TEDxParis - Yann Dall'Aglio - Cum să salvăm dragostea

Filosoful Yann Dall'Aglio arată cum societatea a evoluat în raport cu dragostea. Ce înseamnă în prezent a iubi? De ce iubim? Ce căutăm în partenerul nostru?
O reflecție înțeleaptă asupra importanței de altădată a statutului social și a familiei în relațiile amoroase, care a fost profund schimbată cu trecerea timpului.
Filmat la TEDxParis, 6 Octombrie 2012, Olympia.
Mai multe conferințe la http://tedxparis.com/

Ce e dragostea?

E un termen dificil de definit,
pentru că uzanța sa e foarte vastă.

Pot iubi jogging-ul,
pot iubi o carte sau un film.

Pot iubi un şniţel.

Îmi pot iubi soţia.

(Râsete)

Dar e o mare diferenţă
între un şniţel şi soţia mea, de exemplu.

Asta pentru că, dacă preţuiesc şniţelul,
şniţelul nu mă preţuieşte la rândul său,

în timp ce soţia mea
mă numeşte „soarele” vieţii ei. (Râsete)

Doar o altă conştiinţă doritoare
mă poate defini ca pe o fiinţă dezirabilă.

Știu asta şi atunci pot defini dragostea
ca dorinţa de a fi dorit.

De unde eterna întrebare a iubirii:
cum să devii şi să rămâi dezirabil?

Demult, răspunsul la această dilemă consta

în subordonarea vieţii
la regulile comunităţii.

Omul avea un rol de îndeplinit,
în funcţie de sex, vârstă, statut social,

şi era suficient să-l îndeplinească

pentru a fi apreciat şi iubit
de toată comunitatea.

Gândiţi-vă la tânăra care trebuie
să rămână fecioară înainte de căsătorie.

Gândiţi-vă la mezin care trebuie
să asculte de fratele mare,

care la rândul lui trebuie
să asculte de părinte.

Dar a apărut un fenomen
începând cu secolul XIII,

dar mai ales odată cu Renaşterea,
în Occident,

care a provocat cea mai mare criză
de identitate din istoria umanităţii.

Acest fenomen e modernitatea.
O putem rezuma printr-un proces triplu.

În primul rând: un proces
de raţionalizare a cercetării ştiinţifice,

care a accelerat progresul tehnic.

Apoi, un proces de democratizare politică
care a dezvoltat drepturile individului.

Şi în final, un proces de raţionalizare
a producţiei economice

şi de liberalizare
a schimburilor comerciale.

Aceste trei procese împreună
au anulat complet

toate reperele tradiţionale
ale societăţii occidentale.

Consecinţa pentru individ e radicală.

Individul e de-acum liber
să aprecieze sau să dispreţuiască

o anume atitudine, o anume alegere,
un anumit subiect.

Dar propria sa persoană se confruntă

cu libertatea celorlalţi
de a-l preţui sau disprețui.

Adică, altădată îmi asiguram valoarea,
subordonându-mă autorităţilor vremii.

Acum e evaluată la bursă.

Pe piaţa liberă a dorinţelor individuale,
îmi negociez în fiecare zi valoarea.

De unde şi angoasa omului contemporan.

Obsesia: „sunt dorit, cât de mult?”

„Câţi oameni mă vor iubi?”

Şi cum răspundem la această neliniște?

Acumulând în manieră isterică
simbolurile dezirabilităţii.

(Râsete)

Eu numesc această acumulare,
ca și alţii, capital de seducţie.

Pe capitalul de seducţie se bazează
în principal societatea noastră de consum.

Raportat la consumerism, spunem
că era noastră e materialistă. Dar e fals!

Acumulăm obiecte ca să comunicăm
cu alte suflete.

Să le facem să ne iubească,
să le seducem.

Deloc materialist şi foarte sentimental

e un adolescent care cumpără
o pereche nou-nouță de blugi,

pe care îi deşiră la genunchi,
ca să-i placă lui Jenifer.

(Râsete)

Consumerismul nu e materialism,

ci materie înghiţită, sacrificată,
în numele zeului Dragoste

sau mai curând în numele
capitalului de seducţie.

Plecând de la această constatare
despre dragostea actuală,

cum vedem dragostea anilor viitori?

Putem concepe două ipoteze:

Prima constă în a paria pe o accentuare
a procesului de capitalizare narcisistă.

Ce formă va lua această accentuare,
e prea devreme să spunem,

pentru că depinde în mare parte
de inovaţiile sociale şi tehnice,

prin definiţie, dificil de prevăzut.

