Caitria and Morgan O'Neill: Cum să iei inițiativa în fața dezastrului

După ce lovește o catastrofă naturală, există numai o fereastră minusculă în care poți mobiliza masele în eforturile de revenire, înainte ca lumea să-și îndrepte privirea spre altceva. Cine ar trebui să se ocupe? O tornadă ciudată a lovit orașul natal al surorilor Caitria și Morgan O’Neill. Aveau numai 20, respectiv 24 de ani, însă au preluat frâiele și acum îi învață pe alții cum să facă asta. (Filmed at TEDxBoston.)

Buletinul de știri: În oraș au avut loc distrugeri masive.

... a lovit scoțând copacii din rădăcini, zgâlțâind ferestrele,

zburând acoperișurile de pe case.

Caitria O'Neill: Aceea am fost eu,

în fața casei noastre din Monson, Massachusetts, în iunie.

După ce o tornadă de gradul EF 3 ne-a spintecat orașul

și ne-a zburat o parte din acoperiș,

am hotărât să rămân în Massachusetts

în loc să merg să fac masterul

pentru care-mi făcusem bagajele în după-amiaza aceea.

Morgan O'Neill: Pe 1 iunie nu eram experți în dezastre,

dar pe 3 iunie am început să ne prefacem că suntem.

Experiența asta ne-a schimbat viețile,

iar acum încercăm să schimbăm experiența.

CO: În Massachusetts nu sunt tornade.

Așa că stăteam semeață în fața casei

când a apărut una peste deal.

După ce-a zburat un stâlp pe lângă noi,
eu și familia am fugit în pivniță.

Copacii au fost azvârliți peste casă, ferestrele au explodat.

Când am reușit să ieșim pe ușa din spate,

transformatoarele ardeau în stradă.

MO: Eu eram aici, în Boston.

Sunt doctorand la MIT

și studiez științele atmosferei.

De fapt, e mai ciudat de-atât.

Eram în muzeul de științe când a lovit tornada,

jucându-mă cu expoziția de tornade.

Așa că n-am auzit când m-a sunat.

Când am vorbit cu Caitria, mi-a spus veștile

și am început să urmăresc pe Internet radarul,

să sun acasă când se mai forma o supercelulă în zona lor.

Am condus seara târziu spre casă, cu baterii și gheață.

Locuim peste drum de o biserică istorică

care-și pierduse turla iconică în furtună.

Devenise peste noapte un loc de adunare al comunității.

Primăria și poliția primiseră și ele lovituri directe,

așa că oamenii care voiau să ajute sau să afle informații

au mers la biserică.

CO: Ne-am dus la biserică auzind că au mese calde,

dar am găsit probleme când am ajuns.

Niște oameni corpolenți, transpirați, cu drujbe

stăteau în centrul bisericii,

dar nimeni nu știa unde să-i trimită,

pentru că încă nu se cunoștea dimensiunea pagubelor.

În timp ce priveam, au devenit frustrați și au plecat

să găsească singuri să ajute pe cineva.

MO: Așa că am început să ne organizăm.

De ce? Pentru că trebuia. L-am găsit pe pastorul Bob

și ne-am oferit să dăm niște răspunsuri de infrastructură.

Armați cu numai două laptopuri și un AirCard,

am construit o mașină de salvare.

(Aplauze)

CO: Asta a fost o tornadă,

și toți se îndreaptă spre biserică să lase lucruri și să fie voluntari.

MO: Toată lumea donează haine.

Ar trebui să inventariem donațiile care se adună aici.

CO: Da, avem nevoie și de o linie telefonică permanentă.
Poți să faci un număr de Google Voice?

MO: Sigur. Trebuie să spunem oamenilor ce să nu aducă.

O să fac un cont de Facebook.
Poți să tipărești pliante de dat prin cartier?

CO: Da, dar nici nu știm ce case au nevoie de ajutor acum.

Trebuie să plănuim și să trimitem voluntari.

MO: Trebuie să le spunem oamenilor ce să nu aducă.

Hei, uite o mașină de știri. Am să le spun.

CO: Ați luat numărul meu de la știri?

Nu mai avem nevoie de frigidere.

