De ce nu mai vreau să încerc să fiu „un bărbat adevărat”

Justin Baldoni vrea să inițieze un dialog cu bărbații despre redefinirea masculinității, pentru a găsi moduri în care ei să fie nu doar bărbați buni, ci și oameni buni. În acest discurs călduros și personal, el vorbește despre efortul său de a concilia cine este cu bărbatul care îi spune lumea că trebuie să fie. Are și o provocare pentru bărbați: „Vezi dacă poți să folosești aceleași calități care te fac să te simți bărbat pentru a deveni mai profund.”, spune Baldoni. „Puterea ta, curajul tău, tenacitatea ta. Ești suficient de curajos încât să fii vulnerabil? Ești suficient de puternic încât să fii sensibil? Ești suficient de încrezător pentru a le asculta pe femeile din viața ta?”

Ca actor, primesc scenarii

și e treaba mea să le respect,

să-mi zic replicile

și să dau viață unui personaj
creat de altcineva.

Pe parcursul carierei mele,

am avut marea onoare

să joc unele dintre cele mai grozave
modele masculine ale timpurilor,

difuzate la televizor.

S-ar putea să mă recunoașteți
drept escorta masculină nr. 1.

(Râsete)

Fotograf violator la întâlnire,

violator la bustul gol

din filmul laureat
„Spring Break Shark Attack”.

(Râsete)

Student la medicină la bust gol,

escroc la bustul gol, plin de steroizi

și, în cel mai cunoscut
rol al meu, drept Rafael,

(Aplauze)

un playboy pocăit și îngândurat,

care se îndrăgostește de o virgină,

și care e doar ocazional la bustul gol.

(Râsete)

Rolurile astea nu reflectă
genul de bărbat care sunt în viața reală,

dar asta îmi place la actorie.

Am șansa să trăiesc în pielea
unor personaje foarte diferite de mine.

De fiecare dată când am primit
un așa rol, am fost surprins,

pentru că majoritatea bărbaților
pe care-i joc emană masculinitate,

carismă și putere,

iar eu când mă uit în oglindă,
nu mă văd deloc așa.

Dar așa m-a văzut Hollywoodul,

iar, cu timpul, am remarcat o paralelă

între rolurile
pe care le-am jucat ca bărbat,

atât pe ecran, cât și dincolo de el.

M-am prefăcut toată viața
că sunt un alt fel de bărbat.

M-am prefăcut că sunt puternic
când mă simțeam slab,

încrezător, când eram nesigur,

și dur, când de fapt sufeream.

Cred că mult timp am cam disimulat,

dar am obosit să mă mai prefac.

Pot să vă zic chiar acum

că e epuizant să încerci să fii
un bărbat adevărat pentru toți tot timpul.

Acum... Așa-i?

(Râsete)

Fratele meu a auzit asta.

De când mă știu, mi s-a zis

ce fel de bărbat trebuie să devin.

Ca băiat, nu-mi doream decât
să fiu acceptat și plăcut de alți băieți,

dar acea acceptare însemna să adopt

o viziune cvasi dezgustată de feminitate,

și fiindcă ni se spunea că femininul
e opusul masculinului,

trebuia fie să resping
întruchiparea oricărei asemenea calități,

fie să mă confrunt și eu cu respingerea.

Ăsta-i scenariul ce ne-a fost dat.

Așa-i? Fetele sunt slabe,
băieții sunt puternici.

Asta se comunică subconștient

sutelor de milioane de băieți
și fete pe tot globul,

așa cum am pățit și eu.

Azi am venit aici să zic,
ca bărbat,

că asta nu e bine, e toxic

și trebuie să înceteze.

(Aplauze)

Nu sunt aici
ca să țin o lecție de istorie.

Presupun că știm cu toții
cum am ajuns aici, nu?

Sunt un tip care s-a trezit
după 30 de ani și am înțeles

că trăiam într-o situație conflictuală,

un conflict între cine simt
că sunt în esență

și cine-mi spune lumea
că trebuie să fiu ca bărbat.

Dar nu-mi doresc

să mă conformez actualei
definiții greșite a masculinității,

pentru că nu vreau
doar să fiu un bărbat bun.

Vreau să fiu un om bun.

Cred că asta se poate întâmpla

doar dacă bărbații învață
nu doar să adopte calitățile

despre care ni s-a zis ca sunt feminine,

ci și să fie dispuși să ia atitudine,

să susțină și să învețe
de la femeile care le întruchipează.

Acum, bărbați...

(Râsete)

Nu zic că tot ce am învățat
e toxic, clar?

