Ce este un „squillo” și de ce soliștii de operă au nevoie de el? - Ming Luke

Vezi lecția completă: https://ed.ted.com/lessons/what-s-a-squillo-and-why-do-opera-singers-need-it-ming-luke

O orchestră învăluie clădirea operei în muzică, însă vocea solistei se avântă deasupra instrumentelor. Melodia ei răsună peste mii de spectatori — toate astea fără ajutorul unui microfon. Cum e posibil ca o voce să fie auzită atât de clar? Răspunsul se găsește în fizica vocii umane. Ming Luke ne explică tehnica bine perfecționată a unui solist de operă expert.

Lecție de Ming Luke, regie de Franz Palomares.

Cuprinsă de o pasiune răzbunătoare,

Regina nopții își varsă lacrimile
de-a lungul scenei.

Ea începe să-și cânte aria sa titulară,

una din cele mai renumite părți
ale operei îndrăgitului Mozart,

„Flautul fermecat”.

Orchestra învăluie holul cu muzică,

însă vocea reginei se avântă
deasupra instrumentelor.

Melodia sa răsună peste mii de spectatori,

ajungând la 40 de metri depărtare –

fără ajutorul unui microfon.

Cum e posibil ca o voce
să fie auzită atât de clar,

peste acordurile zecilor de instrumente?

Răspunsul se află în fizica vocii umane

și tehnica perfecționată
a unui solist de operă expert.

Muzica din clădirea operei provine
de la vibrațiile create de instrumente –

fie că sunt corzile unei viori
sau faldurile vocale ale unui interpret.

Aceste vibrații trimit în aer unde,
pe care creierul le consideră drept sunet.

Frecvența acestor vibrații –

mai exact, numărul undelor pe secundă –

e modul în care creierul
determină nivelul fiecărei note.

De fapt, fiecare notă pe care o auzim

e o combinație de mai multe vibrații.

Imaginați-vă vibrarea corzii de chitară
la cea mai joasă frecvență.

Acesta e numit acord fundamental,

iar acest nivel jos e ceea ce urechea
consideră drept notă muzicală.

Dar această vibrație joasă duce la alte
frecvențe numite armonii superioare,

ce se așează peste acordul fundamental.

Aceste armonii superioare
se descompun în frecvențe specifice

numite parțialele tonului fundamental
sau tonuri fundamentale,

iar prin mânuirea lor
soliștii de operă fac minuni.

Fiecare notă are un set de frecvențe
ce include seriile armonice.

Primul ton fundamental
vibrează la o frecvență

de două ori mai mare
decât acordul fundamental.

Următorul ton fundamental e de trei ori
mai mare și tot așa mai departe.

În mod virtual toate instrumentele
acustice produc serii armonice,

însă forma și materialul instrumentului

modifică echilibrul
tonurilor sale fundamentale.

De exemplu, un flaut pune accent
pe primele tonuri fundamentale,

însă registrul de jos al clarinetului,

tonurile fundamentale impare
răsună mai puternic.

Puterea variatelor tonuri fundamentale

e ceea ce face ca sunetul
instrumentului să fie unic.

Acestea afectează și abilitatea
instrumentului de a ieși în evidență,

fiindcă urechea e mai adaptată
la unele frecvențe decât la altele.

Aceasta e cheia puterii de proiecție
a unui solist de operă.

O soprană de operă –

cea mai înaltă dintre cele patru
categorii de voci standard –

poate produce note
cu frecvențe fundamentale

cuprinse între 250 și 1.500 de vibrații/s.

Urechea umană
e mai sensibilă la frecvențele

cuprinse între 2.000 și 5.000
de vibrații pe secundă.

Dacă o solistă poate emite
tonuri fundamentale în această gamă,

ea poate ținti poziția senzorială optimă
unde e cel mai probabil să fie auzită.

Tonurile fundamentale mai înalte
sunt și ele avantajoase,

deoarece întrecerea cu orchestra
e mai redusă,

ale cărei armonii superioare
sunt mai slabe la acele frecvențe.

Rezultatul accentuării
acelor tonuri fundamentale

e un timbru răsunător distinctiv
numit „squillo-ul” solistului.

Soliștii de operă exersează
decenii pentru a-și crea „squillo-ul”.

Ei pot produce frecvențe mai înalte

prin modificarea formei și tensiunii
în faldurile vocale și tractul vocal.

Iar prin schimbarea poziției
limbii și buzelor,

ei accentuează unele armonii superioare
în timp ce pe altele le reduc.

Soliștii măresc și diapazonul
tonurilor fundamentale cu „vibrato” –

un efect muzical în care o notă
oscilează ușor în înălțimea tonului.

Aceasta creează un sunet mai plin

ce răsună peste instrumente
în comparație cu un „vibrato” mai limitat.

Odată ce ating cele mai potrivite
tonuri fundamentale

ei aplică alte tehnici
pentru a mări volumul acestora.

Soliștii își extind capacitatea plămânilor
și își perfecționează postura

pentru un flux de aer consistent
și controlat.

Sala de concert contribuie și ea,

cu o suprafață rigidă ce reflectă
undele de sunet spre public.

Toți soliștii profită de aceste tehnici,

însă amprentele vocale diverse
cer o anumită pregătire fizică.

Un solist wagnerian trebuie
să-și dezvolte rezistența

pentru a avea puterea de a trece
prin epopeile de patru ore.

În timp ce soliștii de „bel canto”
necesită falduri vocale versatile

pentru a sări printre ariile acrobatice.

Chiar și biologia impune unele limite –

nu orice tehnică e posibilă
pentru fiecare set de mușchi,

iar vocile se schimbă odată cu vârsta.

Dar fie într-o sală de operă
sau într-o cabină de duș,

aceste tehnici pot transforma
vocile neamplificate

în capodopere muzicale colosale.