Roboți cu "suflet"

Ce fel de roboți poate face un animator / muzician de jazz / roboticist? Curioși, reactivi, jucăuși. Guy Hoffman prezintă o demonstrație înregistrată a familiei sale de roboți neobișnuiți, inclusiv doi roboți muzicali cărora le place să improvizeze cu oamenii. (Filmat la TEDxJaffa.)

Meseria mea e să proiectez, construiesc și studiez

roboți care comunică cu oamenii.

Dar povestea nu începe deloc cu robotica,

începe cu animația.

Când am văzut prima oară „Luxo Jr.” de la Pixar,

am fost uimit de cât de multă emoție

puteau pune în ceva

atât de banal ca o lampă de birou.

Uitați-vă numai, la finalul acestui film,

ai cu adevărat sentimente pentru
două piese de mobilier.

(Râsete)

Mi-am spus, trebuie să învăț cum să fac așa ceva.

Așa că am luat o decizie foarte proastă pentru cariera mea.

Iată cum s-a simțit mama mea când am făcut asta.

(Râsete)

Am renunțat la un loc de muncă
foarte comod în Israel,

la o companie de software
și m-am mutat la New York

pentru a studia animația.

Am locuit acolo

într-un bloc ce stătea să se prăbușească,
în Harlem, cu colegi de cameră.

Nu e doar o figură de stil,

tavanul chiar s-a prăbușit într-o zi

în camera de zi.

De câte ori apăreau știri
despre ilegalitățile din construcții în New York,

plasau reporterul în fața clădirii noastre.

Ca un fundal care să ilustreze
cât de gravă era situația.

În fine, ziua mergeam la cursuri, iar noaptea

stăteam și desenam animații cu creionul, cadru cu cadru.

Am învățat astfel două lecții surprinzătoare --

una a fost că

atunci când vrei să stimulezi emoții,

aspectul nu contează așa de mult,

totul e mișcarea, sincronizarea

modului în care se mișcă obiectul.

A doua a fost ceva ce ne-a spus profesorul.

E cel care a creat nevăstuica din Ice Age.

El a spus:

"Ca animator, nu ești regizor,
ci mai degrabă actor.”

Dacă doriţi să găsiţi mişcarea
corectă pentru un personaj,

nu stați să vă gândiți, ci folosiți-vă propriul corp
pentru a o descoperi --

stați în fața unei oglinzi, jucați

în faţa camerei de filmat – oricum.

Apoi pune acea mișcare în personajul tău.

Un an mai târziu m-am trezit la MIT

în grupul „viața robotizată”,
a fost unul din primele grupuri

care cerceta relaţiile dintre oameni şi roboţi.

Şi aveam încă acest vis de a face

realmente o lampă Luxo Jr.

Dar am constatat că roboţii nu se mișcau deloc

în felul captivant cu care mă obișnuisem

în studiile mele de animaţie.

În schimb, erau --

cum să spun spun, destul de robotizați.

(Râsete)

Şi m-am gândit, ce-ar fi dacă aș lua
ce am învățat în școala de animaţie,

şi aș folosi în a proiecta lampa de birou robotizată.

Aşa că am început să proiectez cadru cu cadru

încercând să fac acest robot

cât de graţios şi captivant posibil.

Şi aici veţi vedea robotul interacționând cu mine

pe un desktop.

Și eu reproiectez robotul, deci,

fără să își dea seama,

el își cam sapă propriul mormânt ajutându-mă.

(Râsete)

Nu am vrut să fie o structură mecanică

care să facă lumină,

ci mai degrabă un fel de ajutor tăcut,

care-i totdeauna acolo când ai nevoie de el
şi care nu deranjează cu nimic.

Când, de exemplu, sunt în căutarea unei baterii

pe care n-o găsesc,

subtil, îmi va arăta unde e bateria.

Vedeți de unde vine confuzia mea aici.

Eu nu sunt un actor.

Vreau să observaţi cum aceeaşi

structură mecanică poate la un moment dat,

doar prin felul cum se mişcă să pară blândă şi grijulie,

iar în alt caz, poate părea violentă şi conflictuală.

E aceeaşi structură, doar mişcarea e diferită.

Actor: „Vrei să ştii ceva?
Ei bine, vrei să știi?

El era deja mort!

Zăcea acolo, cu ochii țintuiți!"

(Râsete)

Dar mișcarea grațioasă e doar o parte
din structura de ansamblu

numită interacţiunea om-robot.

Îmi dădeam la vremea aceea doctoratul,

lucram în munca în echipă de a construi un robot uman;

echipe de oameni şi roboţi lucrând împreună.