Nu zic că-i ceva inerent greșit
cu voi sau cu mine,

și, bărbați, nu zic că trebuie
să încetăm să fim bărbați.

Dar avem nevoie de echilibru, bine?

Avem nevoie de echilibru

și singura cale către schimbare
e să ne uităm sincer

la scenariile care ne-au fost lăsate

din generație în generație

și la rolurile pe care, ca bărbați,
alegem să le interpretăm

în viața noastră cotidiană.

Că veni vorba de scenarii,

primul pe care l-am primit
a fost de la tata.

Tatăl meu e fantastic.

E afectuos, amabil, sensibil, grijuliu

și e aici.

(Aplauze)

Plânge.

(Râsete)

Dar, scuze, tată, copil fiind
nu-l suportam din cauza asta,

fiindcă-l acuzam că mă făcuse blând,

ceea ce nu era acceptabil
în micul oraș din Oregon

în care ne mutasem.

Pentru că, fiind blând,
însemna să fiu hărțuit.

Vedeți, tata nu era tipic masculin,

așa că nu m-a învățat
cum să-mi folosesc mâinile.

Nu m-a învățat să vânez, să mă lupt,

știți voi, lucruri bărbătești.

În schimb, m-a învățat ce știa:

că a fi bărbat însemna sacrificiu

și să faci tot ce poți
ca să ai grijă și să-ți întreții familia.

Dar am mai învățat și alt rol de la tata,

pe care am aflat
că l-a învățat de la tatăl lui,

un senator

care mai apoi în viață

a trebuit să lucreze noaptea ca om
de serviciu ca să-și întrețină familia

și n-a zis niciodată nimănui despre asta.

Rolul ăla presupunea să suferi în secret.

Și acum, după trei generații,

mă trezesc că și eu joc același rol.

De ce n-a putut bunicul meu
pur și simplu să comunice cu alt bărbat

și să ceară ajutor?

De ce crede tata chiar și azi
că trebuie să facă totul singur?

Știu un bărbat care mai degrabă ar muri

decât să-i zică altui bărbat că suferă.

Dar nu-i din cauză că suntem toți
tipi puternici și tăcuți.

Nu. Mulți dintre noi ne pricepem
să ne facem prieteni și să vorbim,

doar că nu despre ceva important.

(Râsete)

Dacă-i vorba de muncă, sport,
politică sau femei,

nu-i problemă să ne spunem părerea.

Dar dacă-i despre dubiile
și conflictele noastre,

despre teama de eșec,

atunci suntem ca și paralizați.

Eu, cel puțin.

Unul din modurile prin care am exersat

debarasarea de obiceiul ăsta

e crearea unor experiențe
care mă forțează să fiu vulnerabil.

Deci, dacă ceva îmi provoacă rușine,

mă antrenez plonjând direct în asta,

indiferent cât de înfricoșător e,

și uneori, chiar în mod public.

Fiindcă, procedând așa,

îi suprim puterea,

iar manifestarea vulnerabilității mele

le poate îngădui, în unele cazuri,
și altor bărbați să facă la fel.

De exemplu, acum ceva timp

m-am confruntat cu o problemă

despre care știam că trebuie
să vorbesc cu prietenii mei,

dar eram așa de paralizat de teama

că mă vor judeca și percepe drept slab

și că mi-aș putea pierde
statutul de lider,

încât am știut că trebuie să ieșim
trei zile din oraș, ca între bărbați.

(Râsete)

Doar ca să pot vorbi liber.
Și ghiciți ce s-a întâmplat?

Abia spre sfârșitul zilei a treia

mi-am făcut curaj să vorbesc cu ei

despre ce mi se întâmpla.

Când le-am zis,
s-a întâmplat ceva grozav.

Mi-am dat seama că nu sunt singur,

fiindcă și prietenilor mei le era greu.

Imediat ce am găsit puterea și curajul
să-mi împărtășesc rușinea,

ea a dispărut.

Cu timpul am învățat

că dacă vreau să practic vulnerabilitatea,

atunci trebuie să-mi creez
un sistem de responsabilizare.

Am mare noroc că sunt actor.

Mi-am creat o rețea de fani excepționali,

extrem de drăguți și implicați,

așa că am hotărât
să-mi folosesc canalele sociale

ca pe un cal troian

cu care să pot crea un obicei zilnic
de autenticitate și vulnerabilitate.

Reacțiile au fost incredibile.

Au fost pline de susținere
și afectuoase.

Primesc zilnic o groază de afecțiune,
de articole și de mesaje pozitive.

