Internetul naturii: cum vorbesc copacii unii cu alții într-o pădure sănătoasă | Suzanne Simard | TEDxSeattle

Acest discurs fascinant prezintă cercetarea științifică ce arată interconectivitatea vieții în ecosistemul pădurii. Ne duce sub covorul pădurii unde învățăm cum comunică și schimbă resurse copacii. Trecând peste privirea simplistă a unei păduri ca pe o sursă de exploatare, prezintă pădurea ca pe o rețea de viață complexă. Examinarea ei asupra relațiilor care creează complexitatea naturii prezintă dovezi incompatabile ce susțin ideea că „Noi toți suntem una.”

Suzanne Simard studiază complexitatea surprinzătoare și delicată din natură. Ea și-a concentrat atenția asupra rețelelor subterane ale ciupercilor care conectează copacii și facilitează comunicarea și interacțiunea dintre copaci subteran. Analizele echipei sale au descoperit că rețelele de ciuperci transportă apa, carbonul, și nutrienți ca nitrogenul între și printre copaci, dar și printre specii. Cercetarea a demonstrat că aceste rețele simbiotice, complexe din pădurile noastre -- la pivotul căruia stă ceea ce ea a denumit „copacii mamă” -- mimează rețelele noastre neuronale și sociale. Această lucrare explozivă pe comunicarea simbiotică a plantelor are implicații majore atât în industriile forestiere și agriculturale, în mod particular cu privire la administrarea sustenabilă a pădurilor și la rezistența plantelor la agenții patogeni. Ea lucrează în primul rând cu pădurile, dar și cu pajiștile, mlaștinile, tundrele și cu ecosistemele alpine.

Acest discurs a fost susținut la un eveniment TEDx folosindu-se formatul conferinței TED, dar fiind organizat independent de o comunitate locală.
Află mai multe la http://ted.com/tedx

Indigenii Coast Salish
au o vorbă: „Suntem UNA.”

[nə́c̓aʔmat ct]

Vreme de mii de ani au trăit-o.

Dar noi n-am băgat de seamă.

Mulți dintre noi am uitat
că suntem conectați unii cu alții

și cu natura,

că suntem una.

Dar natura nu e un lucru separat
de noi, ci o parte a noastră intrinsecă.

Și ce facem pe Pământ
se propagă în ecosistemele noastre,

pânza noastră de conexiuni.

Acum, semnele sunt evidente:

schimbarea climei,

extincția speciilor,

suferința umană.

Am uitat.

Dar, datorită credinței lor, oamenii
sunt conectați la păduri prin spiritul lor

și la oceane și la râuri
și la urși și la somon,

oamenii din tribul
Coast Salish au fost ignorați.

Dar, într-adevăr, totul se reduce
la o chestiune de credință,

în a nădăjdui și a respecta relațiile
care creează complexitatea naturii.

Dar am spus că asta nu-i științific.

Știința vestică
necesită măsurători exacte,

o dovadă palpabilă,

statistici.

Dar deschide bine ochii,

cei din tribul Coast Salish
erau profund științifici.

Cum altfel ar fi putut să reziste aici
vreme de peste 10.000 de ani, așa prosper?

De fapt, erau
mult mai științifici decât noi.

Dacă ne-am fi privit în profunzime,
ne-am fi înfrânat progresul.

„Sunt copaci în acele păduri,
și clădirile noastre necesită lemn,

și imprimantele necesită hârtie.

Trebuie să tăiem pădurile
și să replantăm acei copaci.”

Acum, ce rol am eu aici?

Ei bine, provin dintr-o familie
de tăietori de lemne.

Și în vreme ce familia mea
era sus prin munți

tăind copaci, pe ici pe colo,

eu mă jucam prin pădurea de mai jos,

în locurile văzute și nevăzute,

în copaci și butuci și-n covorul pădurii.

Și credeam că zânele trăiesc acolo.

Și că slujba lor era să stea în pădure
și s-o protejeze, așa cum e slujba mea.

