Surprinzătoarea legătură dintre traumatismele cerebrale și infracțiuni

Iată o statistică șocantă: între 50% și 80% dintre oamenii din sistemul de justiție penală din Statele Unite au suferit un o leziune traumatica cerebrală. În afara sistemului, această cifră e de sub 5%. Neuropsihologul Kim Gorgens ne dezvăluie cercetările cu privire la legătura dintre traumatismele cerebrale și comportamente care țin oamenii între ușile rotative ale sistemului penal și câteva metode prin care sistemul ar putea deveni mai eficient și mai sigur pentru toată lumea.

O leziune cerebrală traumatică, sau TBI,

este o perturbare a funcției creierului
cauzată de o lovitură la nivelul capului.

Și când auziți această definiție,

s-ar putea să vă gândiți la sport
și la sportivi de performanță,

fiind genul de accidentări
pe care le vedem pe teren.

Și această imagine a ajuns
să definească TBI în mintea oamenilor.

Eu fac cercetări asupra TBI
la sportivii care s-au retras,

Am fost pe o scenă TED în 2010,

vorbind despre contuzii
și sporturi pentru copii.

Așadar, ca cineva care cercetează
și tratează aceste leziuni,

am fost foarte mulțumită să văd
conștientizarea tot mai mare a TBI,

în special riscurile pe termen
scurt și lung pentru sportivi.

Astăzi, însă, vreau să vă prezint

un grup de oameni mai mare,
dar nu mai puțin controversat,

afectat de leziuni cerebrale traumatice,

care nu apar des în titlurile ziarelor.

Am realizat că acești deținuți
și eliberați condiționat sunt,

în mod surprinzător, printre cei mai
vulnerabili membri ai societății.

În ultimii șase ani, am făcut cercetări
care au schimbat complet

modul în care vedem
sistemul de justiție penală

și oamenii din sistem.

Și ar putea schimba
modul în care le vedeți și voi,

așa că voi începe cu o statistică șocantă.

Între 50% și 80% dintre cei aflați
în sistemul de justiție penală

au o leziune traumatică a creierului.

Până la 80%.

În general, în această sală, de exemplu,

această cifră este mai mică de 5%.

Și nu vorbesc doar despre „stele verzi”,

acestea sunt tipurile de răni
care necesită spitalizare.

Cele mai multe dintre ele
sunt rezultatul unui atac fizic,

iar unele sunt
lovituri primite în pușcărie.

Aceste cifre sunt și mai mari în rândul
femeilor din sistemul de justiție penală.

Aproape toate femeile
din sistemul de justiție penală

au fost expuse la violență
și abuzuri interpersonale.

Mai mult de jumătate dintre ele
fost expuse la leziuni cerebrale repetate.

Astfel, creierul acestor femei

arată precum creierul jucătorilor retrași
din fotbalul american

și probabil se vor confrunta în timp
cu aceleași riscuri de bolile mintale.

Aceleași riscuri.

TBI, alături de bolile mintale,
abuzul de substanțe și traumatismele,

îngreunează gândirea oamenilor.

Au deficiențe cognitive

precum judecata precară
și dificultăți în gestionarea furiei,

probleme care fac din justiția penală
o ușă rotativă.

Oamenii sunt arestați
și înregistrați în sistem.

Uneori se confruntă
cu probleme când sunt acolo,

se bat, cad din patul suspendat,

și apoi sunt eliberați și fac
lucruri stupide,

cum ar fi uitarea
verificărilor obligatorii,

după care sunt arestați din nou.

Statistic vorbind, e mai probabil
să fie arestați din nou, decât să nu fie.

Un coleg o numește o condamnare pe viață,

în intervale de 30 de zile.

Și de multe ori, acești oameni
nu știu de ce le e atât de greu.

Se simt scăpați de sub control
și frustrați.

Deci, știind că TBI

se află la baza atâtor provocări,

misiunea grupului nostru din Colorado
a fost de a întrerupe acest ciclu,

de a bloca ușa rotativă.

Așa că, lucrând împreună cu statul
și partenerii mei locali,

am conceput un plan
care să răspundă nevoilor tuturor:

a sistemului, a deținuților,
a eliberaților condiționat, a studenților.

În acest proiect, evaluăm
cum funcționează creierul fiecăruia,

astfel încât să putem
recomanda simple modificări

pentru a face acest sistem
mai eficient și mai sigur.

Și când spun mai sigur, nu mă refer
la „mai sigur doar pentru deținuți”,

ci mai sigur și pentru personalul
închisorii.

Într-un fel, e o abordare atât de simplă.

Nu tratăm leziunile cerebrale,

tratăm problemele care stau la baza

motivului pentru care oamenii ajung aici.

