vimeo.com/.../219149733

Salutare scandalagiilor.

Bine ați venit la Trouble... Numel meu nu e important.

Ultimii ani au fost o adevărată

lovitură pentru cei dintre noi care visează

la o lume fără granițe...

fără a menționa nenumărați oameni din toată lumea

care nu au avut norocul de a se fi născut

în Statele Unite

dar care au avut îndrăzneala

să-și imagineze că vor putea vizita Disneyland

la un moment dat în viețile lor.

Ei bine...

Presupun că Euro-Disney tot e ceva...nu-i așa?

Stând în opoziție fermă cu liberalismul,

și superficialitatea valorilor multiculturalismului, egalitatea

oportunităților, solidaritatea și ineranta

valoare a tuturor vieților umane,

o noua formă stridentă

de reacție naționalistă

a câștigat teren în țări din toată lumea.

Adesea asociat strict cu Brexit,

creșterea extremei drepte europene,

și alegerea lui Donald Trump,

rasista și aducătoarea de panică

formă de populism este cu adevărat un fenomen global

unul cu rădăcini incredibil de adânci.

Naționalismul este, până la urmă, un pilon central

al puterii statului și o cale prestabilită

în momente de criză.

Așa că nu e un mare mister că după aproape

un deceniu de a pedepsi cu măsuri de austeritate,

și mai mult de 15 ani trăind sub

spectrul unui război global al terorii,

mulți au căzut pradă iluziei tentante

a securității date de ziduri puternice,

și politicieni care promit să le construiască...

...și să oblige Mexico să plătească pentru asta.

Dar chiar și în acest context de

paranoia generalizată și naționalism resurgent,

sunt mulți care continuă curajos să lupte pentru

o lume mai bună- o lume în care tuturor ființelor umane

li se asigură dreptul la liberă mișcare

rezervat momentan mărfurilor.

În următoarele 30 de minute, vă vom împărtăși

vocile a câtorva dintre acești indivizi, care

vorbesc despre experiențele lor de a rezista

militarizării crescânde a granițelor,

împiedicând aplicarea legii privind imigrarea...

și făcând o grămadă de scandal.

Oamenii au trecut prin această zonă

din...totdeauna.

Multe din zonele în care lucrăm sunt de fapt

rutele pe care oamenii obișnuiesc să migreze,

sezonier- mulți dinte cei a căror pământ

le aparține: oamenii Tohono O'Odham și Yaqui.

Dar mai recent întreaga idee este, știi...

să ajungi din Mexico în SUA.

Sunt voluntar în organizația

No More
Deaths

Suntem un grup non-ierarhic, bazat pe consens

și facem muncă umanitară

în regiunile de la graniță.

Lăsăm apă pe traseele migratoare cunoscute.

Facem de asemenea căutări și salvări.

Documentăm abuzurile patrulelor de la graniță și a diferitelor

organizații, și oferim asistență

persoanelor care au fost deportate și oferim

kit-uri de supraviețuire pentru cei care

vor trece prin deșert.

Pe măsură ce ne-am extins domeniul de muncă, ne-am extins

zonele în care lucrăm, asta include

unele zone din deșertul vestic din jurul

Ajo Arizona unde oamenii merg de-a lungul

Organ Pipe National Monument, în Cabeza

Prieta National Wildlife Refuge și apoi încă

aproape 20 de mile de câmp cu bombe active.

Călătoria în nord s-a schimbat

mult în ultimii 15 ani.

Centrele urbane au fost închise în mijlocul anilor 90,

împingând oamenii în geografia deșertului.

Este o strategie foarte intențională din partea

guvernului SUA și a patrulelor de la graniță

să crească suferința umană și moartea de-a lungul

graniței ca și un mijloc de intimidare.

De lungul anilor am văzut de asemenea zonele în care

am lăsat apa și zonele unde am văzut

că ele se mișcă devin și mai îndepărtate.

De fapt ce am făcut a fost să mapăm

traseele nord-sud și vom face aceste drumuri

și vom lăsa apă.

Dar de multe ori, atunci când sunt mai aproape de

drumuri, am văzut o creștere mare

a vandalismului, și am văzut și o creștere a

cantităților folosite în zonele extrem de îndepărtate.

Mulți migranți se separă de

călăuzele lor pentru că patrulele de graniță îi acoperă cu praf.

