Călătoria mea disperată cu un traficant de persoane

Fotojurnalistul Barat Ali Bator a locuit în Afganistan până când repercusiunile muncii sale l-au forțat să părăsească țara. Iar pentru Batoor, membru al unui grup etnic evacuat, numit hazari, schimbarea domiciliului în Pakistan a fost de asemenea plină de pericole. Pentru găsirea un loc mai sigur nu a fost de ajuns rezervarea un bilet de avion, ci a trebuit să plătească bani unui traficant de persoane și să se alăture valului de imigranți care sosesc cu bărcile și solicită azil. El însoțește această prezentare a chinuitoarei sale călătorii pe mare cu imagini impresionante.

Sunt un hazar,

iar patria poporului meu este Afganistan.

Ca sute și mii de alți copii hazari,

m-am născut în exil.

Persecuțiile neîncetate și acțiunile
împotriva hazarilor

i-au forțat pe părinții mei
să părăsească Afganistanul.

Această persecuție are o istorie lungă,
de la sfârșitul secolului al XIX-lea,

din timpul regimului regelui Abdur Rahman

care a ucis 63% din populația hazară

și a construit minarete cu capetele lor.

Mulți hazari au fost vânduți ca sclavi

și mulți alții au fugit
în țările vecine Iran și Pakistan.

Părinții mei au fugit și ei în Pakistan

și s-au stabilit în Quetta,
unde m-am născut eu.

După atacurile din 11 septembrie
asupra turnurilor gemene

am avut ocazia să merg în Afganistan
pentru prima dată, cu jurnaliștii străini.

Aveam doar 18 ani şi obținusem
un loc de muncă ca interpret.

După 4 ani,

am simțit că situația era destul de sigură
ca să mă mut în Afganistan definitiv

și am început să lucrez acolo
ca fotograf de documentare

publicând multe istorii.

Unul dintre cele mai importante
documentare pe care le-am făcut

a fost cel despre băieții
dansatori ai Afganistanului.

E o poveste tragică
despre o tradiție teribilă,

despre băieții care dansează
pentru dictatorii militari

și alți bărbați influenți din societate.

Acești băieți sunt adeseori răpiți
sau cumpărați de la părinții lor săraci,

și înrobiți ca lucrători sexuali.

Acesta e Shukur.

A fost răpit în Kabul
de un dictator militar,

mutat în altă provincie,

și forțat să fie sclavul său sexual
și al prieteniilor săi.

Când s-a publicat această poveste
în Washington Post,

am început să primesc
amenințări cu moartea

și a trebuit să părăsesc Afganistanul,
la fel ca părinții mei.

M-am întors înapoi la Quetta
împreună cu familia.

Situația din Quetta se schimbase
dramatic de când am plecat în 2005.

Refugiul pentru hazari, cândva tihnit,

devenise cel mai periculos oraș
din Pakistan.

Hazarii sunt obligați
să locuiască în două zone restrânse

și sunt marginalizați social,
educativ și financiar.

Acesta e Nadir.
Îl cunosc din copilărie.

A fost rănit într-o ambuscadă
teroristă asupra camionului său în Quetta.

A murit pe urmă din cauza rănilor.

În jur de 1600 de membri ai etniei hazare

au fost uciși în diferite atacuri,

iar în jur de 3000 au fost răniți

și mulți au rămas cu handicapuri pe viață.

Atacurile împotriva comunității de hazari
se întețeau,

așa că bineînțeles mulți doreau să fugă.

După Afganistan, Iran și Pakistan,

Australia adăpostește cea de-a patra
populație de hazari din lume.

Când ne-am hotărât să părăsim Pakistanul,
Australia părea cea mai potrivită alegere.

Financiar, doar unul din noi putea pleca,
iar alesul am fost eu,

cu speranța că dacă ajung
în siguranță la destinație

aș putea lucra ca să-mi aduc familia.

Toți ştiam riscurile,
cât de înfricoșătoare era călătoria,

și că mulți i-au pierdut pe cei dragi
în largul mării.

A fost o decizie disperată
să lăsăm totul în urmă.

Nimeni nu ia uşor aşa o decizie.

Dacă aș fi putut lua un avion
până în Australia,

ar fi durat mai puțin de 24 de ore.

Dar era imposibil să obțin viza.

Călătoria mea a fost mult mai lungă

mult mai complicată
și cu siguranță mult mai periculoasă.

Am mers cu avionul până în Thailanda,

apoi cu mașina și barca
până în Malaezia și Indonezia.

A trebuit să-i plătesc mereu
pe traficanții de persoane

și am petrecut mult timp ascuns
de teama de a nu fi prins.

În Indonezia, m-am alăturat
unui grup de 7 care au cerut azil.

Dormeam toţi în aceeași cameră,

într-un oraș de la periferia
Jakartei, numit Bogor.