Dar zânele nu puteau salva acea pădure,

și nici eu n-am putut;
de fapt, nimeni n-a putut.

Fiindcă proprietarul ei a trebuit
s-o taie pentru a-și hrăni familia.

Acel moment m-a schimbat pentru totdeauna.

De fapt, m-a motivat.

Și m-am decis să studiez silvicultura.

Voiam să înțeleg misterul din spatele
forțelor ce pădurile le aveau asupra mea.

Voiam să salvez păduri.

Ironic însă, primul meu serviciu
după absolvirea școlii de silvicultură

a fost să marchez copacii bătrâni
ce urmau să fie tăiați,

și-apoi să replantez în locul lor
brazi și pini care cresc repede,

și să elimin speciile nedorite -
aninii, mestecenii, plopii tremurători.

Și știți ceva?

Ei bine, e din cauză că-i
consideram rivalii noștri,

care interferează cu profiturile noastre.

Și-am devenit îndemânatică
în crearea acestor monoculturi noi.

Dar știți, întrebările
au început să se-adune.

De ce se răspândea boala
printre aceste plantații?

De ce tăierea mesteacănului
ducea la îmbolnăvirea gravă a bradului?

Și mai creștea grija mea cu privire
la rata crescută a tăierii copacilor.

Vezi tu, am învățat la școală
că în urmă cu aproape un secol,

în Canada, în Columbia Britanică,
au dezvoltat un plan al deforestării

pentru a tăia toți copacii bătrâni
din pădurea lucrativă.

Știam despre el, l-am învățat la școală.

Dar a durat mult până am realizat
că tăierea copacilor nu se va opri.

Și nici atitudinea conform căreia
am putea converti aceste păduri bătrâne

în plantații bine puse la punct.

Întrezăream că era ceva mai mult
în legătură cu pădurea decât puteam vedea.

Deci, m-am întors să termin școala

și-am devenit fascinată de subteran,

voiam să-nțeleg misterul
puterii acestor păduri bătrâne.

Așa că, am analizat o cercetare britanică,

și examinau răsaduri
crescute în laborator,

și le-au colonizat cu ciuperci,
cu ciuperci mycorrhizal.

Ciupercile conectau
răsadurile într-o rețea

și transmiteau carbon
de la un răsad la altul.

O mycorrhiza e literalmente
o ciupercă-rădăcină.

În această asociere simbiotică
ciuperca crește prin sol

adunând nutrienții și apa,
și-i aduce înapoi la plantă,

dându-i apoi la schimb
pentru carbonul fotosintetic.

E o relație simbiotică,
mutuală, de reciprocitate.

M-a fascinat la ei

faptul că aceste ciuperci
puteau conecta plantele prin subteran.

Deci, m-am întrebat,
reamintindu-mi de pădurea mea de brad,

ar putea ciupercile coloniza mesteacănul

să-l conecteze cu bradul, să-l protejeze?

Am cercetat asta, voiam să aflu.

Prima mea întrebare
a revenit la chestiunea de credință.

Chiar dacă n-o putem vedea,

ar putea oare aceste ciuperci mycorrhizal
să conecteze subteran copacii?

Ei bine, se pare
că da, în pădurile adevărate.

Folosindu-ne de microsateliți ADN,
am descoperit această conexiune

într-o pădure bătrână de brazi Douglas.

În această imagine, aceste cercuri
reprezintă brazii Douglas.

Cu cât e mai mare și întunecat cercul,
cu atât e mai mare și bătrân copacul.

Și acele cercuri mici,
și deschise la culoare din mijloc,

acelea sunt răsadurile
ce cresc pe covorul pădurii.

Și aceste linii care conectează cercurile,

acestea sunt autostrăzi
de ciuperci mycorrhizal interconectate.

Și veți observa că
cercurile mari și întunecate,

copacii cei mai mari și mai bătrâni,
aceia sunt cei mai conectați.

Îi numim pe aceștia „copaci pivotali”,

și apoi, mai tandru,
am început să-i numim „copaci mamă”.