Un elicopter va veni și va zbura foarte aproape

de grup, oamenii se vor împrăștia, se vor separa

de călăuzele lor și în acest fel se vor pierde

și petrecând frecvent săptămâni întregi mergând în cercuri.

Oamenii călătoresc în general noaptea,

pasul grupului e foarte rapid.

Dacă nu pot ține pasul cu grupul

ei sunt lăsați frecvent în urmă.

Așa că mulți dintre pacienții pe care îi primim sunt

foarte aproape de moarte atunci cănd îi găsim.

A fost de asemenea o creștere a militarizării

în ceea ce privește aplicarea legii imigrării în Mexico,

așa că Mexico a deportat mai mulți oameni din America Centrală

anul trecut decât a făcut-o SUA.

Și parte din asta s-a întâmplat cu sprijinul SUA

prin Planul Frontera Sur.

De fapt SUA finanțează guvernul mexican

să implementeze securitatea la graniță

la granița de sud cu Guatemala.

Am vorbit cu oameni care mergeau pe

tren și care ca să treacă de punctele de control mergeau

8 sau 9 zile în Mexico.

Așa că atunci când ajungeau acolo ei

călătoreau adesea de mai bine de o lună.

Să fii identificat ca și imigrant în Mexico din

sudul mai îndepărtat face oamenii vulnarabili la șantaj,

răpire sau atac.

Aș zice că multe din femeile care au reușit să ajungă

la granița SUA-Mexic au suferit o anumită

formă de violență traumatică în timpul călătoriei.

Scopul este ca oamenii să aibă o experiență așa de

devastatoare și traumatică trecând granița ca să fie

descurajați de a mai face alte încercări.

E foarte limitat și nu ia în considerare

motivele pentru care oamenii imigrează spre nord.

Multe din motivele pentru care oamenii vin din

America Centrală are de a face cu politica economică

și externă a SUA, acum și din trecut.

Unul dintre lucrurile care se întâmplă sub auspiciul

construirii democrației, cu lucruri ca și Plan Frontera Sur

sau cu inițiativa Merida este că

guvernul SUA finanțează tehnici de tortură

militare și prin extensie, paramilitare

și represiunea mișcărilor sociale.

Așa că nu doar îi împiedică pe oameni să călătorească

în nord să scape de violență, de fapt creează

și perpetuează mai multă violență.

Dacă te uiți la Școala Americilor

și la finanțarea armatei mexicane

în lupta cu terorismul și drogurile, unul dintre

grupuri, Zetas, a fost inițial parte

din armata mexicană și apoi au decis

să se separe și au cam preluat controlul asupra

vânzării de droguri în Texas, Matamoros și Tamaulipas,

și a devenit unul dintre cele mai violente grupuri.

Și erau antrenați și finanțați și li se dăđeau

arme de la guvernul SUA.

Este ca o afacere comună între

guvernul SUA și cartele.

Au interese similare și exploatează

populații vulnerabile pentru bani

prin diferite rute.

Cartelurile fac bani pentru că oamenii trebuie să

facă contracte cu ei acum să treacă, și apoi

guvernul SUA și corporațiile private

fac bani prin încarcerarea oamenilor fără documente

înainte de a-i deporta.

Este un grup numit American Legislative

Exchange Council alcătuit de legislatori republicani

și interese corporatiste și una dintre corporațiile

implicate în acest grup este Corrections

Corporation of America, unul dintre cele mai mari

grupuri de închisori private din țară.

Au venit împreună și au scris SB 10-70,

care a fost legea din Arizona care a trecut

acum câțiva ani și care a delegat poliția

să verifice statusul imigrărilor.

Trăim într-o zonă de graniță.

De-a lungul a 100 de mile de graniță, poliția și

controlul de frontieră au avut întotdeauna libertatea

de a face orice vor.

Dar cumva asta a dus această experiență de la

graniță și au internalizat-o și au răspândit-o

în toată Arizona, și prin copierea acestor

legi care au trecut în alte părți ale țării

face riscul deportărilor

mult mai mare.

Deci dacă, știi, un angajator refuză să-și plătească

angajații și aceștia vor să caute dreptate,

e foarte ușor pentru un angajator să îi amenințe pur și simplu

că vor denunța la ICE.

Și asta creează o populație

extrem, extrem de vulnerabilă.