Dar toate doar de la o
anumită categorie:

femei.

(Râsete)

E adevărat.

De ce mă urmăresc doar femeile?

Unde sunt bărbații?

(Râsete)

Acum aproape un an am publicat poza asta.

După aceea, navigând printre comentarii,

am văzut că una din admiratoarele mele
și-a etichetat prietenul în poză,

iar prietenul i-a răspuns zicând:

„Te rog să nu mă mai etichetezi
la rahaturi homo.

Merci.”

(Râsete)

Ca și cum, dacă ești homosexual,
ești mai puțin bărbat, nu?

Așa că am tras adânc aer în piept

și i-am răspuns.

Am zis

foarte politicos că eram curios,

pentru că explorez masculinitatea,

și voiam să știu de ce
iubirea față de soția mea

e etichetată drept rahat homo.

Apoi am zis că vreau sincer să înțeleg.

(Râsete)

Mi-a răspuns imediat.

Am crezut că o să se ia de mine,
dar și-a cerut scuze.

Mi-a zis că în copilăria lui

manifestările publice de afecțiune
nu erau văzute cu ochi buni.

Mi-a zis că se lupta
și se chinuia în sinea sa,

că-și iubea prietena foarte mult

și că era tare recunoscător
pentru răbdarea ei.

Apoi, după câteva săptămâni

mi-a trimis iar mesaj.

De data asta mi-a trimis o poză

cu el îngenuncheat, cerând-o de soție.

(Aplauze)

Și a zis doar „Mulțumesc.”.

Am fost și eu tipul ăsta.

Înțeleg.

Vedeți, în public, doar își juca rolul,

respingând latura feminină, nu?

Dar, în secret, aștepta să i se dea voie
să se exprime,

să fie văzut și auzit

și a fost suficient ca alt bărbat

să-l tragă la răspundere și să creeze
un spațiu sigur unde să simtă,

iar transformarea a fost imediată.

Mi-a plăcut experiența asta,

pentru că mi-a arătat
că transformarea e posibilă,

chiar și prin mesaje pe canale sociale.

Am vrut să înțeleg cum pot
să ajung la mai mulți bărbați,

dar, desigur,
niciunul din ei nu mă urmărea.

(Râsete)

Așa că am încercat un experiment.

Am început să postez mai mult
despre chestii tipic masculine.

(Râsete)

Precum antrenamentele mele
solicitante, listele cu meniuri,

procesul prin care mi-am vindecat
corpul după o leziune.

Ghiciți ce s-a întâmplat?

Au început să-mi scrie bărbații.

Apoi, din senin,
pentru prima dată în cariera mea,

o revistă de fitness masculin m-a sunat

și mi-a zis că vor să mă onoreze
drept unul din catalizatorii lor.

(Râsete)

Chiar era așa de revoluționar?

Sau era doar conformism?

Vedeți, asta e problema.

E perfect în regulă ca bărbații
să mă urmărească

când discut despre chestii bărbătești

și mă conformez normelor de gen.

Dar dacă vorbesc despre
cât de mult îmi iubesc soția

sau fiica sau fiul de zece zile,

despre cum cred că o căsnicie
e solicitantă, dar frumoasă,

sau despre cum mă chinui,
ca bărbat, cu diformitatea corpului,

sau dacă promovez egalitatea de gen,
doar femeile sunt prezente.

Unde sunt bărbații?

Deci, bărbați, bărbați, bărbați,

bărbați!

(Aplauze)

Înțeleg.

În copilărie obișnuim să ne provocăm.

Trebuie să fim cei mai duri,

cei mai puternici
și curajoși bărbați posibili.

Și pentru mulți dintre noi,
inclusiv pentru mine,

identitățile noastre depind de cât de
bărbați ne simțim la sfârșitul zilei.

Am o provocare pentru toți bărbații,

pentru că bărbaților le plac provocările.

(Râsete)

Vă provoc să vedeți dacă puteți
folosi aceleași calități

care simțiți că vă fac bărbați

ca să priviți mai adânc în sinea voastră.

Puterea voastră, curajul, tenacitatea.

Putem redefini ce înseamnă ele,
ca să le folosim să ne explorăm inimile?

Sunteți suficient de curajoși

ca să fiți vulnerabili?

Să vorbiți cu un alt bărbat
când e nevoie de ajutor?

Să plonjați cu capul înainte
în ce vă jenează?

Sunteți suficient de puternici
ca să fiți sensibili,

să plângeți, indiferent că de durere

sau de fericire,

chiar dacă vă face să păreți slabi?

