Guvernele ar trebui să lupte contra corporațiilor, nu să colaboreze cu acestea

Conflictul este rău; compromisul, consensul și colaborarea sunt bune... sau, așa ni se spune. Avocatul și bio-eticianul Jonathan Marks contestă această înțelepciune convențională, arătând că guvernele pot pune în pericol sănătatea publică, drepturile umane și mediul atunci când încheie parteneriate cu industria. Un memento important și de actualitate este că binele comun și interesul comun nu sunt unul și același lucru.

Acum douăzeci de ani,

când eram avocat specializat
în domeniul drepturilor omului

cu practică cu normă întreagă în Londra,

și la tribunalul suprem al țării

încă convocat, unii ar spune că,
dintr-un accident al istoriei

aici, în această clădire,

am întâlnit un tânăr
care tocmai că renunțase la funcția sa

din Ministerul de Externe Britanic.

Când l-am întrebat: „De ce ai plecat?”

mi-a expus povestea sa.

Într-o dimineață, a mers la șeful său
și i-a spus:

„Să facem ceva cu privire la abuzurile
asupra drepturilor omului din China.”

Și șeful său i-a răspuns:

„Nu putem face nimic în cazul
abuzurilor drepturilor omului din China

pentru ca avem relații comerciale
cu China.”

Prietenul meu a plecat
cu coada între picioare,

și șase luni mia târziu
s-a întors la șeful său,

și de data asta i-a spus:

„Să facem ceva pentru
drepturile omului în Burma”,

cum era numit atunci.

Șeful său a luat o pauză

și a zis: „O, dar nu putem face nimic
pentru drepturile omului în Burma

pentru că nu avem relații comerciale
cu Burma.”

(Râsete)

Ăla a fost momentul când a știut
că trebuie să plece.

Nu l-a șocat doar ipocrizia,

ci refuzul guvernului său

de a se angaja într-un conflict
cu alte guverne,

în discuții tensionate,

în vreme ce, oameni nevinovați
aveau de suferit.

Ni se spune mereu

că conflictul este ceva rău

că compromisul este bun;

conflictul este rău,

dar consensul este bun;

conflictul este rău,

iar colaborarea este bună.

Dar, în opinia mea,

este o viziune asupra lumii
mult prea simplă.

Nu putem ști

dacă conflictul este rău sau nu

dacă nu știm cine luptă,

de ce luptă

și cum anume luptă.

Compromisul poate fi complet putred

dacă acesta dăunează oamenilor
care nu au șansa de a decide,

oamenilor care sunt vulnerabili,
neputincioși,

oameni pe care noi avem obligația
de a-i proteja.

Poate că sunteți cumva sceptici
când un avocat

argumentează
despre beneficiile unui conflict

și creează probleme pentru compromis,

însă, am și calificarea de mediator,

și zilele acestea am susținut pro bono
discursuri despre etică.

Directorului băncii îi place
să-mi reamintească că sunt tot mai falit.

Dar dacă acceptați argumentele mele,

asta ar trebui să schimbe nu doar modul
în care ne conducem viața,

și aș dori să o pun la o parte
asta pentru o clipă,

dar va schimba modul prin care ne gândim
la problemele majore

în ceea ce privește sănătatea și mediul.

Permiteți-mi să vă explic.

Orice elev de la gimnaziu
din Statele Unite,

inclusiv fiica mea
în vârstă de 12 ani,

învață că sunt trei puteri ale statului,

puterea legislativă, executivă
și judecătorească.

James Madison a scris:

„Dacă există un principiu mai sacru
în Constituția noastră,

și, de fapt, în orice Constituție liberă

mai mult decât în oricare alta,

este cea care separă

puterea executivă,
legislativă și judecătorească.”

Autorii nu doar că erau îngrijorați

de concentrația și exercitarea puterii.

Ei înțelegeau, de asemenea,
pericolele influenței.

Judecătorii nu pot aprecia
constituționalitatea unei legi

dacă participă la realizarea legilor,

nici nu pot trage la răspundere
celelalte ramuri ale guvernului

dacă colaborează ele

sau dacă are relații strânse cu acestea.

Constituția este,
după spusele unui savant celebru,

„o invitație de a lupta.”

Noi, oamenii, suntem protejați,

când acele puteri se luptă,
într-adevăr, între ele.

Recunoaștem importanța luptei

nu doar în sectorul public

între puterile statului.

O recunoaștem și în sectorul privat,

în relația dintre corporații.