Și asta pare să fie foarte intenționat, pentru că

aduce cu siguranță beneficii companiilor care

sunt capabile să exploateze acest grup de oameni

care sunt acum aici.

Mă uit la Trouble.

Trebuie să-l oprim.

Constructul colonial larg cunoscut ca și Canada

este adesea descris ca vecinul mai manierat

și mai politicos din nordul SUA.

O, salut!

Te cunosc de undeva?

O, pe mine, nu.

Atunci ce pot face pentru tine prietene?

Ei bine, ăsta e un jaf.

Ce?

Mda, îmi pare rău pentru asta.

Dacă aș putea avea acel portofel de acolo.

OK!

Ținând cont de această caricatură populară,

mulți canadieni bine-intenționați și progresiști

își văd țara drept un bastion al multicuralismului,

și o casă primitoare pentru refugiații care vor să scape

de război și de persecuții pe tot globul.

Avem o celebrare a diversității aici care

nu există în nici o altă parte.

Adică nu e așa mult despre reguli,

cât despre spiritul de a fi deschis, pe care

îl prețuim, pentru că ne găsim

din ce în ce mai singuri într-o lume cu acest spirit.

Dar în spatele acestui smalț plin de sine, se ascunde

o realitate mai sinistră a istoriei canadiene

și locul ei în lume.

Lăsând la o parte faptul inconvenient că

țara a fost fondată prin genocidul

locuitorilor originali ai pământului,

O interdicție aproape totală a migratiei non-europene

până în 1967, și rămâne una dintre puținele țări

din lume care permite detenția pe termen nedefinit a imigranților,

e des trecut cu vederea că Canada are

graniță pe pământ doar cu o singură țară

- Statele Unite.

Nu voi construi un zid la granița cu Canada.

Această particularitate a geografiei a dat

statului Canadian aproape control total

legat de cine intră pe granițile ei, și l-a protejat

de fluxuri de migrație iregulată,

în afară de câteva exemple istorice, ca

Underground Railroad și cei din perioada Vietnamului

care fugeau de serviciul militar, sau cel mai recent,

în vara anului 2010, o barcă cu

490 imigranți Tamil

pe coasta așa numitei British Columbia.

Dar pe măsură ce atmosfera politică de la sud

de graniță continuă să se înrăutățească pentru imigranții

fără documente și pentru oricine e perceput ca musulman,

Canada e martora creșterii numărului de refugiați care caută

să se folosească de frontiera sa poroasă să scape

de ostilitatea și represiunea Americii lui Trump.

Ăsta e cardomom.

E un miros plăcut, plăcut,

foarte, foarte plăcut în cafea.

Asta e kanafeh, e palestinian.

Eu am facut-o.

Acum când iei cafeaua,

poți să o guști, e foarte foarte bună.

O să-ți placă, omule.

Numele meu este Omar Ben Ali, sunt din Palestina.

Am plecat din țara mea acum aproape 10 ani.

Mi-am lăsat familia, copii, am lăsat tot

Pentru că toată lumea știe aici ce le face

ocupația israeliană poporului palestinian.

Acesta este fiul meu, Yazan.

Aceasta e fica mea cea mică, Tala.

Are 13 ani acum,

când am plecat avea 3.

Acesta este tatăl meu, a murit în 2014.

Aceasta e mama mea, dragostea mea, inima mea.

A murit, m-a lăsat în septembrie.

Nu am văzut-o.

Am depus o cerere de refugiat în aeroport în 2008.

Dupa 3 ani, am stat de vorbă cu

cineva de la imigrări.

Și după 20 de minute m-a refuzat!

Și mi-a trimis o scrisoare cu vreo 38 de motive

pentru care m-a refuzat- 38!

Și a stat cu mine 20 de minute.

Nu mă pot întoarce pentru că voi fi în pericol

dacă mă întorc.

Nu m-au lăsat să-mi aduc familia aici.

Acum dacă mă întrebi ce vreau cu adevărat, ei bine

ok, dacă eu trăiesc aici și sunt în siguranță, dar familia mea

nu e în siguranță.

Am nevoie de familia mea, am nevoie de viața mea,

am nevoie de soția mea.

Suntem la punctul de frontieră Lacolle.

Acesta este principalul punct de trecere dintre Quebec

și Statele Unite.