Dar putem, de exemplu,
să ne imaginăm un website de întâlniri,

unde asemenea punctelor S'Miles,
am funcţiona cu puncte de capital seducţie

care variază în funcţie de vârstă,
raport talie-greutate, diplomă, salariu,

sau numărul de clickuri
acumulate pe profilul meu.

Sau ne putem imagina un tratament
chimic pentru ruptura amoroasă,

care slăbeşte sentimentul de ataşament.

Există deja o emisiune pe MTV
unde profesori de seducţie

tratează tristețea din dragoste
ca pe o boală.

Aceşti profesori se numesc
"pick-up artists".

„Artist" în franceză e uşor, e artist,
iar „pick-up" înseamnă ridicare,

dar nu orice fel de ridicare,
ci „ridicarea" de fete.

Deci sunt „artişti în ridicarea fetelor”.

(Râsete)

Ei numesc durerea în dragoste „one-itis".

În engleză e un sufix pentru „infecţie”.

Deci putem traduce „one-itis"
cu „infecţia unicului".

E puțin dezgustător.

Pentru „pick-up artists",
să ai o fixaţie amoroasă pentru cineva

înseamnă a-ţi pierde timpul,
a-ţi delapida capitalul de seducţie,

deci trebuie s-o eliminăm
ca pe o boală, ca pe o infecţie.

Ne mai putem imagina
o utilizare amoroasă a hărţii genomice.

Fiecare am purta-o cu noi,

apoi ne-am arăta-o ca pe o carte de vizită

şi-am verifica dacă seducţia
ar putea antrena reproducerea.

(Râsete)

Desigur, această goană către seducţie,
ca orice competiție feroce,

va produce mari dezacorduri
de satisfacţie narcisistă

şi de aici multă singurătate,
multă frustrare.

va trebui să aşteptăm
ca modernitatea însăşi,

care stă la originea capitalului seducţie,
să fie pusă în discuţie.

Mă gândesc la reacţii comunitare
de tip neofascist sau religios.

Bine, dar un astfel de viitor
nu e o fatalitate.

Poate exista şi un alt mod
în care să privim iubirea.

Dar cum?

Cum să renunţ la cererea isterică
de a fi apreciat?

Devenind conştient de propria nulitate.
(Râsete)

Și da, sunt nul.

Dar nu vă faceţi griji.

Şi voi sunteți.
(Râsete)

(Aplauze)

Noi toţi suntem nuli.

E uşor să demonstrăm această nulitate,
deoarece, pentru a fi apreciat,

eu aştept ca altcineva să mă dorească,
deci n-am o valoare intrinsecă,

n-am o valoare a mea.

Cu toţii avem,
sau ne prefacem că avem un idol,

ne prefacem că suntem idolii cuiva,
dar de fapt suntem impostori,

ca domnul care trece pe stradă
cu un aer indiferent,

care de fapt a prevăzut
şi a calculat totul,

pentru ca privirile
să fie îndreptate către el.

Cred că dacă ne dăm seama
de această ipocrizie generală,

care ne privește pe toți,
relaţiile amoroase vor fi paşnice.

Tocmai pentru că vreau să fiu adorat
până-n pânzele albe,

şi susținut în toate alegerile mele,
există o isterie a seducţiei.

Deodată vreau să par perfect
pentru ca celălalt să mă iubească.

Vreau ca el să fie perfect
ca să-mi întărească valoarea.

Şi asta duce la cupluri
obsedate de performanţă,

care vor să se despartă
la cea mai mică greşeală.

Împotriva acestei atitudini,
eu invoc tandreţea, dragostea ca tandreţe.

Ce e tandreţea?

Să fii tandru înseamnă
să accepţi slăbiciunile celui iubit.

Nu presupune transformarea
într-un cuplu trist de îngrijitori.

(Râsete)

Din contră, există mult şarm,
multă bucurie în tandrețe.

Mă gândesc la un tip de umor care,
din păcate, e puţin practicat

şi care reprezintă un fel de poezie
a stângăciei asumate,

mă gândesc la autoironie.

Pentru un cuplu care nu mai e întreţinut,
susţinut de constrângerile tradiţiei,

cred că autoironia e unul
din cele mai bune mijloace pentru a dura.

Există multă frumusețe și umanitate

în a înțelege că sunt prea mic,
că sunt nesemnificativ

ca să-l înfrunt și să-l rănesc pe celălalt
și vice-versa.

Aș dori să închei această conferință,
lăsându-vă să contemplați

și să meditați asupra unei fraze
pe care poate o știați deja,

dar care cred că merită cu adevărat
să fie redescoperită zilnic:

„Suntem prea mărunți
pentru a ne răni unii pe alţii.”

(Muzica!)