să acționezi
în anumite moduri

care te ajută să treci
peste momentele dure.

Există un volum masiv de cercetări
despre cum să faci toate astea.

Astăzi, am să vă vorbesc
despre trei strategii.

Sunt strategiile pe care m-am bazat eu

și care m-au salvat
în perioada cea mai neagră.

Sunt trei strategii care susțin
întreaga mea cercetare

și sunt chiar foarte accesibile tuturor.

Oricine le poate învăța,

voi le puteți învăța azi, aici.

Așadar, numărul unu:

oamenii rezilienți înțeleg
că nenorocirile se întâmplă.

Știu că suferința face parte din viață.

Asta nu înseamnă că și-o doresc,

nu sunt absurzi.

Doar că atunci când momentele grele vin,

ei par să știe

că suferința face parte
din existența oricărui om.

Și, când conștientizezi asta,
nu te mai simți discriminat

atunci când ești lovit de greutăți.

Niciodată nu m-am trezit gândind:

„De ce eu?”

De fapt, îmi amintesc că mă gândeam:

„De ce nu eu?”

„Lucrurile teribile ți se întâmplă

la fel cum se întâmplă tuturor.

Asta e viața ta acum,

alegi să fii doborâtă
sau să treci mai departe.”

Adevărata tragedie

este că nu mai sunt suficienți
cei care încă știu lucrul acesta.

Părem să trăim într-o epocă

în care ni se cuvine o viață perfectă,

unde fotografiile fericite
de pe Instagram sunt o normalitate,

când, de fapt,

cum ați și demonstrat
la începutul discursului meu,

realitatea este exact pe dos.

Numărul doi:

oamenii rezilienți

sunt foarte buni în a alege
unde să-și concentreze atenția.

Au obiceiul de a evalua situațiile realist

și de a reuși să se concentreze
pe ceea ce pot schimba,

acceptând cumva ceea ce nu pot schimba.

Aceasta este o abilitate vitală,
ce poate fi învățată, pentru reziliență.

Noi, oamenii, suntem foarte buni

la a observa amenințări și slăbiciuni.

Suntem structurați să vedem
aceste puncte negative.

Suntem chiar foarte buni în a le observa.

Emoțiile negative se lipesc de noi
precum banda Velcro,

în timp ce emoțiile și experiențele
pozitive se țin departe ca Teflonul.

Această structură este, de fapt,
un lucru bun pentru noi

și ne-a ajutat mult
din perspectivă evolutivă.

Hai să ne imaginăm că sunt
o femeie preistorică

și ies din peștera mea dimineața.

Într-o parte, se află
un tigru cu dinți sabie,

în cealaltă parte, un curcubeu minunat.

Pentru supraviețuirea mea,
îmi e mai util să observ acel tigru.

Problema este

că azi trăim într-o epocă
în care suntem bombardați

de amenințări cât e ziua de lungă,

iar sărmanele noastre creiere tratează
fiecare dintre aceste amenințări

ca și când ar fi un tigru.

Concentrarea noastră pe pericol,
răspunsul la stres

sunt activate continuu.

Oamenii rezilienți
nu minimizează negativul,

dar au găsit o cale

de a se conecta la lucrurile bune.

Într-o zi, când îndoielile amenințau
să pună stăpânire pe mine,

îmi amintesc foarte clar
că m-am gândit:

„Nu, nu ai voie să te lași înghițită
de treaba asta.

Trebuie să supraviețuiești.

Ai atât de multe motive să trăiești.

Alege viața, nu moartea.

Nu pierde ceea ce ai

pentru ceea ce ai pierdut”.

În psihologie, asta
se numește găsirea de beneficii.

În noua mea lume curajoasă,

asta însemna să caut
motive pentru care să fiu recunoscătoare.

Cel puțin, fetița noastră dragă

nu murise din cauza unei boli
teribile și îndelungate.

A murit brusc, într-o clipă,

scutindu-ne pe noi și pe ea de durere.

Am beneficiat de mult sprijin social
de la familie și prieteni

ca să putem merge mai departe.

Și, cel mai important,

am rămas cu doi băieți minunați
pentru care să trăim,

care aveau nevoie de noi

și care meritau o viață normală
atât cât puteam să le oferim.

A fi capabil să schimbi direcția atenției

ca să incluzi și lucrurile bune

este o strategie foarte puternică,
așa cum a demonstrat știința.