Aceasta este autostrada 15 în partea canadiană,

și pe partea cealaltă a graniței este

I-87, care te va duce în jos spre Plattsburgh,

și Albany, și New York.

Și ăsta e punctul de frontieră pe care vrei

să-l eviți dacă vrei să depui o cerere de refugiat,

pentru că potrivit acordului Safe Third Country

dacă vii dintr-o țară terță

sigură- ceea ce Statele Unite

este definită a fi- dacă încerci să faci

o cerere de refugiat aici la granița cu Canada

vei fi întors înapoi.

Apoi dacă vrei să treci neregulamentar

și ei realizează că faci o trecere normală

îțî va fi interzis să depui o cerere de refugiat.

Așa că este un motiv stimulent, logic,

complet de înțeles de ce oamenii

vor trece neregulamentar.

Suntem în partea Quebecului a graniței Quebec-SUA,

și aceasta este un loc numit Roxham Road.

Roxham Road se termină chiar acolo, și se continuă

chiar după dealulc acela mic din partea SUA.

Și e un loc care e faimos internațional,

pentru că oamenii vin aici din

SUA pentru a intra în Canada neregulamentar și

să depună cereri de refugiați.

Ultima dată când am fost aici acolo era un cărucior

de copil abandonat în partea cealaltă, știi,

aici ai niște haine de copii care au rămas.

Deci cam atât de departe pot merge.

Pentru că dacă aș merge mai departe încă un pas sau doi

aș fi pe partea americană, și asta este tehnic

ilegal, și nu voi face asta cu

polițiștii chiar acolo.

Oamenii vor veni pe drumul ăsta, se vor da jos din orice

mașină ar fi, sau un taxi, și apoi vor trece.

"Oprește-te, dacă treci aici vei fi arestat.

Vorbești franceză, vorbești engleză?

Plattsburgh New York este principala poartă

și poți ajunge în Plattsburgh în câteva

ore din New York.

Are și un aeroport,

așa că oamenii pot zbura acolo.

Și în Plattsburgh, poți lua un taxi aici.

Nu e nimic mistic sau periculos în asta.

Sunt mii de mile de graniță.

Deci suntem aici într-un loc unde RCMP

supreveghează 24 de ore, dar nu sunt

ziduri, nu sunt drone, sunt detectoare

de mișcare, dar nu exista nici o cale ca asta să fie

în întregime aplicată.

Și dacă sunt rețele de ajutor reciproc

pe una dintre părți, putem efectiv declara

această graniță non-existentă.

Suntem în Dundee, Quebec, granița este de fapt la câțiva kilometri de aici.

Din Ianuarie, au fost mulți oameni,

mai mulți ca de obicei, care au trecut aici.

Mulți oameni din regiune au văzut,

au ajutat, și se întămplă ca un grup

comunitar care are de-a face cu multe alte grupuri

comunitare din zonă, să aibe o cină cu spaghetti.

Așa că am venit din Montreal

să le dăm informații.

Avem aici oameni care fug de persecuție,

oameni care se tem pentru viețile lor, oameni

care vor să aibe o viață mai bună

și vor să participe în societate.

Și li se zice că "imi pare rău, dacă

vrei să vii aici, nu poți veni la

portul nostru de intrare sau aeroporturile noastre."

Așa că pentru noi a fost evident că, nu doar

informând oamenii din această regiune,

dar și pe oamenii care trec, să le zicem

la ce să se aștepte.

Care vor fi obstacolele

pe care vor trebui să le înfrunte?

Și am vrea ca ei să știe despre asta

înainte să vină.

Atitudinea pe care echipa noastră o are referitoare la

acești oameni este, dacă cineva e aici cu scopuri infame

sau să comită crime, noi vrem să facem

tot ce putem să aflăm înainte să-i dăm

Agenției Serviciului de Frontieră Canadiană.

O dată ce au trecut, cum ai spus, poți

ajuta activ, te poți organiza în comunitatea ta

să ajuți oameni.

Și cred că e important de spus,

nu există absolut nici un motiv să crezi- absolut

nici un motiv să crezi - că oamenii care

au trecut neregulamentar, sau ilegal, oricum

vrei să o zici, ar fi mai periculoși

decât oricine din camera asta.

