Cum evoluează animalele, insectele și plantele în orașe

În orașe, evoluția se petrece constant, întrucât numeroase plante, animale și insecte se adaptează în moduri spectaculoase habitatelor create de om. Biologul evoluționist Menno Schilthuizen folosește vietăți ciudate, precum șoareci ce iubesc fast-foodul și melci ce se răcesc singuri pentru a ilustra minunile în continuă transformare ale animalelor sălbatice urbane, și explică modul în care putem observa acest fenomen în timp real, datorită unei rețele globale de cetățeni entuziaști și pasionați de știință.

Aici am crescut eu.

Un sat mic de lângă Rotterdam

în Olanda.

În anii '70-'80, când eram adolescent,

zona aceasta era încă un loc liniștit.

Era plină de ferme și câmpuri și mlaștini,

iar eu îmi petreceam timpul liber acolo,
simțindu-mă bine,

pictând tablouri în ulei, precum acesta,

culegând flori sălbatice,
observând păsări,

și, de asemenea, adunând insecte.

Asta e una dintre cele mai
prețioase descoperiri.

Acesta este un cărăbuș special,

un cărăbuș grozav numit furnicar.

Iar acest tip de cărăbuș
își trăiește întreaga viață

în interiorul unui cuib de furnici.

A evoluat pentru a vorbi limba furnicilor.

Folosește aceleași semnale chimice,

aceleași mirosuri precum furnicile,
pentru a comunica,

și chiar acum, acest cărăbuș
îi spune acestei furnici lucrătoare

„Hei, și eu sunt o furnică lucrătoare,

mi-e foame, te rog hrănește-mă.”

Și furnica se conformează,

pentru că acesta folosește
aceleași substanțe chimice.

De-a lungul a milioane de ani,

acest cărăbuș a evoluat astfel încât
să poată trăi într-o societate de furnici.

De-a lungul anilor,

cât am trăit în acel sat,

am adunat 20.000 de cărăbuși diferiți,

și mi-am făcut un insectar.

Și asta mi-a stârnit interesul pentru
evoluție, de la o vârstă foarte fragedă.

Cum au apărut toate acele forme diferite,
cum a apărut atâta diversitate?

Așa că am devenit biolog evoluționist,

ca Charles Darwin.

Și, la fel ca Charles Darwin,
am devenit repede frustrat

de faptul că evoluția este ceva
ce s-a întâmplat în mare parte în trecut.

Studiem tiparele pe care le vedem astăzi,

încercând să înțelegem evoluția
care a avut loc în trecut,

dar nu putem niciodată să o vedem
petrecându-se propriu-zis în timp real.

Nu o putem observa.

După cum însuși Darwin a spus deja:

„Nu vedem nimic din aceste schimbări lente
ce se petrec,

până când mâna timpului
nu marchează scurgerea veacurilor."

Sau vedem?

De-a lungul ultimelor decenii,

biologii evoluționiști au ajuns
să realizeze că uneori

evoluția are loc mult mai rapid
decât poate fi de fapt observată,

mai ales când mediul înconjurător
se schimbă drastic,

și nevoia de adaptare este mare.

Și desigur, zilele acestea,

schimbările majore de mediu
sunt de obicei cauzate de noi.

Secerăm, irigăm, arăm, construim,

eliberăm gaze cu efect de seră
în atmosferă

care schimbă climatul.

Eliberăm plante și animale exotice

în locuri în care n-au mai trăit înainte,

și prindem pește, vânăm, tăiem copaci
pentru hrana noastră și alte nevoi.

Și toate aceste schimbări de mediu
își au epicentrul în orașe.

Orașele reprezintă un habitat
complet nou creat de noi.

Și îl acoperim în cărămidă și beton
și sticlă și oțel,

care sunt suprafețe impermeabile

pe care plantele pot prinde rădăcini
doar cu mare dificultate.

Tot în orașe se află
cele mai mari concentrații

de poluare chimică,

de lumină artificială și de zgomot.

Și găsim amestecuri sălbatice
de plante și animale

din toată lumea, care trăiesc în orașe

pentru că au scăpat
din grădinărit, acvarii

și din comerțul de animale de companie.

