Sarah Kaminsky: Tatăl meu, falsificatorul de acte

Sarah Kaminsky ne împărtășește povestea extraordinară a tatălui ei, Adolpho, și a actelor sale de curaj din timpul celui de al Doilea Război Mondial - acesta și-a folosit ingeniozitatea și talentul pentru a falsifica documente, salvând astfel vieți.

Sunt fiica unui falsificator.

Dar nu a unui falsificator obișnuit:

când auzim cuvântul „falsificator”, ne gândim la

mercenari, monede false sau tablouri false.

Tatăl meu nu este un astfel de om.

Timp de 30 de ani,

el a creat documente false.

Niciodată pentru el însuși, întotdeauna pentru alții,

pentru a-i ajuta pe cei persecutați și asupriți.

Dați-mi voie să vi-l prezint.

Iată-l pe tata când avea 19 ani.

Pentru el, totul a început în timpul celui de al Doilea Război Mondial,

când, la 17 ani, a intrat în lumea

laboratoarelor de acte false.

A devenit foarte repede expertul Rezistenței în falsificarea actelor.

El se remarcă prin faptul că

după Eliberare a continuat

să falsifice documente, până în anii '70.

Când eram mică,

bineînțeles, habar nu aveam de asta.

Cea din mijloc, care se strâmbă, sunt eu.

Am crescut la periferia Parisului

și eram cea mai mică dintre cei trei frați.

Aveam un tată „normal”, ca ceilalți tați,

numai că era cu 30 de ani mai mare....

în fine, era destul de în vârstă să-mi fie bunic.

El era fotograf, mergea pe străzi pentru a educa tinerii,

și ne-a învățat să respectăm întotdeauna legea.

Evident, nu vorbea niciodată de existența

sa de dinainte, de falsificator.

A avut o scăpare, vă voi povesti,

care ar fi putut să mă pună pe gânduri.

Eram în liceu și luasem o notă proastă,

ceea ce se întâmpla rar,

oricum, hotărâsem să nu le spun părinților.

Și m-am gândit să le falsific semnăturile.

M-am ocupat de semnătura mamei pentru că

cea a tatălui era imposibil de falsificat.

Am luat o foaie de hârtie

și am exersat, am exersat și am tot exersat

până ce mi-am format mâna

și am trecut la fapte.

Mai târziu, scotocind prin ghiozdanul meu,

mama a văzut carnetul și și-a dat seama că semnătura era falsă.

M-a mustrat cum n-o făcuse niciodată,

am fugit să mă ascund în camera mea, sub pătură

și așteptam ca tatăl meu să se întoarcă de la muncă,

cu teamă în mine.

L-am auzit intrând,

am rămas ascunsă sub pătură, el a intrat în camera mea,

s-a așezat pe colțul patului

și nu spunea nimic, așa că am scos capul de sub pătură

și când m-a văzut, a început să râdă.

Nu se putea opri din râs, se uita la semnătura falsificată și

mi-a spus: „Sarah, ai fi putut să fii mai atentă, vezi bine că semnătura e prea mică!”

Așa era, semnătura era puțin mai mică.

M-am născut în Algeria.

Acolo, auzeam că tatăl meu era un „moudjahid”,

adică, un luptător.

Mai târziu, în Franța, îmi plăcea să trag cu urechea și să ascult ce vorbeau cei mari

și auzeam tot felul de lucruri despre trecutul tatălui meu,

auzeam mai ales că „făcuse” cel de al Doilea Război Mondial,

că „făcuse” războiul în Algeria.

Eu credeam că „a face războiul” înseamnă a fi soldat.

Cunoscându-mi tatăl, care spunea mereu că era pacifist și nonviolent,

îmi era greu să mi-l imaginez cu o cască și o pușcă.

Și așa era, mă înșelam.

Într-o zi, pe când tata alcătuia dosarul

ca să obținem cu toții cetățenia franceză,

am văzut niște documente

care mi-au stârnit curiozitatea.

Sunt reale!

Sunt ale mele, m-am născut în Argentina.

Dar documentul pe care l-am văzut

și care ne va ajuta să ne completăm dosarul

era eliberat de armată,

care îi mulțumea tatălui meu pentru munca

depusă în folosul serviciilor secrete.

Și dintr-o dată mi-am spus „uau!”

Ăăă... tatăl meu - agent secret?!

era ca în filmele cu James Bond, în fine....

Vroiam să îi pun întrebări, la care nu a răspuns.

Mai târziu, mi-am spus

că va trebui să îl întreb într-o zi.

Eu însămi aveam un băiețel

când mi-am spus că a venit vremea ca el să vorbească cu noi.