Așa că și gesturile mici, ca pusul

unui poster care spune "bun venit refugiaților,

bun venit imigranților", asta face o diferență

știi, setează un ton.

În timpul verii lui 2015, lumea a văzut

cu uimire colectivă cum zeci de mii de

migranți au ajuns pe coastele Greciei,

și au început treptat să-și facă drumul spre nord,

peste granițele puternic militarizate ale Macedoniei,

Serbiei, Croației și Ungariei înainte de a ajunge într-un final

în țările de destinație

precum Germania și Suedia.

La acel moment, simpatia pentru refugiați, mulți

dintre care fugeau de războiul brutal din Siria,

Afganistan și Iraq, era mare.

Dar nu a durat mult până opinia populară s-a schimbat.

În acel an, în timpul aniversării Anului Nou,

o serie de atacuri sexuale au avut loc în orașe

din Germania, cel mai notabil în Cologne,

unde sute de femei au reclamat că au fost atacate

de grupuri de bărbați tineri

din Orientul Mijlociu și Nordul Africii.

Ca apoi sa se descopere că unele din aceste incidente au fost fabricate

ca și un presupus

atac al unui grup de refugiați sirieni în Frankfurt,

evenimentele cumplite din acea noapte

au cimentat orișicum caricatura rasistă de "rapeugee"

în conștiința populară, și a ajutat la începerea

unei reacții anti-migranți furioase care a fost curând

agravată de atacurile teroriste din Franța

și Belgia.

În lunile și anii care au urmat,

porțile Fortăreței Europa s-au închis

și tratatul Schengen care garantează

libera mișcare în interiorul granițelor Europei

a fost efectiv rupt, lăsând mii

de migranți blocați într-o așteptare continuă.

Răspunzând la această situație groaznică, mulți anarhiști

și alți activiși au intervenit încercând

să ajute în procurarea de servicii și de sentimentul unui comunități

pentru cei care au fost declarați apatrid

pe un pământ străin.

Am avut o tabără de corturi la început, pentru două

luni, la periferia Amsterdamului.

Unde oamenii campau în noroi, în

ploaie, în corturi proaste, îmbolnăvindu-se, fără

vreo asistență din partea statului, doar de la

vecini, și oameni ca mine fiind acolo

să le ofere suport.

Deci a fost greu pentru ei, au suferit și

când a venit iarna, și era o clădire a bisericii

goale, care a fost facilitată de

squaterii din cartier.

Și de aici ei au luat alte 25 de clădiri

pentru a oferi adăpost pentru We Are Here.

We Are Here este un colectiv de refugiați din

țări diferite, diferite naționalități.

Ne concentrăm asupra oamenilor care

cer azil în Olanda

Din 2002, multi refugiați au fost alungați

pe străzi.

Femei, copii au fost reținuți.

În Olanda, este o lungă tradiție, în special

în Amsterdam, de a lua cladiri goale și

de a le folosi ca și spațiu de locuit, de muncă,

pentru cultura, pentru orice.

Oricum, statul a reușit să controleze

mișcarea squaterilor prin ilegalizarea ei,

deci e greu să ocupi și să stai înăuntru.

Pentru că se deschizi o clădire e un lucru, dar

să rămâi înăuntru pentru mai mult timp e ceva

complet diferit.

Într-un fel ai putea spune că We Are Here,

colectivul de refugiați, a salvat squatingul.

Pentru că e mai ușor pentru oameni să accepte

squaturi pentru refugiați decât pentru punkeri din Anglia,

sau turiști din Spania.

Așa că squaterii erau destul de dornici să ajute

în găsirea clădirilor pentru refugiați.

Și pentru poliție și pentru justiție și

politicieni, nu a fost ușor să evacueze

un lucru care a adunat multă compasiune

și solidaritate și simpatie în societate

în general.

Oamenii trebuie să se mute dintr-un loc în altul pentru că

ne confruntăm mereu cu evacuarea dintr-o clădire

în alta.

E foarte important pentru sistem să ne țină

ocupați cu ceva, pentru că dacă îți dau

o șansă să te relaxezi apoi te vei gândi

la situația ta, și vei crea mai multe

demonstrații, și asta va opri sistemul.

Și de asta ei trebuie să te țină ocupat,

dintr-o clădire în alta.

Suntem aici să avem viață, o viață mai bună,

decât aveam în Somalia.