Studiam inginerie,

psihologie, filozofia de lucru în echipă.

Şi în acelaşi timp m-am trezit

în propria mea situaţie de lucru în echipă

cu un bun prieten care se află aici.

Şi în această situaţie,
ne putem imagina cu uşurinţă roboţi

în viitorul apropiat fiind printre noi.

S-a întâmplat după ritualul începutului de Passover.

Pliam o mulţime de scaune pliante,

şi am fost uimit de cât de repede am gasit ritm propriu.

Fiecare făcea partea lui.

Nu a trebuit să ne împărțim sarcinile.

Nu a trebuit să comunicăm verbal.

S-a întâmplat pur și simplu.

Şi m-am gândit,

oamenii şi roboţii nu arată deloc așa.

Când oamenii interacționează cu roboții,

e mai mult ca un joc de şah.

Omul face un lucru,

robotul analizează mișcarea omului,

apoi decide ce să facă în continuare,

planifică și face.

Şi apoi omul aşteaptă să-i vină rândul din nou.

E mai mult ca un joc de şah

care are sens pentru că șahul e grozav

pentru matematicieni şi IT-iști.

E vorba despre analiza informaţiei,

luarea deciziilor şi planificare.

Dar am vrut ca robotul meu să fie mai puţin
un jucător de şah

şi mai mult un actor independent,

care înțelege şi cooperează.

Așa că am făcut a doua alegere proastă a carierei mele:

Am decis să studiez actorie pentru un semestru.

M-am retras de la doctorat.
M-am dus la lecții de actorie.

De fapt am participat într-o piesă,

Sper că nu există nicio înregistrare.

Și am luat fiecare carte pe care am putut-o găsi despre actorie,

inclusiv una din secolul XIX

pe care am găsit-o la bibliotecă.

Am fost uimit pentru că numele meu era al doilea pe listă--

denumirea anterioară fiind în 1889. (Râsete)

Această carte fusese într-un fel de aşteptare timp de 100 de ani

să fie redescoperită pentru robotică.

Această carte arată actorilor

cum să-și miște fiecare muşchi în corp

pentru a transmite orice fel de emoţie
pe care doresc s-o exprime.

Dar adevărata revelație a fost

când am aflat despre teatrul metodic.

A devenit la modă în secolul XX.

În tetraul metodic nu trebuie
să planifici fiecare muşchi în corp.

Îți folosești corpul pentru a găsi mişcarea potrivită.

Trebuie să utilizaţi memoria simțurilor

pentru a reconstrui emoţiile,

să gândești cu corpul pentru a găsi expresia corectă.

Improvizează, joacă-te cu partenerul de scenă.

Asta a venit în acelaşi timp
când citeam despre această tendinţă

în psihologia cognitivă numită cogniție întruchipată,

care, de asemenea, vorbeşte despre aceleaşi idei.

Noi folosim trupurile noastre să gândim,

nu gândim doar cu creierul
şi nu utilizăm corpul doar pentru a ne mișca.

dar corpurile noastre sunt contectate cu creierul

pentru a genera modul în care ne comportăm.

Şi a fost ca un fulger.

M-am dus înapoi la biroul meu.

Am scris o lucrare pe care nu am publicat-o niciodată,

numită „Lecții de actorie pentru inteligența artificială."

Mi-a trebuit încă o lună

să încropesc prima piesă de teatru

cu un om şi un robot jucând împreună.

Asta ați văzut înainte cu actorii.

Şi m-am gândit:

Cum facem un model de inteligență artificială,

calculator, model de calcul,

care va adopta idei de improvizaţie,

își va asuma riscuri, își va asuma șanse,

și va face chiar greșeli.

Poate conduce la conceperea de membri robotici mai buni.

Am lucrat destul de mult la aceste modele

şi le-am implementat pe o serie de roboți.

Aici vedeți un exemplu foarte timpuriu

cu roboţi încercând să încorporeze
această întruchipare de inteligență artificială,

pentru a potrivi mişcările mele pe cât de bine posibil,

ca un fel de joc.

Să aruncăm o privire.

Vedeți, când îl derutez se lasă ușor păcălit.

E oarecum ca la actori

când încearcă să se imite unii pe alții

pentru a găsi sincroizarea perfectă între ei.

Şi apoi, am făcut un alt experiment,

am luat oameni de pe stradă pentru a testa veioza robotizată

şi ideea întruchipării inteligenței artificiale.

Am folosit două tipuri de creier pentru acelaşi robot.

Robotul e aceeași lampă pe care aţi văzut-o

şi am pus două creiere în el.