Fiindcă am aflat că acești copaci mamă

au grijă de răsadurile tinere
din covorul pădurii.

Acum, această hartă e numai pentru două

din ce credem că sunt peste 100
de specii de ciuperci din pădure.

Vă imaginați dacă am fi în stare
să cartografiem cele 100 de specii?

Apoi am vrut să știu, ce-ar putea curge
prin această rețea?

Ei bine, chiar lucrurile de care au nevoie
plantele pentru a trăi și a crește.

Lucruri ca nutrienți și carbon, și apă.

Deci, folosim izotopi, izotopi
de carbon, și marcăm plantele,

și-am putut vedea carbonul

transmis înainte și-napoi
prin această rețea,

ca și mesajele
ce se transmit prin internet.

Și când un răsad e stresat,
dacă-i mic sau umbrit,

sau subnutrit, sau îmbătrânit,
cealaltă plantă-i trimite mai mult carbon.

Am descoperit că urmează
ceea ce numim variația sursă-ruină.

De la o plantă sursă robustă
cum ar fi un brad viguros

la o plantă ruină nevoiașă,
ca un răsad de brad din covorul pădurii,

și totul se face
fără a răni plantele sursă.

Mai apoi am vrut să aflăm,

dacă se întâmplă asta, ce contează
cu adevărat în păduri?

Ei bine, se pare că dacă umbrești
una din aceste plante,

dacă un brad Douglas e umbrit în pădure,
mesteacănu-i trimite 10% din carbonul său

însemnând foarte mult carbon.

E suficient de mult pentru ca
bradul Douglas să facă semințe.

Acum, n-am descoperit încă
ce reprezintă fiecare cantitate,

dar știm că acest transfer
crește supraviețuirea și dezvoltarea lor,

și sănătatea răsadurilor
ce cresc în covorul pădurii.

Acum, am publicat acestea
în niște jurnale renumite.

Acest articol, cu precădere,
a făcut vâlvă.

Mulți oameni au fost entuziasmați.

De fapt, se fac multe cercetări
în toată lumea,

fiind inspirate de această descoperire.

Dar au fost și câțiva critici
ce-au vrut să-mi discrediteze munca.

De fapt, au fost multe articole scrise,

conferințe ținute,

comunicate de presă.

Și acasă,

o scrisoare de la etica profesională
mi-a fost pusă pe dosar.

Și munca mi-a fost
numită „mic dejun pentru câini”.

Acum, știu că știți
că acest tip de intimidare

nu e neobișnuită
pentru știința descoperirilor,

îndeosebi dacă provoacă status quo-ul.

Știind asta, nu m-am oprit.

Știam că știința mea
era răsunătoare și riguroasă,

și știam că într-o zi
va schimba modul în care privim mediul.

Deci, extrem de motivată
m-am întors la întrebarea mea inițială,

fiindcă încă nu răspunsesem la ea.

Și m-am întrebat,
dacă aceste conexiuni, aceste rețele,

sunt mai mult decât niște străzi
de schimburi de carbon și nutrienți

și apă.

Ar putea un copac stresat, bolnav,

să beneficieze
de la sănătatea vecinilor săi?

Mesteacănul ar putea ajuta bradul?

Deci, am făcut niște experimente,
și se pare că da.

Când bradul Douglas e stresat sau bolnav,

le trimite semnale de avertizare vecinilor

și vecini săi îi răspund prin creșterea
producției lor de enzime defensive,

și sunt mai rezistenți la boli.

Și dacă acel vecin e un mesteacăn,

bradul beneficiază de pe urma
bacteriilor producătoare de antibiotic

care sunt asociate
cu această rețea comună.

E ca un sistem public de imunizare.

Și m-am întrebat, e ceva dincolo
de mișcarea semnalelor defensive?

Ei bine, copacii pot recunoaște,

pot transmite mesaje rudelor lor.

Un copac mamă poate recunoaște
dacă răsadurile din vecinătatea ei

sunt neamuri sau străini.