Viață nu e așa de bună, cum e în Canada!

Și clădirea asta de aici, vom sta aici!

Dar totuși, nu avem nimic, așteptăm.

Avem încă speranță că vom avea ceva.

Solidaritatea auto-organizată pentru refugiați

a început mai mult sau mai puțin acum doi ani, când

primii refugiați afgani au naufragiat în Atena.

Deci ce s-a întâmplat a fost că am avut mulți refugiați

care locuiau într-un parc din apropiere, în

cartierul Exarchia.

Am încercat cumva să-i ajutăm cu apă,

și lucruri de genu ăsta.

Apoi am realizat că erau vreo 300

de oameni și apa nu era de ajuns.

Așa ca am anunțat o întâlnire, sperând

că vom strânge suficienți oameni care să-i sprijine

pentru alte cinci zile cel puțin.

Și sute de oameni au apărut,

de peste tot din Atena.

Toți împreună, am încercat să ne auto-organizăm, și

în același timp am reînvățat ce e auto-organizarea.

Deci pentru o lună am oferit îngrijire medicală, haine,

trei mese pe zi, corturi, saci de dormit pe care

să-i poată lua în călătoria lor.

Asta a fost la începutul unei auto-organizări majore

a solidarității pentru refugiați.

De acolo, alte două înițiative au apărut.

Una a fost squatul Notara, primul squat de locuit

pentru refugiați, și alta a fost Platanos,

o tabăra auto-organizată din Lesbos,

care a fost în prima linie.

Când am fost în insula Chios,

erau demonstrații.

Am vorbit cu ei,

ne-am împrietenit cu ei.

Ne-au spus "când mergeți în Atena,

știm un loc care e foarte bun."

Așa că prima dată când am ajuns în Atena,

am mers în City Plaza.

Aș spune că City Plaza e un loc de cazare pentru refugiați

dar nu e doar asta, e și un proiect politic.

Aproape 400 de oameni trăiesc în City Plaza.

Ai atât de multe naționalități înăuntru

deci mulți oameni diferiți cu trecuturi atât de diferite

și intenții.

Știu istoria City Plaza, a fost un hotel

pentru Olimpiada din Atena.

A fost închis, și nimeni nu l-a mai folosit.

Așa că anarhiștii l-au deschis, l-au reparat,

au ajutat mulți oameni, mulți refugiați,

să vină aici și să trăiască un pic mai bine

decât în alte campuri.

Din câte știu, nu am pierdut nici măcar un

imigrant sau refugiat.

Nimeni nu s-a sinucis sau a fost ucis.

În campuri, ai întotdeauna sinucideri,

oameni disperați, oameni care sunt dislocați

din centrele orașelor mari.

Și în contrast cu asta, ai squaturile

care sunt în interiorul fabricii orașului.

Special în Exarchia, unde avem mai mult de

șase squaturi, squaturi de locuințe pentru refugiați.

Vezi oamenii din squaturi care nu sunt

integrați, dar ei simt ca și cum ar fi

parte dintr-o mică comunitate.

Având în vedere rolul pe care îl joacă în modelarea

și determinarea cursului vieții noastre, și

cantitatea masivă de resurse pusă în militarizarea

și securizarea lor, este important să ne amintim că,

la sfârșitul zilei,

granițele sunt doar linii imaginare.

Pentru majoritatea vastă a istoriei umanității,

granițele nu au existat.

Ele sunt, și au fost întotdeauna, unelte ale colonizării,

folosite pentru a diviza lumea în populații distincte

care pot fi puse în serviciul

centrelor de putere competitivă. Impunerea lor a provocat

întotdeauna rezistență, și a fost

posibilă prin aplicarea masivă a

violenței organizate.

Sub capitalismul de astăzi din ce în ce mai globalizat,

funcția lor primară este să cioplească

lumea în piețe economice distincte care

pot fi administrate mai ușor de guverne locale

în beneficiul unei elite corporatiste transnaționale.

Politicieni și dispozitive media prezintă simultan

granițele ca fiind bariere impenetrabile și

ziduri fragile ale civilizației în mod constant

sub amenințarea unei forțe exterioare periculoase...

dar realitatea e că ele sunt linii

arbitrare, fictive menite să-i țină

pe oamenii obișnuiți divizați și luptând între noi.