Născusem de curând,

el împlinise 77 de ani

și dintr-o dată m-am temut

să nu plece

și să nu ia cu el răspunsurile

la întrebările noastre.

Am reușit să îl conving că era important pentru noi,

și poate pentru alții,

ca el să își facă publică povestea.

A fost de acord să îmi povestească

și am scris o carte

din care vă voi citi imediat câteva pasaje.

Iată povestea lui. Tata s-a născut în Argentina.

Părinții lui au fost ruși la origine.

Și toată familia s-a mutat în Franța în anii '30.

Părinții săi erau evrei ruși, foarte săraci.

La vârsta de 14 ani, tata a trebuit să muncească.

Cu singura sa diplomă,

certificatul de studii primare,

s-a angajat într-o vopsitorie.

Acolo a descoperit ceva ce l-a fascinat,

e fascinant și când vorbește de asta -

e vorba de chimia magică a culorilor.

Era război atunci,

iar mama lui fusese asasinată când el avea 15 ani.

Atunci el s-a dedicat

trup și suflet chimiei,

pentru că era singurul refugiu pentru tristețea lui.

Toată ziua îi punea întrebări șefului

pentru a învăța mai multe,

iar noaptea, când nu îl vedea nimeni,

făcea experimente,

axându-se îndeosebi pe decolorarea cernelurilor.

Vă spun asta pentru că

tatăl meu a devenit falsificator

din întâmplare.

Erau evrei persecutați.

În final, toată familia a fost arestată și trimisă în lagărul de la Drancy

și au reușit să iasă in extremis datorită actelor lor argentiniene.

Erau afară, dar

erau tot în pericol. Ștampila „evreu” era pusă pe actele lor.

Bunicul meu a decis că aveau nevoie de acte false.

Tatăl meu respecta atât de mult legea

încât, chiar dacă era persecutat,

nu se gândise niciodată să falsifice acte.

El a fost cel care s-a întâlnit cu cei din Rezistență.

Atunci, actele erau cartonate,

completate manual

și meseria posesorului era scrisă sus.

Ca să supraviețuiască, trebuia

să muncească. L-a rugat pe acel om

să scrie că era „vopsitor”.

Deodată, omul a devenit foarte interesat.

„Ca vopsitor, știi să ștergi urmele de cerneală?”

Sigur că știa.

Și omul îi spune că

Rezistența avea o problemă majoră:

nici cei mai mari experți

nu reușeau să șteargă un anumit tip de cerneală,

cerneala albastră „Waterman”.

Tatăl meu i-a spus imediat că știa exact

cum să o șteargă.

Atunci omul, foarte impresionat de puștiul de 17 ani,

care i-a dat imediat formula, l-a recrutat.

Fără să știe, tatăl meu tocmai inventase ceva

ce azi se găsește în penarele tuturor elevilor -

picul.

(Aplauze)

Dar nu era decât începutul.

Acesta este tatăl meu.

Când a ajuns în laborator,

chiar dacă era cel mai tânăr,

și-a dat seama imediat că exista o problemă în falsificarea actelor.

Toate mișcările se mulțumeau să falsifice.

Dar cererile erau din ce în ce mai multe

și erau greu să faci rost de acte deja existente.

Trebuiau să le fabrice.

A pornit imprimeria și fotogravura.

A creat ștampile din cauciuc,

a inventat tot felul de lucruri,

a inventat o centrifugă folosind o roată de bicicletă.

A trebuit să facă asta

pentru că era obsedat de randament.

Făcea un calcul simplu:

într-o oră, făcea 30 de acte false.

Dacă dormea o oră, 30 de oameni mureau.

Toată viața s-a simțit

responsabil de viețile celorlalți, deși nu avea decât 17 ani,

și vinovat că era un supraviețuitor

pentru că ieșișe din lagăr în timp prietenii lui

rămăseseră acolo.

Poate așa se explică de ce, timp de 30 de ani,

a continuat să falsifice acte

făcând mari sacrificii.

Aș vrea să vă vorbesc

despre sacrificile pe care le-a făcut.

Sigur că a făcut sacrificii financiare:

nu a primit niciodată bani.

Pentru el, dacă primea bani, era un mercenar.

Dacă accepta banii,

nu mai putea să spună „da” sau „nu”,

când cauza i se părea justă sau nu.

Chiar dacă era fotograf ziua

și falsificator noaptea, timp de 30 de ani,

era lefter tot timpul.

A făcut și sacrificii sentimentale:

cum poți trăi alături de o femeie când ai atâtea secrete?

Cum să îi explici ce făceai nopțile în laborator?