MO: Asigurarea nu acoperă?
Aveți nevoie de un echipaj să dea cu smoală pe acoperiș?
CO: 6 baxuri de cutii de suc ajung într-o oră?

Împreună: Cineva să-mi dea post-its.

(Râsete)

CO: Restul comunității și-a dat seama

că aveam răspunsuri.

MO: Pot dona trei fierbătoare de apă,

dar cineva trebuie să vină să le ridice.

CO: Mașina mea e în sufragerie.

MO: Trupa mea de cercetași vrea să refacă 12 căsuțe poștale.

CO: Cățelușul lipsește, iar asigurarea nu acoperă coșuri de fum.

MO: 50 de enoriași au nevoie de
cazare și mâncare o săptămână,

până le reparăm casele.

CO: M-ați trimis ieri acolo, pe strada Washington,

și acum sunt plin de iederă veninoasă.

Cu asta ne-am umplut zilele.

Am învățat cum să răspundem rapid la întrebări

și cum să rezolvăm probleme în mai puțin de un minut,

pentru că altfel ar fi putut interveni ceva și mai urgent,

și ne-ar fi împiedicat din lucru.

MO: Nu am venit cu autoritate dintr-un consiliu selectat,

sau de la direcția de gesiune a urgențelor sau de la United Way.

Am început numai să răspundem la întrebări și să luăm decizii

pentru că cineva, oricine, trebuia s-o facă.

De ce să n-o fac eu? Sunt organizator de campanii.

Mă pricep la Facebook.

Și sunt în dublu exemplar.

(Râsete)

CO: În caz de inundații, incendii sau uragane,

tu, sau cineva ca tine,

o să aibă inițiativa și o să înceapă să organizeze lucrurile.

A doua idee e că e greu.

MO: Stând jos după o zi de 17 ore de lucru,

Caitria și eu ne goleam buzunarele

și încercam să plasăm zeci de fițuici în context.

Toate bucățile de informație de reținut și asociat

ca să ajutăm pe cineva.

După încă o zi și un duș la refugiu,

am realizat că n-ar trebui să fie așa de greu.

CO: Într-o țară ca a noastră,

unde respirăm wi-fi, trebuie să fie floare la ureche

să folosești tehnologia ca pârghie
pentru o recuperare mai rapidă.

Sisteme ca cele pe care le cream ad-hoc,

puteau exista dinainte.

Iar dacă vreun mebru al comunității

se află-n poziția asta de organizator după fiecare dezastru,

intrumentele ar trebui să existe.

MO: Așa că am hotărât să le construim -

salvare într-o cutie,

ceva ce poate fi derulat după fiecare dezastru

de către orice organizator local.

CO: Am decis să rămân în țară,

să renunț la masterul din Moscova,

și să lucrez full-time la asta.

În cursul anului trecut,

am devenit experți în domeniul recuperării după dezastre susținute de comunitate.

Am observat trei mari probleme

în starea prezentă a lucrurilor.

MO: Uneltele. Organizațiile mari de ajutorare excelează

la mobilizarea masivă de resurse după un dezastru,

dar, adesea, îndeplinesc misiuni specifice

și pleacă.

Așa că rezidenții din zonele afectate trebuie să se descurce

cu miile de voluntari spontani, miile de donații.

Toate fără antrenare sau unelte.

Așa că folosesc post-its, Excel sau Facebook.

Însă niciuna dintre ele nu îți permite să distingi
informațiile de mare prioritate

între toate pozele și urările de bine.

CP: Sincronizarea.

Recuperare de după dezastru e o campanie politică în sens invers.

Într-o campanie politică,

începi cu lipsă de interes și lipsa puterii de a trece la fapte.

Le construiești încet pe ambele,

până la un moment de mobilizare masivă, în momentul alegerilor.

Într-un dezastru, însă, începi cu un interes enorm

dar cu capacitate nulă.

În numai șapte zile trebuie să capturezi

50% din căutările pe web care se vor face vreodată

pentru a ajuta zona ta.

Apoi începe vreun eveniment sportiv

și ai rămas numai cu resursele deja colectate

ca să vii înaintea următorilor cinci ani de nevoi pentru recuperare.

Iată uraganul Katrina.