Prin demistificarea granițelor și luându-le

puterea de a ne controla viețile, putem

ajunge să înțelegem mai bine interesele noastre

colective ca și ființe umane și să începem să acționăm

împreună pentru a dezmembra sistemul

pe care ele sunt menite să-l susțină.

Eram cam 80 de oameni în acea barcă.

A fost atât de periculos.

Ne-au spus doar "trebuie să mergeți drept."

Au spus " trebuie doar să mergeți drept

și acei munți din fața voastră:

aia e Grecia.

Și știe cineva dintre voi cum să conducă barca asta?"

Climatul politic curent e destul de terifiant

pentru multe comunități direct afectate,

și nu e clar acum cum vor evolua lucrurile.

Aceste chiar este un moment crucial pentru ca oamenii

să se organizeze împotriva internalizării

graniței.

Să ai antecedente penale, chiar dacă asta

înseamnă doar să treci, te descalifică de la majoritatea

formelor de asistență.

Deci ce înseamnă asta e că oricine a fost

prins trecând granița nu are aproape

nici o perspectivă de a avea vreodată statut legal în

țara asta în prezent.

Deci e foarte important să refuzăm ideea

că e ok să deportezi infractori,

sau că oarecum categoria infractorilor

e una legitimă.

Oamenii ar trebui să abordeze organizarea locală, oriunde

ar fi, cu aceeași urgență cu care abordăm

organizarea la graniță.

Dacă poți să ții pe cineva în comunitatea lor

prin muncă anti-deportare sau creând

rețele de protecție, asta înseamnă că oamenii nu

se vor întoarce la graniță

și nu vor trece prin deșert.

Asta ar putea însemna pachete

de protecție și lucruri diferite.

Nu e întotdeauna o muncă încântătoare dar e extrem de

important să păstrăm comunitățile întregi.

Doar du-te și fii modest, și fii gata să

asculți și să-ti faci temele și să înveți despre

ce se întâmplă, și ai o inimă cu adevărat deschisă.

O dată ce sunt aici sau au trecut

granița... unde se vor duce?

Ce vor face?

Care le sunt posibilitățile să stea?

Cum îi vom putea ajuta să le oferim o reală

susținere comunitară pe care ne-am dori-o

într-o situație similară?

Trebuie să facem trecerile neregulamentare obișnuite.

Trebuie să facem obișnuită și normală ideea

că e perfect natural doar să mergi dincolo,

și că aceste state care sunt denumite ca

statul colonial canadian și statul

imperialist colonial american sunt lucruri cărora

noi rezistăm și ne opunem, dar nu vom

lăsa granițele în calea noastră de a avea

solidaridate reciprocă.

NU putem spune "hei, nu te vrem aici.

Dar noi mergem acolo și vă distrugem pământul și

vă luăm resursele, și spunem hei, acum

nu mai e apă curată acolo, dar avem o grămadă

de apă curată aici.

Nu te vom ajuta."

Cu totii avem o istorie și cu toții avem o descendență

de cum am ajuns aici, exact în acest loc

de pe pământ.

Este o expresie că adesea poliția

e în capul nostru, și simt că granița e în

capul nostru de asemenea.

Da... dacă treci chiar aici, RCMP-ul sunt

acolo, și probabil vreun fel de

regulații ICE sunt prezente acolo.

Dar doar la câteva sute de metri în direcția asta

sau în direcția aia, poți trece.

Nu este posibil ca aceste mii de mile

de graniță să poată fi apărată.

Cred, știi, închiderea granițelor nu este

chiar o soluție și nu va funcționa.

Cât timp vor închide granițele, cu atât mai mult

oamenii vor fi mai motivați să comunice

unii cu ceilalți.

Uite, granița Berlinului, care despărțea vestul

și estul Germaniei înainte.

Uite după cât de mult timp, oamenii au evadat.

Și Germania e acum o singură țară.

Nu sunt sigur despre tine, dar eu m-am născut cu

două picioare și ele funcționează, deci merg.

Și merg oriunde vreau să merg.

Asta se numește libertate de mișcare.

Ne găsim în stradă, singurul

lucru pe care putem să-l facem să ne salvăm:

solidaritate și să fim împreună,

așa începem.

Solidaritate și creând vizibilitate.

În viziunea mea, solidaritatea cere capacitatea

de a te pune în papucii celuilalt.