Sigur că a existat un alt tip de sacrificiu,

de ordin familial. Asta am înțeles-o mai târziu.

Într-o zi, tata m-a prezentat surorii mele.

Și mi-a explicat că aveam și un frate;

când i-am văzut prima dată, aveam 3-4 ani

iar ei aveau 33-34.

Azi, amândoi au împlinit 60 de ani.

Când am scris cartea,

m-am îndreptat către sora mea. Vroiam să știu cine era tatăl meu,

tatăl pe care ea l-a cunoscut.

Mi-a spus că tatăl pe care l-a avut ea,

le spunea că vine duminica să îi ia la o plimbare.

Ei se aranjau, îl așteptau,

dar el nu venea aproape niciodată.

Spunea: „O să vă sun”. Dar nu suna.

Și nu venea.

Într-o zi, a dispărut complet.

Timpul trecea și

ei și-au spus că sigur i-a uitat -

a fost prima reacție.

Și pentru că timpul trecea,

după aproape 10 ani, și-au spus:

„Poate că tatăl nostru e mort”.

Și am înțeles că

dacă i-aș fi pus toate acele întrebări tatălui meu,

aș fi trezit la viață un trecut de care nu ar fi vrut să vorbească

pentru că era prea dureros.

În timp ce sora și fratele meu vitregi se credeau abandonați,

chiar orfani,

tata făcea acte false.

Nu le spunea asta, ca să-i protejeze, bineînțeles.

După Eliberare, a făcut acte false

pentru ca cei care au fugit din lagăre să plece în Palestina

înainte să apară Israelul.

Pentru că era un anti-colonialist convins,

a făcut acte false pentru algerieni în timpul războiului din Algeria.

Și după războiul din Algeria,

numele său a circulat în sânul mișcărilor

internaționale de rezistență.

Și toată lumea a venit la ușa lui.

În Africa, existau țări care luptau pentru independență.

Guineea, Guineea-Bissau, Angola.

Apoi tata a intrat în contact cu partidul anti-apartheid al lui Nelson Mandela.

Falsifica acte pentru negrii sud-africani persecutați.

Mai era și America latină.

Tata i-a ajutat pe opozanții dictaturilor,

din insula Saint-Domingue, Haita,

apoi a venit Brazilia, Argentina, Venezuela, Salvador, Nicaragua,

Columbia, Peru, Uruguay, Chile și Mexic.

A venit și războiul din Vietnam.

Tata a făcut acte false pentru dezertorii americani

care nu vroiau să meargă la război împotriva vietnamiezilor.

Și apoi, Europa nu era scutită.

Tata a făcut acte false disidenților

regimului lui Franco din Spania și al lui Salazar din Portugalia

și pentru cei care fugeau de „dictatura coloneilor” din Grecia.

Și chiar și pentru francezi,

o singură dată, în mai 1968.

Tata privea cu înțelegere, bineînțeles,

manifestările din mai,

dar inima lui era altundeva

pentru că trebuia să ajute 15 țări.

Odată a acceptat să facă acte false

pentru cineva pe care, poate, îl veți recunoaște.

(Râsete)

Era mult mai tânăr atunci,

și tata a acceptat să îi facă acte false

pentru a putea să ia din nou cuvântul la un miting.

Mi-a spus că acele acte false au fost cele mai mediatizate

și mai inutile acte pe care le-a făcut vreodată.

Dar a acceptat să le facă,

chiar dacă viața lui Daniel Cohn-Bendit nu era în pericol,

pentru că

era o ocazie bună

să își bată joc de autorități și

să le arate să nimic nu e mai ușor de pătruns decât o frontieră

și că ideile nu au nicio frontieră.

Toată copilăria,

în timp ce alți tați le spuneau prietenelor mele povești de frații Grimm,

tata îmi spunea poveștile unor eroi discreți,

cu utopii de neclintit,

care reușeau să facă miracole.

Iar ei nu aveau nevoie de armate,

de altfel, nu i-a urmat nimeni

în afară de o mână de oameni curajoși și cu idealuri.

Mai târziu am înțeles

că tata îmi spunea propria lui povestea ca să adorm.

L-am întrebat dacă, cu toate sacrificiile făcute,

a avut vreodată regrete.

Mi-a spus că nu,

că oricum nu putea să privească

sau să sufere nedreptăți fără să facă nimic.

Și că era și este convins că

poate exista o altfel de lume,

unde nimeni nu are nevoie de un falsificator.

Încă visează.

Tata

este azi în sală.

Numele lui este Adolpho Kaminsky, îl voi ruga să se ridice.

(Aplauze)

Mulțumesc!