Și ce face o specie

atunci când trăiește
într-un mediu complet schimbat?

Desigur, multe dispar, din păcate.

Dar cele care nu dispar

se adaptează în moduri spectaculoase.

Biologii încep să realizeze

că orașele sunt actualele
„oale de presiune” ale evoluției.

Sunt locuri unde
animalele și plantele sălbatice

evoluează sub ochii noștri foarte rapid

pentru a se adapta
acestor condiții noi, urbane.

Exact cum a făcut cărăbușul furnicar
acum milioane de ani,

când s-a mutat într-o colonie de furnici.

Găsim acum animale și plante
care s-au mutat în colonia oamenilor

și se adaptează orașelor noastre.

Și făcând asta,

începem să realizăm de asemenea

că evoluția poate avea loc foarte repede.

Nu sunt mereu necesare
perioade lungi de timp;

se poate întâmpla chiar sub ochii noștri.

Acesta, de exemplu,
este șoarecele cu picioare albe.

Este un mamifer nativ
din zona din jurul New Yorkului,

și acum mai mult de 400 de ani,
înainte ca orașul să fie construit,

acest șoarece trăia peste tot.

Dar în zilele noastre,
este blocat în micile insule verzi,

în parcurile din oraș, înconjurat
de o mare de asfalt și trafic.

Un pic ca o versiune modernă
a cintezelor lui Darwin de pe Galapagos.

Și ca cintezele lui Darwin,

șoarecii din fiecare parc
au început să evolueze,

au început să difere unii față de alții.

Acesta este colegul meu,
Jason Munshi-South,

de la Universitatea Fordham,

care studiază acest proces.

El studiază ADN-ul
șoarecilor cu picioare albe

în parcurile din New York,

și încearcă să înțeleagă
cum încep aceștia să evolueze

în acel arhipelag de insule.

Folosește un tip de amprentare
a ADN-ului, și spune:

„Dacă cineva îmi dă un șoarece,

și nu îmi spune de unde provine,

doar uitându-mă la ADN-ul lui

pot să spun exact din ce parc provine.”

Atât de diferiți au devenit.

Jason a descoperit de asemenea
că aceste schimbări,

aceste schimbări evolutive,

nu sunt întâmplătoare, înseamnă ceva.

De exemplu, în Central Park,

am descoperit
că șoarecii au dezvoltat gene

care le permit să digere
mâncăruri foarte bogate în grăsimi.

Hrana umană.

25 de milioane de oameni
vizitează Central Park anual.

Este cel mai vizitat parc
din America de Nord.

Și acești oameni lasă în urmă gustări,

alune și mâncare nesănătoasă,

iar șoarecii au început
să se hrănească cu ea;

e o dietă complet diferită
față de cea cu care erau obișnuiți,

și de-a lungul anilor,

au evoluat pentru a se adapta
acestei diete foarte grase, foarte umane.

Și acesta este
un alt animal dibaci din orașe.

Acesta este melcul de grădină european.

Un melc foarte comun,

apare în multe variații de culori,

variind de la galben pal la maro închis.

Și aceste culori sunt determinate
de ADN-ul melcului.

Și aceste culori determină de asemenea
modul în care prelucrează căldura melcul

care trăiește în acea cochilie.

De exemplu, un melc
ce stă în lumina soarelui,

în soarele strălucitor,

dacă are o cochilie galben pal,

nu se încălzește la fel de mult ca un melc
ce stă într-o cochilie maro închis.

La fel ca atunci când stai
într-o mașină albă, este mai răcoare

decât atunci când stai
într-o mașină neagră.

Există un fenomen numit
insule de căldură urbană,

care înseamnă că în centrul
unui oraș mare,

temperatura poate fi
cu câteva grade mai mare

decât în afara orașului.

Asta are legătură cu faptul

că există aceste concentrări
de milioane de oameni,

și toate activitățile lor,
toate mașinăriile lor,

generează căldură.

De asemenea, vântul este blocat
de clădirile înalte,

și tot oțelul și cărămida
și betonul absorb căldura solară

și o emană noaptea.