Iată graficul pentru Joplin.

Iată distribuția pentru tornadele din Dallas, din aprilie,

unde am derulat aplicația.

Aici avem un gol.

Gospodăriile afectate trebuie să aștepte
vizita consultantului de asigurări

înainte să accepte ajutorul pentru proprietatea lor.

Și ai numai 4 zile de interes în Dallas.

MO: Date.

Datele sunt inerent neatractive,

dar pot da elan recuperării unei zone.

FEMA (Agenția federala de gestiune a situațiilor de urgență)
și statul

vor plăti 85% din costul unui dezastru declarat la nivel federal,

lăsând 15% să fie plătit de oraș.

Cheltuielile pot fi uriașe,

dar dacă orașul poate mobiliza X voluntari pentru Y ore,

valoarea în dolari a muncii folosite

ajunge în contribuția orașului.

Dar cine știe asta?

Imaginați-vă sentimentul de scufundare pe care-l ai când

tocmai ai trimis în teren 2.000 de voluntari și n-o poți dovedi.

CO: Acestea sunt trei probleme cu o soluție comună.

Dacă avem uneltele potrivite la timpul potrivit

pentru oamenii care, inevitabil, vor lua inițiativa

și vor începe reclădirea comunităților,

putem crea noi standarde în recuperarea după dezastre.

MO: Avem nevoie de instrumente de proiectare,
de baze de date pentru donații,

de raportare, acces de la distanță pentru voluntari,

toate într-un website ușor de folosit.

CO: Și aveam nevoie de ajutor.

Alvin, inginerul nostru programator și co-fondator, a construit uneltele astea.

Chris și Bill au lucrat ca voluntari

pentru operații și parteneriate.

Și am zburat în zone de dezastru încă din ianuarie trecut,

instalând aplicația, învățând rezidenții s-o folosească

și oferind licențe zonelor care se pregătesc de dezastre.

MO: Una dintre primele lansări a fost după tornadele din Dallas, din aprilie trecut.

Am zburat într-un oraș care avea un website static, neactualizat,

și un cont de fecebook cu activitate frenetică,
unde încercau să structureze reacțiile.

Am lansat platforma noastră.

Interesul pentru donații s-a arătat în primele 4 zile,

dar până să dispară din buletinele de știri,

au început să apară și nevoile.

Au avut resurse masive despre ce puteau oamenii să le ofere

și au fost capabili să întâmpine nevoile rezidenților.

CO: Deci funcționează, dar poate fi mai bun.

Pregătirea pentru dezastre are importanță majoră în recuperare,

pentru că face orașele mai sigure și mai robuste.

Cum ar fi să avem aceste sisteme gata de lucru într-un loc

înainte de dezastru?

La asta lucrăm.

Lucrăm să aducem programul în locuri

pentru ca oamenii să știe să îl folosească

și să-l populeze dinainte

cu micro-informația necesară recuperării.

MO: Nu e greu.

Instrumentele astea sunt evidente și oamenii le vor.

În orașul nostru natal, am pregătit 6 rezidenți

să ruleze ei înșiși aceste instrumente web.

Pentru că eu și Caitria locuim aici, în Boston.

Le-au preluat imediat,

iar acum sunt forțe ale naturii.

Sunt mai mult de 3 grupuri de voluntari care muncesc zilnic

încă de la 1 iunie, anul trecut,

să se asigure că rezidenții primesc ce au nevoie și se întorc la casele lor.

Au linii telefonice, tabele și date.

CO: Iar asta face diferența.

Pe 1 iunie, anul ăsta, s-a împlinit un an

de la tornada Monson.

Comunitatea noastră n-a fost niciodată
mai conectată sau mai pregătită.

Am văzut aceeași transformare

în Texas și în Alabama.

Nu-ți trebuie studii la Harvard sau MIT

ca să mergi acolo și să rezolvi probleme după un dezastru,

trebuie să fii localnic.

Oricât de bună e o organizație de ajutorare în ce face,

la un moment dat trebuie să se retragă.

Dar dacă le dai unelte localnicilor

și le arăți ce pot face pentru revenire,

aceștia vor deveni experți.

(Aplauze) MO: OK, să mergem.

(Aplauze)