Să ne imaginăm că două mari linii aeriene
se unesc și cad de acord

să nu scadă prețul

biletelor de avion la clasa economică
sub 250 dolari pe bilet.

Aceea este colaborare,
unii i-ar zice coluziune,

și nu concurență,

iar asta ne dăunează nouă, oamenilor

pentru că va trebui să plătim mai mult.

Imaginați-vă că două linii aeriene
ar spune:

„Uite, Compania A, preia ruta
din LA spre Chicago,”

iar Compania B spune:
„Vom prelua ruta de la Chicago spre DC,

și nu vom concura.”

Din nou, aceea este colaborare,
sau coluziune în loc de concurență,

iar noi, oamenii, avem de pierdut.

Înțelegem importanța luptei

când vine vorba de relația
dintre puterile statului,

în sectorul public.

Înțelegem și importanța conflictului

când vine vorba
de relațiile dintre corporații,

în sectorul privat.

Dar ceea ce am uitat

se află în relațiile
dintre sectorul public și privat.

Guvernele din întreaga lume
colaborează cu industria

pentru a rezolva probleme ce privesc
sănătatea publică și mediul,

adesea colaborând cu aceleași corporații

care creează sau accentuează fix
problemele pe care încearcă să le rezolve.

Ni se spune că acele relații

sunt situații reciproc avantajoase.

Însă ce se întâmplă în cazul în care
cineva are de pierdut?

Să vă dau câteva exemple:

O agenție a Organizației Națiunilor Unite
a decis să abordeze o problemă gravă:

salubritatea slabă în școlile
din mediul rural în India.

Nu doar că au colaborat
cu guverne naționale și locale

dar, de asemenea,
cu o companie de televiziune

și cu o mare companie multinațională
care produce suc.

Pentru mai puțin de un milion de dolari,

corporația a beneficiat de o campanie
promoțională de mai multe luni

inclusiv un program TV de 12 ore,

toate folosind logo-ul companiei.

Acesta a fost un aranjament

care e de înțeles în totalitate

dacă privim din punctul de vedere
al corporației

Îmbunătățește reputația companiei

și creează fidelitatea
față de produsele mărcii.

Din punctul meu de vedere,

este profund problematic
pentru agenția interguvernamentală,

o agenție care are misiunea
de a promova traiul sustenabil.

Prin creșterea consumului
de băuturi îndulcite cu zahăr

făcute cu apă care provine
din locuri unde apa este limitată,

și consumate din sticle de plastic

într-o țară care deja
se luptă cu obezitatea,

nu e nici sustenabil nici din punct
de vedere al sănătății publice,

nici din punctul de vedere al mediului.

Pentru a rezolva o problemă
privind sănătatea publică,

agenția plantează semințele

unei alte probleme.

Acesta e doar un singur exemplu
din multele pe care le-am descoperit

în timp scriam o carte despre relația
dintre guverne și industrie.

Aș fi putut să vă povestesc
despre inițiativele din parc

în Londra și pe tot cuprinsul
Marii Britanii,

implicând aceeași companie,
promovând sportul

sau a guvernului Britanic care
creează angajamente voluntare

în parteneriat cu industria

în loc să reglementeze industria.

Aceste colaborări sau parteneriate
au devenit paradigma în sănătatea publică,

și repet încă odată, acestea au sens
din punctul de vedere al industriei.

Le permite să adapteze problemele
de sănătate publică și soluțiile

în modurile care sunt puțin amenințătoare

și mai potrivite
cu interesele lor comerciale.

Deci, obezitatea devine o problemă

a deciziilor individuale,

de comportament personal,

de responsabilitate personală
și de lipsă a activității fizice.

Nu este o problemă,

când este încadrată astfel,

a unui sistem alimentar multinațional
care implică corporațiile majore.

Din nou, nu dau vina pe industrie.

Industria se angajează, în mod natural,
în strategii de influență

pentru a-și promova
interesele sale comerciale.

Însă guvernele au responsabilitatea

să dezvolte măsurile necesare

pentru a ne proteja pe noi

și binele comun.

Greșelile pe care le fac guvernele

atunci când colaborează în acest fel

cu industria

este că acestea amestecă

binele comun

cu interesul comun.

Atunci când colaborezi cu industria,

trebuie să pui pe masă

lucruri care ar promova binele comun
și pe care industria nu le va accepta.

Industria nu va accepta
creșterea numărului de reglementări

doar dacă va considera că va preveni
și mai multe reglementări

sau poate va elimina
câțiva competitori de pe piață.