Deci se formează această bulă de aer cald
în centrul unui oraș mare,

și studenții mei și cu mine am descoperit
că poate acești melci de grădină,

cu cochiliile lor diferite,

se adaptează insulelor de căldură urbană.

Poate în centrul unui oraș,

observăm cum culoarea cochiliei evoluează

într-o direcție ce reduce
supraîncălzirea melcilor.

În acest scop, am început un proiect
științific întreprins de cetățeni.

Am construit
o aplicație smartphone gratuită,

ce permite oamenilor din întreaga Olanda

să fotografieze melcii
din grădina lor, de pe strada lor,

și din zonele rurale,

și să le încarce pe o platformă online
a proiectului științific cetățenesc.

Și pe parcursul unui an,
am primit 10.000 de fotografii

cu melci din Olanda,

și când am început
să analizăm rezultatele,

am descoperit că, într-adevăr,
bănuielile noastre s-au confirmat.

În centrul insulelor de căldură urbană,

melcii au evoluat cochilii mai galbene,
de culori mai deschise.

Melcul de oraș și șoarecele de Manhattan

sunt doar două exemple dintr-o listă
în creștere de animale și plante

care au evoluat pentru a se adapta
acestui habitat nou,

acest habitat urban pe care l-am creat.

Într-o carte pe care am scris-o
despre acest subiect,

subiectul evoluției urbane,

am oferit mai multe exemple.

De exemplu, buruieni
care au dezvoltat semințe

care germinează mai bine pe pavaj.

Lăcuste care au dezvoltat un cântec

care are o înălțime a sunetelor mai mare
când trăiesc aproape de traficul gălăgios.

Țânțari care s-au dezvoltat
să se hrănească cu sângele navetiștilor

din stațiile de metrou.

Și chiar și porumbelul comun de oraș

care a dezvoltat moduri de a se detoxifica

de poluarea cu metale grele
prin depozitarea lor în pene.

Biologii ca mine din toată lumea

devin interesați de acest proces fascinant

al evoluției urbane.

Realizăm că suntem martorii
unui eveniment unic

în istoria vieții pe Pământ.

Un ecosistem complet nou

care evoluează și se adaptează
unui habitat pe care l-am creat.

Și nu doar academicieni...

am început să recrutăm
milioane de perechi de mâini

și urechi și ochi care trăiesc în oraș.

Cetățeni participanți
la proiecte științifice, elevi...

împreună cu ei,

construim o rețea de observare globală

care ne permite să observăm
acest proces al evoluției urbane

în timp real.

În același timp, devine clar pentru oameni

că evoluția nu este doar un lucru abstract

pentru care trebuie să călătorești
în Galapagos pentru a-l studia,

sau pentru care trebuie
să fii paleontolog pentru a-l înțelege.

Este un proces biologic foarte comun

care se petrece tot timpul, peste tot.

În curtea ta, pe strada unde locuiești,

chiar în afara acestei săli.

Dar există, desigur,
și o altă parte pe lângă entuziasmul meu.

Când mă întorc în satul unde am crescut,

nu mai găsesc acele câmpuri și mlaștini
pe care le știam din tinerețe.

Acest sat a fost absorbit acum

de conglomerarea în creștere
din Rotterdam,

și, în loc, găsesc malluri

și suburbii și linii de autobuz.

Și multe dintre animalele și plantele
cu care eram atât de obișnuit

au dispărut, incluzând poate
și acel cărăbuș furnicar.

Dar mă liniștește faptul
că acei copii care cresc

în sat astăzi

poate că nu mai experimentează
acea natură tradițională

în care am crescut eu,

dar sunt înconjurați
de un nou tip de natură,

un nou tip de ecosistem,

care pentru ei poate fi
la fel de captivant

cum a fost celălalt pentru mine.

Trăiesc într-un nou, modern Galapagos.

Și făcând echipă cu cetățeni
interesați de știință

și cu biologi evoluționiști ca mine,

ar putea deveni Darwinii secolului XXI,

studiind evoluția urbană.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)