Consecințele neprevăzute ale unei lumi într-un ritm rapid

De ce tehnologia modernă promite eficiență, dar ne face să ne simțim constant presaţi de timp? Antropologul Kathryn Bouskill explorează paradoxurile vieții într-o societate cu un ritm rapid și explică de ce trebuie să reconsiderăm importanța lentorii într-o lume care ne îndeamnă mereu: hai, hai, hai!

V-ați întrebat vreodată de ce suntem
înconjurați de lucruri care ne ajută

să facem totul mai rapid,
mai rapid şi mai rapid?

Să comunicăm mai rapid,

dar să şi lucrăm mai rapid,
să transferăm bani mai rapid,

să călătorim mai rapid,
să găsim un partener mai rapid,

Să gătim, să facem curat mai rapid
şi să le facem pe toate în acelaşi timp?

Cum ți se pare ideea de a îngrămădi mai
multe lucruri de făcut într-o singură zi?

Pentru americanii din generația mea,

viteza pare a fi un drept din naştere.

Uneori cred că viteza noastră minimă
este Mach 3.

Altceva mai puțin de atât și ne temem
că ne pierdem avantajul competitiv.

Dar chiar și generația mea
începe să se întrebe

dacă suntem maeştri ai vitezei

sau viteza este stăpânul nostru.

Sunt antropolog la Rand Corporation,

iar în timp ce mulți antropologi
studiază culturile antice,

eu mă concentrez pe culturile moderne
și pe modul în care ne adaptăm

la toate aceste schimbări
care au loc în lume.

Recent, am făcut echipă cu un inginer,
Seifu Chonde, pentru a studia viteza.

Ne-au interesat atât modul în care oamenii
se adaptează la această eră a vitezei,

cât și implicațiile sale
în materie de securitate și politică.

Cum ar putea arăta lumea noastră
peste 25 de ani,

dacă ritmul actual de schimbare
continuă să se accelereze?

Ce ar însemna asta pentru transport

sau învățare, comunicare,

fabricare, armament

sau chiar pentru selecția naturală?

Un viitor mai rapid ne va face
mai siguri și productivi?

Sau ne va face mai vulnerabili?

În cercetările noastre, oamenii
au acceptat accelerarea ca inevitabilă,

atât senzaţiile tari,
cât și lipsa controlului.

Se tem că dacă ar încetini,

ar putea risca să devină învechiţi.

Ei spun că ar prefera mai degrabă
să clacheze decât să ruginească.

În același timp,

se îngrijorează că viteza ar putea
să erodeze tradițiile lor culturale

sentimentul de „acasă”.

Dar chiar și oamenii care câștigă
la jocul vitezei

recunosc că se simt puțin neliniștiţi.

Ei văd accelerarea ritmului ca o lărgire
a prăpastiei dintre adepții acesteia,

cei care dau tonul
și mișună mereu prin preajmă

şi inadaptații,

cei care rămân în praful digital.

Da, avem motive întemeiate să suspectăm
că viitorul va fi mai alert,

dar ce am ajuns să realizez

este că viteza este paradoxală,

și ca toate paradoxurile bune

ne învață despre experiența umană,

în toată absurditatea
și complexitatea acesteia.

Primul paradox este că iubim viteza

și suntem încântați de intensitatea ei.

Dar creierele noastre preistorice
nu prea sunt construite pentru asta,

așa că inventăm roller-coastere
și mașini de curse și avioane supersonice,

dar suferim, avem rău de maşină

sau resimţim diferența de fus orar.

Nu am evoluat să facem
mai multe lucruri deodată.

Mai degrabă, am evoluat pentru a face
un singur lucru cu o atenție incredibilă,

ca vânătoarea - nu neapărat
cu mare viteză,

dar cu rezistență pe distanță mare.

Dar acum este un decalaj crescând
între biologia și stilul nostru de viață,

o nepotrivire între scopul corpului nostru
și ceea ce îl constrângem să facă.

Un fenomen pe care mentorii mei l-au numit
„Cei din epoca de piatră pe banda rapidă".

(Râsete)

Un al doilea paradox al vitezei este acela
că poate fi măsurată obiectiv. Corect?

Kilometri pe oră, gigabiţi pe secundă.

Dar cum se simte viteza,

și dacă ne place sau nu,

este foarte subiectiv.

Deci putem să documentăm

faptul că viteza cu care adoptăm
noi tehnologii este în creştere.

Spre exemplu, a durat 85 de ani
de la introducerea telefonului

şi până când majoritatea americanilor
au avut telefoane mobile acasă.

Însă a durat doar 13 ani ca majoritatea
dintre noi să avem smartphone-uri.

Și modul în care oamenii acționează
și reacționează la viteză

variază în funcţie de cultură
şi de oamenii din acea cultură.

Interacțiuni care ar putea fi văzute
ca vioaie şi acceptabile

în anumite culturi ar putea fi văzute

ca îngrozitor de nepoliticoase în altele.

Adică, nu ai cere un ceai de luat la drum
la o ceremonie de ceai japoneză

ca să poţi da buzna
la următoarea destinație turistică.

Ai face asta?

Un al treilea paradox
este că viteza dă naştere la viteză.

Cu cât răspund mai repede,
cu atât primesc mai multe răspunsuri,

şi cu atât va trebui
să răspund mai repede din nou.