Companiile nu pot cădea de acord
să facă anumite lucruri,

cum ar fi creșterea prețului
pentru produsele lor nesănătoase,

pentru că altfel ar încălca
legea competiției,

după cum am vorbit.

Deci, guvernele noastre nu ar trebui
să confunde

binele comun și interesul comun,

mai ales când binele comun înseamnă
să ajungă la un consens cu industria.

Vreau să vă dau un alt exemplu,

trecând de la un profil
înalt de colaborare

către ceva care este sub pământ,

atât literal, cât și la figurat:

fracturarea hidraulică a gazelor naturale.

Imaginați-vă că ați cumpărat
o bucată de pământ

fără să știți că concesiunile miniere
au fost vândute.

Asta e înainte de apogeul
fracturării hidraulice.

Îți construiești casa visurilor tale
pe acea bucată de pământ,

și imediat după aceea,

descoperi că o companie de gaz
forează un puț pe pământul tău.

Aceasta a fost situația
familiei Hallowich.

Într-o perioadă foarte scurtă de timp,

aceștia au început
să se plângă de dureri de cap,

gât inflamat, mâncărimi ale ochilor,

pe lângă zgomotele și vibrațiile
de lângă casa lor

și luminile strălucitoare
din evazarea gazelor naturale.

Erau foarte vocali

apoi, brusc, au tăcut.

Mulțumită Pittsburgh Post-Gazette,
unde a apărut această imagine,

și încă unui alt ziar,
am descoperit de ce au tăcut brusc.

Ziarele au întrebat la tribunal:
„Ce s-a întâmplat cu familia Hallowich?”

Au descoperit că familia a făcut
o înțelegere secretă

cu operatorii de gaz, și a fost
un acord de conciliere.

Compania de gaz le-a spus:

puteți beneficia de o sumă cu șase cifre

pentru a vă muta altundeva
și să începeți o nouă viață,

dar, în schimb,

trebuie să promiteți să nu mai povestiți
nimănui experiența cu compania noastră,

să nu povestiți despre experiența voastră
privind fracturarea hidraulică,

să nu spuneți nimănui
despre consecințele asupra sănătății

care ar putea fi dovedite
prin examinări medicale.

Nu blamez familia Hallowich
pentru că a acceptat

un acord de conciliere

și pentru că au ales
să locuiască altundeva.

Oricine poate înțelege

de ce compania vrea să reducă
la tăcere această familie.

Unde vreau să țintesc este
sistemul juridic și reglementar,

un sistem în care există o multitudine
de acorduri de conciliere

exact ca aceasta,

care au scopul de a-i reduce pe oameni
la tăcere și să ascundă date

de experții în sănătatea publică
și de epidemiologi,

un sistem în care cei care reglementează

se vor abține să emită
o somație de încălcare

în cazul poluării,

dacă proprietarul terenului
și compania de gaz

ajung la un acord.

E un sistem care nu e doar rău din punctul
de vedere al sănătății publice,

ci expune familiile la pericole

ce nu vor fi cunoscute.

V-am dat două exemple nu pentru că
acestea sunt exemple izolate.

Acestea sunt exemple a unor
probleme sistematice.

Aș putea să vă spun câteva contraexemple,

cum este cazul unui funcționar public

care a dat în judecată
compania farmaceutică

pentru că a ascuns faptul

că un anume antidepresiv agravează
gândurile de suicid la adolescenți.

Pot să vă spun despre un deputat
care a sancționat o companie

de produse alimentare

pentru că acesta a exagerat beneficiile
unui iaurt asupra sănătății.

Și despre un deputat

care, în ciuda unui lobby puternic
în toate partidele,

promovează protecția mediului.

Acestea sunt exemple izolate

însă sunt luminițe în întuneric,

și ne pot arăta calea.

Încep prin a sugera că uneori
trebuie să ne angajăm într-un conflict.

Guvernele ar trebui să fie împotriva,

să se lupte, uneori să se angajeze
în conflict direct cu corporațiile.

Asta nu pentru că guvernele ar fi,
în mod inerent, bune

iar corporațiile rele.

Fiecare e capabil de bine și de rău.

Însă e de înțeles că aceste corporații
își apără interesele lor comerciale,

și fac acest lucru prin subminarea
sau promovarea binelui comun.

Dar cade în responsabilitatea guvernelor

să promoveze și să protejeze binele comun.

Și noi ar trebui să insistăm

ca ei să lupte în acest sens.

Pentru că guvernele

sunt gardienii

sănătății publice;

guvernele sunt gardienii

mediului;

și guvernele

sunt gardienii

ale acestor părți esențiale
ale binelui comun.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)