Ea le trimite mai mult carbon răsadurilor
neamurilor sale decât străinilor.

Și dacă un copac mamă e rănit,

el le trimite și mai mult
carbon răsadurilor neamurilor sale.

E ca și cum își trimite energia,
moștenirea, următoarei generații.

Acum, când privesc în ansamblu,

e ca și cum acești copaci
își transmit cele mai ascunse secrete.

Aceasta e o descoperire reală.

E entuziasmant.

Știți, la vremea aceea,
au fost scrise multe articole,

Popular Science,

filme documentare,

se răspândea vestea,
și eram extrem de entuziasmată.

Dar am făcut cancer.

Și-a fost groaznic.

Dar știți,
lucrul bun rezultat din asta

a fost că m-a reconectat cu oamenii mei.

Oamenii mei, famiia mea, m-au îngrijit.

M-au ținut.

M-au ajutat să urc scările.

Mi-au gătit.

Au avut grijă de copiii mei.

M-au salvat.

Și atunci în spital,
am făcut și mai multe conexiuni,

puternice,

cu femei ce se luptau cu cancerul la sân.

Și eram foarte speriate,

și-am plâns.

Dar am și râs.

Încă o facem zilnic.

Am devenit atât de apropiate,
suntem ca această tapiserie

care-i foarte strâns împletită.

Când una se-mpiedică sau se-nclină,
celelalte suntem acolo pentru a o ridica.

Ce-am învățat din asta,

a fost ceea ce pădurile mele
au încercat să-mi spună dintotdeauna:

că aceste conexiuni
sunt cruciale pentru bunăstarea noastră.

Nu-s ușor de observat,

dar sunt reale.

Și știți ce? Eu sunt dovada vie.

Și sunt recunoscătoare.

(Aplauze)

Vă mulțumesc.

Acum că sunt iar puternică și sănătoasă,
m-am întors la știința mea,

și-mi pun alte întrebări.

Pentru mine, prima
și cea mai importantă întrebare e:

ce ne pot spune descoperirile noastre
despre rezolvarea uriașei amenințări?

Schimbarea climei.

Da, schimbarea climei nu-i o farsă.

De fapt, nu ne putem păcăli,

nu există vreo inginerie
care să ne scoată din dezordinea asta.

Descoperirile mele mi-au arătat
că răspunsul, soluția,

stă în relația noastră cu natura.

Făcând această cercetare,
m-am dus la oamenii aborigeni.

Îmi fac cercetarea cu oamenii aborigeni

care sunt, după cum știți,
dependenți de somon,

au o relație lungă
de administrare a somonului

care-i ajută apoi cu traiul lor,
e crucial pentru traiul lor.

Toamna, când somonul
depune icre în râuri,

urșii vin jos la râu,

și lupii, și se hrănesc
cu somonul din râuri,

și duc somonul sus în păduri.

Și sub marii copacii mamă,

la umbra coroanelor
protectoare ale copacilor mamă,

mănâncă somonul.

Și toamna, resturile se descompun
și se infiltrează-n sol.

Și ne gândim

că rețelele mycorrhizal uriașe
ale acelor copaci mamă

absorb nitrogenul acela.

Și oamenii de știință au descoperit
urme de nitrogen de somon

în cercurile copacilor,
depozitate acolo vreme de secole întregi.

Și la vară ne vom duce
din nou la aceste păduri,

și vor urmări dacă acest nitrogen
- și credem că asta se întâmplă -

se duce de la copacii mamă la vecinii lor,

de la un copac la alt copac la alt copac,
până-n inima pădurii.

Și credem că asta
are legătură cu sănătatea pădurii,

care normal că are legătură
cu sănătatea râurilor,

care normal că are legătură cu somonul,
cu sănătatea populațiilor de somon,

care normal, se hrănesc în ocean,
și se întorc la noi, oamenii.

Acum, acest cerc al vieții,

pe care strămoșii noștri
aborigeni l-au numit „reciprocitate”,

este schimbul de respect mutual.