Nu atât de mult de a șterge diferențele, dar folosind

diversitatea ca să mergem înainte.

Învățăm de la ei cum să ne dezvoltăm limba

și cum putem distruge granițele minții noastre

și credințele noastre politice si cum să le micșorăm ca să

putem să-i ascultăm.

Așa că întreg procesul de a găsi un teren

comun cu oamenii care vin dintr-un context

complet diferit cultural, social, politic

și să ne întâlnim undeva la mijloc și acolo

să încercăm să formăm un spațiu nou...

Cred că e una dintre cele mai bune acțiuni politice

care se poate întâmpla.

Pentru că, știi, ce urmează după

este că persoana care e lângă tine...el/ea

s-ar putea să nu spună anarhist, dar știi că el/ea

e un/o camarad/ă într-un sens mult mai adânc.

Caritatea nu e o abordare corectă în viziunea mea,

pentru că asta nu e solidaritate.

Compasiunea e ok.

Compasiunea în sensul de a încerca să simți

ce simte celălalt și sa vezi cum puteți merge

mai departe împreună.

Dar iarăși, compasiunea în sine nu e de ajuns.

Trebuie, ca și individ, să-ți folosești puterile

și aptitudinile tale și să le pui în folosință

ca toți ceilalți.

Și cred că putem învăța mult unii de la

alții cât timp suntem înrădăcinați și împământați

geografic în locul nostru.

E minunat să mergi în alte locuri să înveți despre

lupte...cât timp poți să o aduci acasă.

Avem tendința să reacționăm la lucruri.

Ei fac ceva și noi reacționăm la asta.

Trebuie să creăm evenimente care îi vor face

pe ceilalți să reacționeze la noi.

Dacă e o mișcare trebuie să fie peste tot.

Trebuie să creăm o rețea.

Trebuie, toți împreună, să ne organizăm.

Să ne auto-organizăm în ceva mai măreț.

Migranții care nu se pot întoarce în

țările lor și nu li se permite să stea...

unde se pot duce?

Ei cer o viață normală.

Pe măsură ce continuăm să ne confruntăm cu războaie din ce în ce mai destabilizatoare,

inegalitate globală crescândă și schimbări climatice,

devastări ecologice, secolul care vine

este gata să vadă niveluri fără precedent

de migrație umană.

Ce formă va lua asta mai exact va depinde,

în parte, de inițiativa noastră colectivă, și de

capacitatea noastră de a manifesta solidaritate semnificativă

care se întinde dincolo, și în final subminează

granițele care ne divid.

Deci în acest moment, am vrea să vă amintim

că Trouble e menit să fie vizionat în

grupuri, și să fie folosit ca și resursă de promovare a

discuțiilor și organizare colectivă.

Dacă nu există nici inițiativă locală de susținere a migranților

sau nici o inițiativă anti-granițe, te rog gândește-te

să te întâlnești cu niște camarazi, proiectează

acest film și discutați ce fel de proiect

ar merge cel mai bine.

Ești interesat/ă să organizezi proiecții regulate

în campus, infoshop, centru comunitar sau

chiar la tine acasă cu prieteni?

Devino un Trouble-Maker!

Pentru 10 dolari pe lună, îți vom trimite

o copie a emisiunii în avans, și un kit de

proiecție cu resurse adiționale și câteva

întrebări pe care le poți folosi ca să pornești

o discuție.

Dacă nu-ți poți permite să ne susții financiar,

fără grijă!

Poți viziona online și/sau să downloadezi tot conținutul nostru

pe gratis de pe website-ul nostru: sub.media/trouble.

Dacă ai vreo sugestie pentru subiecte de emisiune,

sau vrei doar să întrăm în contact, scrie-ne

la [e-mail].

Suntem încântați să vedem că oamenii au fost

ocupați stabilind filiale trouble-maker, și

aș vrea să salut noile filiale din

Williamsburgh, San Jose, Santa Cruz, Cotali,

San Antonio, Cambridge, Burlington, Amsterdam,

Milwaukee, Springfield, Sockell, Sherbrooke,

Doonside, Ottawa, Chicago, Madison and Slovenia.

Acest episod nu ar fi fost posibil

fără sprijinul lui

Brandon, Julian și Ross.

Acum ieși afară, și fă niște scandal!