Sunteți suficient de încrezători

ca să ascultați femeile din viața voastră?

Să auziți ideile și soluțiile lor?

Să le recunoașteți suferința

și chiar să le credeți,

chiar dacă ce spun e împotriva voastră?

Și veți fi destul de bărbați

ca să luați atitudine față de cei
care vorbesc „ca în vestiar”,

când auziți povești de hărțuire sexuală?

Când auziți prietenii spunând
că vor s-o apuce de fund sau s-o îmbete,

chiar veți lua atitudine
și veți face ceva,

încât într-o zi
să nu mai trăim într-o lume

în care femeia trebuie să riște totul
făcând un pas în față și zicând „și eu”?

(Aplauze)

E treabă serioasă.

A trebuit să mă uit sincer și bine

la felul în care, fără să vreau,
am rănit femeile din viața mea

și e urât.

Soția mi-a zis că m-am purtat
într-un anume fel care a rănit-o

și n-am corectat asta.

În esență, uneori,
când ea începea să vorbească

acasă sau în public,

o întrerupeam în mijlocul propoziției
și terminam ideea în locul ei.

E groaznic.

Cel mai rău e că nu-mi dădeam
deloc seama că făceam așa.

Era inconștient.

Deci, iată-mă, aducându-mi contribuția,

încercând să fiu un feminist,

amplificând vocile femeilor
de pretutindeni,

și totuși, acasă,

îmi folosesc vocea mai tare
ca să reduc la tăcere femeia iubită.

Așa că a trebuit
să mă întreb ceva dificil:

sunt suficient de bărbat

ca să tac, pur și simplu, și să ascult?

(Râsete)

(Aplauze)

Trebuie să fiu sincer. Aș fi vrut
să nu fiu aplaudat acum.

(Râsete)

Băieți,

e pe bune.

Și abia dacă am atins suprafața,

cu cât mergem mai în profunzime,
cu atât e mai rău, garantat.

N-am timp să vorbesc despre pornografie
și violență asupra femeilor,

de diviziunea sarcinilor casnice

sau de disparitatea salarială.

Dar cred că pentru noi, bărbații,

a sosit timpul să privim
dincolo de avantajul nostru

și să recunoaștem că nu suntem
doar o parte a problemei.

Băieți, suntem însăși problema.

Tavanul de sticlă există
pentru că l-am pus noi acolo,

și dacă vrem să fim parte a soluției,

atunci vorbele nu mai sunt suficiente.

Un citat din scrierile Bahá'í,
care-mi place și cu care am crescut

zice că „tărâmul umanității
are două aripi,

una masculină, una feminină.

Câtă vreme aceste aripi
n-au aceeași putere,

pasărea nu poate zbura.”

Deci, femei,

în numele tuturor bărbaților
de pretutindeni,

care simt ca și mine,

vă rog să ne iertați

pentru toate felurile în care
nu ne-am bazat pe puterea voastră.

Iar acum vreau să vă rog oficial
să ne ajutați,

pentru că nu putem face asta singuri.

Suntem bărbați. Vom da greș.

Vom spune ceva greșit.
Vom fi incapabili să auzim nuanțele.

Mai mult ca sigur că vă vom jigni.

Dar nu deznădăjduiți.

Suntem aici doar datorită vouă

și noi, bărbații, trebuie să
luăm atitudine și să ne aliem vouă

în lupta voastră împotriva

a aproape orice.

Avem nevoie să ne ajutați
să ne sărbătorim vulnerabilitatea,

și să aveți răbdare cu noi,

cât facem acest periplu

de la minte către suflet.

Și, în sfârșit, pentru părinți:

în loc să ne învățăm copiii

să fie băieți curajoși și fete drăguțe,

putem să-i învățăm
doar cum să fie oameni buni?

Revin la tata.

În copilărie, am avut și eu
destule probleme, ca orice băiat,

dar abia acum înțeleg
că și datorită sensibilității lui

și inteligenței sale emoționale

pot să stau acum aici și să vă vorbesc.

Acum înțeleg că indignarea simțită
față de el n-avea de-a face cu el.

Avea legătură doar cu mine
și cu dorința mea de a fi acceptat

și de a juca un rol
care nu mi s-a potrivit niciodată.

Așa că, deși tata nu m-a învățat
cum să-mi folosesc mâinile,

m-a învățat, totuși,
cum să-mi folosesc inima,

iar în ochii mei asta-l face
mai bărbat decât orice altceva.

Mulțumesc.

(Aplauze)