Și acesta e un exemplu bun
a ceea ce oamenii de știință numesc

„sisteme adaptive complexe”.

Pădurile sunt construite pe relații.

Într-o pădure sănătoasă, totul
e conectat, și totul comunică.

Aici, aceste noduri reprezintă speciile.

Și se raportează una la cealaltă
în mod constant.

Și din interacțiile lor rezultă
ceea ce oamenii de știință numesc

„comportamente adaptive complexe”,

sau proprietăți ale sistemului superior.

Lucruri ca rezistența și sănătatea,

circulația aerului curat și a apei curate.

Dar știți, în societatea modernă,
ne privim separați de aceasta,

oarecum merituoși, sau superiori,

sau minimum, o luăm de bună.

Dar ideea e că,
atunci când scoatem părțile cheie,

cum ar fi urșii grizzly,

și distrugem populațiile de somon,

aceste sisteme se degradează simțitor

în ceea ce numim „situații rău stabile”.

Acum, nu vrem să ajungem acolo.

Situațiile rău stabile sunt imprevizibile,

sunt contradictorii.

Când vrei să rezolvi o problemă,
altă problemă apare-n altă parte.

Și modul în care merg lucrurile acum,

cu pădurile noastre ce mor
din cauza schimbării climaterice

care determină alte schimbări climaterice,

asta se întâmplă foarte rapid.

Dar uite care-i partea frumoasă:

deoarece sunt sisteme adaptive complexe

gata pentru schimbări,

putem schimba această traiectorie
de la negativ la pozitiv.

Uite cum facem asta.

Mai întâi trebuie să ne reimaginăm
ca parte integrantă a acestei rețele.

Imaginează-te ascultând
toate celelalte creaturi.

Ne putem conecta la acea rețea subterană
și să devenim o parte a conversației.

Dacă am fi făcut asta, n-am fi tăiat
niciodată mestecenii din acele păduri,

din pădurile de brad Douglas,

fiindcă am fi știut că asta
dăunează rezistenței pădurii.

Dar încă facem asta.

Dar eu încă sper,

fiindcă știu că odată ce ne vom conecta
la acest sistem adaptiv complex,

la rolul pe care-l avem aici,

ne putem schimba gândirea,
ne putem schimba comportamentul.

Putem deveni parte a acestui sistem măreț.

Vă amintiți când mesteacănul
îi trimitea nutrienți bradului,

și bradul îi trimitea
înapoi mesteacănului, vă amintiți?

Ei bine, asta dovedește
că-n ecosisteme, nu există bigotism,

există doar reciprocitate,

numai respect mutual.

Ca în rețeaua mea de ajutor cu cancerul.

Asta exersăm.

Și-n final, al treilea,

știu că odată ce-nțelegem

că suntem parte intrinsecă a naturii,

cu adevărat parte a naturii,

nu separați,

că putem deveni parte
a măreței consolidări,

acea traiectorie pozitivă.

Trebuie să nu mai tratăm
natura ca pe mall-ul nostru,

și-odată ce vom facem asta,
putem schimba curba viitorului.

Odată, credeam că zânele
conectau și protejau pădurea,

și-acum cu știința mea,
știu că nu eram departe de-adevăr.

(Râsete)

Folosind știința, am arătat că exact
aceste conexiuni nevăzute există,

exact cum indigenii Coast Salish
ne-au spus de când lumea.

Ei au arătat, știința a arătat
că totul este conectat

și comunică,

cu respect și reciprocitate.

Și din asta rezultă echilibrul
din comunitățile și ecosistemele noastre.

Și se bazează pe principii ca rudenia,

respectarea bătrânilor,

și din asta rezultă
complexitatea și adaptabilitatea.

Și din asta rezultă,
bineînțeles, rezistența.

Rezistența de a face față
lucrurilor precum schimbarea climei.

Deci, vreau să vă las
cu un mesaj final, de speranță.

Pe baza experienței
și descoperirilor mele,

știu că și voi puteți interioriza faptul

că suntem una.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)