Pentru o jumătate dintre oameni,

am pus un creier oarecum tradiţional,

unul calculat robotic.

Acesta își aşteaptă rândul, analizează, planifică.

Să-l numim creierul calculat.

Celălalt a primit mai mult actorul de scenă,
creierul care își asumă riscuri.

Să-l numim creierul aventurier.

Acţionează uneori fără să ştie tot ceea ce trebuie să știe.

Uneori face greşeli şi le corectează.

Şi le-am pus să facă o sarcină plictisitoare

care a durat aproape 20 de minute

şi a trebuit să lucreze împreună.

Simulând oarecum un job într-o fabrică de manufactură,

făcând repetat aceleaşi lucruri.

Am descoperit că oamenii preferau

robotul aventurier.

L-au găsit mai inteligent,

mai devotat, mai bun membru de echipă,

contribuind la succesul echipei mai mult.

Chiar i-au numit „el" si „ea"

pe când oamenii interacționând cu creierul calculat
nu l-au văzut ca o pe o persoană.

Nimeni nu l-a numit „el" sau „ea".

Când au vorbit despre el după probă

cu creierul aventuros,

au spus „până la sfârşit, am fost buni prieteni
şi am avut o conexiune mentală."

Orice ar însemna ...

(Râsete) Sună ciudat.

Dimpotrivă, oamenii cu creierul calculat

au spus ca e ca un ucenic leneş.

A făcut doar ce trebuia să facă
şi nimic mai mult.

E exact ce te-ai aștepta să facă un robot.

Am fost surprins că oamenii au avut
așteptari mai mari de la roboţi,

decât ceea ce oricine în robotică
se aștepta de la roboți.

Şi într-un fel, m-am gândit, poate că e timpul

la fel cum teatrul metodic a schimbat

gândirea oamenilor despre teatru în secolul XIX,

trecând de la un mod foarte calculat,

și planificat de a se comporta,

la un mod mai intuitiv, asumându-și riscuri.

Poate e timpul pentru roboți

să aibă acelaşi fel de revoluţie.

Câţiva ani mai târziu,

eram în postul meu de cercetare
la Georgia Tech în Atlanta,

şi lucram într-un grup

care se ocupa cu muzicieni robotizați.

Şi m-am gândit, muzica e locul perfect

să integrăm munca în echipă, coordonarea,

sincronizarea, improvizaţia

şi am conceput un robot care juca marimba.

Marimba, pentru toți care, ca mine, n-au știut,

este un xilofon imens, din lemn.

Şi, când l-am cercetat,

m-am uitat la alte lucrări în improvizaţia om-robot.

Da, există alte lucrări în improvizaţia om-robot.

Și păreau ca un joc de şah.

Omul juca,

robotul analiza ceea ce s-a întâmplat,

și își improviza mișcarea.

Asta-i ce numesc muzicienii

o interacţiune apel - răspuns.

Se potriveşte foarte bine cu roboţii
şi inteligenţa artificială.

M-am gândit că dacă aș folosi aceleaşi idei

din piesa de teatru şi studiile de muncă în echipă,

poate că pot face roboţi să improvizeze împreună

ca o trupă.

Toată lumea interacționează reciproc,
nimeni nu se oprește niciun moment.

Şi aşa, am încercat să fac aceleași lucruri,
de data aceasta cu muzică.

unde robotul nu ştie

ce e pe cale să se întâmple.

Doar își mișcă corpul oarecum

şi utilizează oportunităţi pentru a performa,

Face ceea ce profesorul meu de jaz
când aveam 17.

Mi-a spus, când improvizezi,

uneori nu ştii ce faci

şi continui să o faci.

Şi aşa am încercat să fac un robot

care nu știe ce face dar continuă să o facă.

Deci să ne uităm câteva secunde la această performanță

în care robotul ascultă un muzician

şi improvizează.

Uitați-vă cum răspunde muzicianul

la ce face robotul,

ajustând în funcție de comportamentul său.

La un moment dat e chiar surprins
de ceea ce face robotul.

(Muzică)

(Aplauze)

A fi un muzician nu înseamnă doar a crea sunete,

altfel, nimeni n-ar merge să vadă un show live.

Muzicienii, de asemenea, comunică cu trupurile lor,

cu membrii din trupă, cu publicul,

își folosesc corpul să-şi exprime muzica.

Şi m-am gândit, avem deja
un muzician robot pe scenă,

de ce să nu-l facem un muzician cu drepturi depline.

Am început proiectarea unui cap expresiv social

pentru robot.

Capul nu atinge marimba,

ci doar exprimă cum este muzica.