Având mai multă comunicare

și informație la îndemâna noastră

la un moment dat,

trebuia să ne ajute să decidem
mai ușor și mai rațional.

Dar asta nu pare
să se întâmple cu adevărat.

Iată încă un alt paradox:

Dacă toate aceste tehnologii mai rapide
ar fi trebuit să ne elibereze de corvoadă,

de ce ne simțim cu toții
atât de presaţi de timp?

De ce ne accidentăm mașinile
în număr record

deoarece credem că trebuie
să răspundem imediat la acel SMS?

Nu ar trebui ca viaţa pe bandă rapidă
să fie ceva mai distractivă

şi ceva mai puţin anxioasă?

Vorbitorii de germană
au un cuvânt pentru acest lucru:

„Eilkrankheit".

În română, asta se traduce
prin „boala grăbitului”.

Când trebuie să luăm decizii rapide,

creierul automat preia controlul,

și ne bazăm pe
comportamentele noastre învățate,

pe reflexele noastre,
pe prejudecăţile noastre cognitive,

pentru a ne ajuta să percepem
și să răspundem rapid.

Uneori asta ne salvează viața, nu?

Luptă sau fugi.

Dar uneori ne conduce la rătăcire
pe termen lung.

Deseori, când societatea noastră
are eşecuri majore,

nu sunt eșecuri tehnologice.

Sunt eșecuri care se întâmplă
când luăm decizii prea repede,

în modul de operare autopilot.

Nu avem gândirea creativă
sau critică necesară

pentru a conecta punctele

sau a elimina informaţiile false

sau să dăm sens complexităţii.

Acest tip de gândire
nu poate fi făcut repede.

Asta presupune gândire lentă.

Doi psihologi, Daniel Kahneman
şi Amos Tversky

au început să sublinieze
acest lucru în 1974,

și încă ne chinuim
să facem ceva cu ideile lor.

Toată istoria modernă poate fi gândită
ca o serie de impulsuri de accelerare.

Este ca și cum am crede
că dacă ne grăbim suficient,

ne putem depăși problemele.

Dar niciodată nu facem asta.

Ştim asta în vieţile noastre,

şi factorii de decizie o știu și ei.

Aşa că acum ne îndreptăm
către inteligenţa artificială

ca să ne ajute să luăm decizii
mai rapide şi mai inteligente

ca să procesăm acest univers de date
în continuă expansiune.

Dar mașinile mestecătoare de date
nu sunt înlocuitoare

pentru gândirea critică şi susţinută

a oamenilor,

al căror creier primitiv are nevoie
de timp pentru a ține în frâu impulsurile,

pentru ca mintea să se limpezească

şi să lase gândurile să curgă.

Dacă începeţi să gândiţi
că ar trebui doar să apăsăm frâna,

asta nu ar fi mereu soluţia corectă.

Știm că dacă un tren merge prea rapid
în jurul unei curbe, poate deraia,

dar Seifu, inginerul, m-a învățat

că dacă un tren merge prea încet
în jurul unei curbe, și așa poate deraia.

Gestionarea acestui impuls de accelerare
începe cu înțelegerea faptului

că avem mai mult control asupra vitezei
decât credem că avem,

individual, dar şi ca societate.

Uneori, va trebui să ne tehnologizăm
pe noi înșine pentru a merge mai repede.

Uneori vom dori să rezolvăm blocaje,
să accelerăm ajutorul în caz de dezastre

pentru victimele unui uragan

sau să folosim imprimante 3D
pentru a produce pe loc cele necesare,

exact atunci când avem nevoie.

Uneori, însă, ne vom dori să facem
ca mediul nostru să se simtă mai lent

pentru a scoate accidentul
din contextul vitezei.

Și e în regulă să nu fi
stimulat tot timpul.

E benefic pentru adulţi,

dar şi pentru copii.

Poate că este plictisitor,
dar ne oferă timp să reflectăm.

Timpul lent nu este un timp pierdut.

Și trebuie să reconsiderăm
ce înseamnă să economisești timp.

Cultura și ritualurile din întreaga lume
se construiesc în lentoare

pentru că lentoarea ne ajută să consolidăm
valorile comune și să ne conectăm.

Iar conexiunea este
o parte critică a ființei umane.

Trebuie să stăpânim viteza,

și asta înseamnă să gândim cu atenție
compromisurile oricărei tehnologii date.

Vă va ajuta să revendicați timpul ca să-l
folosiţi pentru a vă exprima umanitatea?

Vă va face să simţiţi răul de grabă?
Va da altor oameni rău de grabă?

Dacă aveţi norocul să decideţi ritmul
cu care vreţi să călătoriţi prin viață,

e un privilegiu.

Folosiţi-l.

Aţi putea decide că aveţi nevoie
atât să acceleraţi,

cât şi să creaţi un timp mai lent:

timp pentru a reflecta,

pentru a filtra lucrurile

în propriul ritm...

timp să gândiţi,

să empatizaţi,

să vă odihniţi mintea,

să zăboviţi la masa din bucătărie.

Așadar, pe măsură ce ne uităm
mai atent la viitor,

să luăm în considerare setarea
tehnologiilor de viteză,

scopul vitezei

şi aşteptările noastre legate de viteză

la o viteză un pic mai umană.

Mulţumesc.

(Aplauze)