După o săptămână în Bogor

trei din colegii mei de cameră
s-au aventurat să plece

și am aflat, două zile mai târziu,

că o navă s-a scufundat
pe drum spre Insula Crăciunului.

Am aflat că prietenii noștri,
Nowruz, Jaffar și Shabbir,

erau printre naufragiați.

Doar Jaffar a fost salvat,

de Shabbir și de Nawroz
nu s-a mai auzit niciodată.

Asta m-a pus pe gânduri:
luasem hotărârea corectă?

Am ajuns la concluzia că nu pot
decât să merg mai departe.

După câteva săptămâni,
ne-a sunat traficantul de persoane

să ne anunţe că nava era gata de plecare.

Am ajuns noaptea la nava principală
cu o barcă cu motor veche,

un vas de pescuit vechi,
deja supraîncărcat.

Eram în total 93, toţi băgaţi sub punte.

Nimeni nu avea voie sus pe punte.

Plătiserăm 6000 de dolari fiecare
doar pentru bucata asta de traseu.

Prima noapte și prima zi
au trecut fără probleme,

dar în a doua noapte s-a schimbat vremea.

Valurile zdruncinau barca și lemnul gemea,

iar oamenii de sub punte plângeau,
se rugau și se gândeau la cei dragi.

Lumea țipa, a fost un moment îngrozitor.

Era ca o scenă a judecății de apoi

sau ca în filmele de la Hollywood

unde totul se face zob

și vine sfârșitul lumii.

Nouă ni s-a întâmplat cu-adevărat.

Pierduserăm orice speranță.

Barca noastră plutea pe apă
ca o cutie de chibrituri, fără control.

Valurile erau mult mai înalte decât ea

iar apa intra înăuntru mai repede
decât o puteau da pompele afară.

Pierduserăm orice speranță.

Credeam că totul s-a terminat.

Ne vedeam moartea cu ochii,
iar eu făceam poze.

Căpitanul a spus că nu vom scăpa cu viață

și că trebuie să ne întoarcem.

Am urcat pe punte
ca să aprindem și să stingem lanterne

ca să atragem atenția bărcilor în trecere.

Încercam să atragem atenția
fluturând vestele de salvare și fluierând.

Am ajuns până la urmă lângă o insuliță.

Barca s-a izbit de stânci.

Am alunecat în apă

și mi-am distrus aparatul foto
și tot ce era în el.

Din fericire, cardul de memorie
a rămas intact.

Era o pădure deasă.

Ne-am separat în multe grupuri
în timp ce discutam ce să facem.

Toți eram speriați și derutați.

După o noapte pe plajă

am descoperit un debarcader
și niște nuci de cocos.

Am făcut semne unei bărci
de la o stațiune din apropiere,

care ne-a predat imediat
poliției indoneziene.

În centrul de detenție din Serang

am fost percheziționați pe ascuns
de un ofițer de la imigrare.

Ne-a luat telefoanele,
cei 3000 de dolari ai mei

și pantofii, ca să nu putem fugi.

Dar monitorizam gardienii
și toate mișcările lor

iar în jurul orei 4 dimineața
când s-au așezat în jurul unui foc,

am scos două foi de sticlă
din fereastra care dădea afară

și am ieșit.

Ne-am urcat în copacul de lângă zidul
exterior, acoperit cu cioburi de sticlă.

Am pus o pernă deasupra

și ne-am înfășurat brațele
cu cearșafuri ca să escaladăm zidul.

Am fugit desculți.

Eram liber,

cu un viitor incert, fără bani.

Tot ce aveam era cardul de memorie
cu pozele și înregistrările făcute.

Când documentarul meu
s-a difuzat pe SBS Dateline

mulți prieteni, aflând despre situație,
au încercat să mă ajute.

Nu m-au lăsat să iau altă barcă
și să-mi risc viața.

M-am decis să rămân în Indonezia
cât să-mi rezolv situaţia prin UNHCR.

Dar mi-era frică să nu rămân cu anii
în Indonezia, nefăcând nimic

și fără să pot munci, ca orice azilant.

Dar cazul meu a fost un pic diferit.

Eu...

am avut noroc.

Cunoștințele mele au grăbit
rezolvarea cazului meu prin UNHCR,

și am fost mutat în Australia
în luna mai 2013.

Nu toți solicitanții de azil
au norocul meu.

E foarte greu să trăiești o viață
cu un destin incert, în uitare.

Problema solicitanților
de azil în Australia

a fost politizată în așa măsură

că a pierdut orice semn de omenie.

Solicitanții de azil sunt un stigmat

și prezentați ca atare în societate.

Sper ca povestea mea și a altor hazari

să arunce puţină lumină asupra noastră,
ca lumea să înţeleagă

ce suportăm în ţările noastre de origine

cum suferim

și de ce ne riscăm viața
ca să cerem azil.

Mulțumesc.

(Aplauze)