Astea sunt schițe pe şerveţel
într-un bar din Atlanta,

periculos situat exact la jumatatea drumului

dintre laborator și casa mea. (Râsete)

Îmi petreceam, în medie,

trei-patru ore pe zi acolo.

Cred. (Râsete)

Şi m-am întors la programele de animaţie
am încercat să concep

nu doar cum ar arăta un muzician robotizat,

dar mai ales cum s-ar mișca.

Arată că nu-i place ce cântă cealaltă persoană.

şi poate arăta orice fel de ritm simte

în acel moment.

Am reușit să obținem bani pentru acest robot,
ceea ce a fost grozav.

Să vă arat acum acelaşi tip de performanţă,

de data asta cu un cap social expresiv.

Observaţi

cum robotul ne arată într-adevăr

ritmul pe care îl învață de la om.

Dăm omului impresia că robotul știe ce face

și, de asemenea, schimbă mișcările

de îndată își începe propriul solo.

(Muzică)

Acum se uită la mine să se asigure că-l ascult.

(Muzică)

Acum uitați-vă la refrenul final al piesei

şi acum robotul comunică cu propriul corp,

concentrat pe ce vrea să facă.

Când este pregătit

va coordina acordul final cu mine.

(Muzică)

(Aplauze)

Mulţumesc. Sper că vedeţi cât de mult

această parte a corpului care nu atinge instrumentul

de fapt ajută la performanţa muzicală.

La un moment dat, eram în Atlanta,
deci, evident, un rapper

urma să intre în laboratorul nostru.

Acest rapper a venit

şi a improvizat puțin cu robotul.

Şi aici puteţi vedea robotul cum

practic răspunde ritmului

și observaţi două lucruri.
Primul, cât de irezistibil este

să te alături roboului în timp își mișcă capul.

şi cum doriţi să vă mișcati capul când el o face.

Şi a doua, chiar dacă rapper-ul e concentrat la iPhone,

de îndată ce robotul se întoarce la el,
el se întoarce înapoi

chiar dacă e doar în câmpul vizual periferic

în colţul ochiului, e puternic.

Asta pentru că nu putem ignora

lucruri fizice care mișcă în jurul nostru.

Am evoluat așa.

Dacă aveţi o problemă cu partenerii

care se uită la iPhone sau smartphone prea mult,

aţi putea dori să aveți un robot acolo

să le captați atenţia. (Râsete)

(Muzică)

(Aplauze)

Să prezint ultimul robot

la care am lucrat,

care a rezultat din ceva fel de surprinzător:

La un moment dat oamenilor nu le mai pasă
de un robot inteligent,

care poate improviza şi asculta,

cu inteligență integrată la care am muncit ani întregi.

Le-a placut că robotul savura muzica. (Râsete)

Ei nu spuneau că robotul se mișca pe muzică,

ci că robotul se bucura de muzică.

Şi ne-am gândit, de ce să nu luăm această idee,

şi am conceput o nouă piesă de mobilier.

De data asta n-a fost o lampă de birou,
ci un dock de difuzor.

E unul din acele lucruri la care conectați smartphone-ul.

M-am gândit, ce se va întâmpla

dacă dock-ul n-ar transmite muzica pentru tine,

ci s-ar și bucura de ea. (Râsete)

Iată câteva teste de animaţie

într-un un stadiu incipient. (Râsete)

Şi asta e imaginea produsului final.

Drop it Like it's Hot

Mult bobbing cu capul.

(Aplauze)

Mult dat din cap.

Încă vedem cum roboții influenţează oamenii.

Şi nu e doar distracţie şi jocuri.

Cauza pentru care îmi pasă atât de mult

de roboții care își folosesc corpul pentru a comunica

şi a se mișca...

Să vă spun un mic secret pe care
noi roboticienii îl ascundem.

Fiecare dintre voi va trăi cu un robot

la un moment dat în viaţă.

Undeva în viitorul tău va fi un robot în viaţa ta.

Şi, dacă nu în a ta, atunci în viaţa copiilor tăi.

Vreau ca acești roboți să fie

mai fluenți, mai interesanți, mai grațioși

decât par în prezent.

Pentru asta, roboţii

trebuie să fie mai puţin ca jucătorii de şah,

mai mult ca actorii și ca muzicienii.

Poate că ar trebui să riște și să improvizeze.

Poate ar trebui să anticipeze
ce sunteţi pe cale să faceți.

Şi poate că trebuie să poată face greşeli

şi să le corecteze,

pentru că în final suntem oameni.

Și roboţii, fiind mai puţin decât perfecți,

sunt perfecți pentru noi.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)