În 2005, Martin Seligman și colegii săi
au realizat un experiment.

Tot ce au cerut oamenilor să facă a fost

să se gândească la trei lucruri bune
care li s-au întâmplat în fiecare zi.

După șase luni, ce au descoperit
în timpul studiului

a fost că acei oameni au arătat
un nivel crescut de recunoștință,

un nivel crescut de fericire,

mai puțină depresie
pe parcursul celor șase luni.

Când traversăm perioade dureroase,

avem nevoie să ni se reamintească

sau poate avem nevoie să ni se permită
să simțim recunoștință.

În bucătăria noastră, avem un poster
fluorescent roz aprins

care ne reamintește să „acceptăm”
lucrurile bune.

În armata americană,

au prezentat lucrurile un pic diferit.

Au vorbit soldaților
despre a vâna lucrurile bune.

Găsiți limbajul care funcționează
pentru voi,

dar orice ați face,

faceți un efort intenționat,
deliberat și constant

de a vă conecta
la ce e bun în lumea voastră.

Numărul trei:

oamenii rezilienți își pun întrebarea:

„Ceea ce fac mă ajută sau îmi face rău?”

Aceasta este o întrebare folosită
mult în terapia bună.

Și este extrem de puternică!

Aceasta a fost întrebarea mea de bază

în zilele de după moartea fetelor.

Îmi adresam întrebarea mereu și mereu.

„Ar trebui să merg la proces
să-l văd pe șofer?

M-ar ajuta asta sau mi-ar face rău?”

Ei bine, aici nici n-a încăput îndoială,

am ales să stau departe.

Dar Trevor, soțul meu,
a decis să se întâlnească cu șoferul

la un moment dat, ulterior.

În unele nopți, mă trezeam privind
fotografii vechi cu Abi

și deveneam tot mai tulburată.

Mă întrebam:

„Serios? Te ajută asta sau îți face rău?

Pune fotografiile deoparte,

mergi la culcare,

fii bună cu tine”.

Întrebarea aceasta poate fi aplicată
unor situații foarte diverse.

Este felul în care gândești și acționezi
în beneficiul sau în defavoarea ta

atunci când ceri o promovare,

când vrei să treci un examen,

să te recuperezi după un infarct?

Atât de multe situații diverse.

Scriu mult despre reziliență

și, de-a lungul anilor, această strategie

a generat mai multe răspunsuri
pozitive decât oricare alta.

Primesc o mulțime de scrisori și e-mailuri

din diverse zone, de la oameni care spun

ce impact uriaș a avut aceasta
în viețile lor.

Fie că e vorba de iertarea
vechilor păcate familiale,

a certurilor de la Crăciunurile trecute

sau dacă doar urmărești tot ce mișcă
pe rețelele sociale.

Dacă te întrebi numai

dacă ai nevoie cu adevărat
de încă un pahar de vin.

Să te întrebi dacă ceea ce faci,
modul cum gândești,

modul în care acționezi

te ajută sau îți dăunează,

te pune într-o poziție de control.

Îți oferă un anume control
asupra deciziilor pe care le iei.

Trei strategii.

Destul de simple.

Toate sunt accesibile
oricăruia dintre noi,

oricând, oriunde.

Nu necesită cunoștințe ieșite din comun.

Reziliența nu este o trăsătură fixă.

Nu este greu de atins,

ceva ce unii au și alții nu.

Necesită, de fapt,
doar procese foarte obișnuite.

Simpla dorință de a le încerca.

Cred că toți avem momente în viață

când drumurile ni se despart,

iar traseul pe care credeam că-l vom urma

este deviat într-o direcție teribilă

pe care nu o anticipasem nicicând

și pe care sigur nu o dorisem.

Mi s-a întâmplat mie.

A fost mai îngrozitor
decât mi-aș fi putut imagina.

Dacă veți fi vreodată în situația
în care să credeți:

„Peste asta nu voi putea trece”,

vă îndemn să vă îndreptați
spre aceste strategii

și să vă gândiți mai bine.

Nu pretind

că a gândi astfel este ușor.

Și nici nu îndepărtează complet durerea.

Însă, dacă am învățat ceva
în ultimii cinci ani

este că a gândi astfel ajută cu adevărat.

Mai mult decât orice,

mi s-a demonstrat că este posibil

să trăiești și să suferi în același timp.

Și pentru asta
voi fi mereu recunoscătoare.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)