Facem teste rapide
de screening neuropsihologic,

pentru a identifica punctele slabe
și punctele forte ale unui deținut.

Folosind aceste informații,
scriem două rapoarte:

unul, un raport pentru sistem,
cu recomandări specifice

privind modul de gestionare a deținutului;

al doilea raport este o scrisoare
către deținut,

cu sugestii specifice
despre cum să se gestioneze singuri.

De exemplu, dacă rezultatele
testelor noastre sugerează

că un eliberat condiționat are dificultăți
în a-și aminti lucrurile pe care le aude,

acesta ar fi un deficit
de memorie auditivă.

În acest caz, scrisoarea noastră
către instanță ar sugera

ca eliberatul condiționat să primească
informațiile importante în scris.

Iar scrisoarea către eliberatul
condiționat ar spune, printre altele,

că ar trebui să aibă la el un carnețel,
pe care să-și noteze informațiile.

Acum, cel mai important
e că fac o pauză aici,

să lămurim un anumit lucru.

Acest proiect nu reduce responsabilitatea

și nici nu scuză comportamentul cuiva.

E despre schimbarea percepțiilor
negative de lungă durată

și despre a învăța să se descurce singuri.

E vorba, de fapt,
despre asumarea responsabilității.

Deținuții trec de la
„Sunt un nimeni, un ratat”,

la „Aici nu prea mă descurc,

și cam asta ar trebui să fac.”

(Aplauze)

Și sistemul percepe comportamentul
problematic al unui deținut

ca „lucruri pe care nu le poate face”,
nu „lucruri pe care nu vor să le facă”.

Acea schimbare, identificarea
comportamentului ca deficiență,

și nu ca pe o sfidare totală,
face diferența în această situație.

Ținem legătura cu deținuți din toată țara,

ne scriu și, mai mult decât orice,
vor să știe cum să se ajute singuri.

Acesta e un fragment dintr-o scrisoare
de la Troy, din Virginia,

un fragment dintr-o scrisoare
de 50 de pagini

în care ne scrie:

„Îmi puteți spune ce părere aveți
cu privire la loviturile la cap primite?

Ce să fac?

Mă puteți ajuta?”

În zona noastră, avem mii de povești
de genul ăsta și povești inteligente,

povești cu un final deosebit.

El e Vinny.

Vinny a fost lovit de o mașină
când avea 15 ani

și din momentul ăla, a petrecut mai mult
timp la închisoare decât la școală.

Cu puțin ajutor,
după ce evaluarea noastră a dezvăluit

că avea deficiențe
de memorie destul de importante,

Vinny a învățat să folosească alarma
și funcția memento pe telefonul său mobil

pentru a-și aminti
de programările importante.

Are o listă de bifat, pentru a-și împărți
sarcinile în pași mai mici și realizabili.

Și cu ajutorul acestor noi instrumente,

Vinny n-a mai fost în închisoare
de doi ani,

n-a mai consumat droguri de nouă luni
și s-a angajat de curând.

(Aplauze)

Uimitor pentru Vinny

e faptul că, pentru prima oară,
nu mai e sub supravegherea instanței

de la accidentul său de acum peste 15 ani.

A ieșit din ușa rotativă.

(Aplauze)

Acum spune: „Pot face orice.

Trebuie doar să mă străduiesc mai mult.”
(Râde)

El e Thomas.

Thomas are deficiențe semnificative
de atenție și de comportament,

după un accident care l-a băgat
în comă peste o lună de zile.

După ce a învățat din nou să meargă,
prima sa oprire a fost în instanță.

Nu-și putea imagina viitorul
fără să aibă probleme.

Acum are la el un calendar

pentru a evita să fie reținut
pentru sfidare când ratează înfățișările.

Și își ia o pauză pe zi,

în fiecare zi, să se calmeze,
ca să nu-și piardă cumpătul.

Și nimeni nu cunoaște mai bine
ușa rotativă

decât cel care stă
în fața instanței de judecată.

El e prietenul și colegul meu,
judecătorul Brian Bowen.

Judecătorul Bowen și-a propus să facă
lucrurile să meargă în sistem pentru toți

și când a auzit de acest proiect,
i s-a părut că i se potrivește mănușă.

Se așază la masă cu procurorii,
să-i facă să înțeleagă

că există două categorii
de inculpați în sala de judecată.

Cei de care ne temem,
uneori, pe bună dreptate

și cei pe care suntem supărați.

Aceștia din urmă sunt cei
care uită de programări,

dând peste cap
planurile de eliberare condiționată,

și judecătorul Bowen crede
că dacă îi ajutăm un pic,

putem muta o parte dintre ei
în această categorie,

categoria celor pe care suntem supărați.

Prin sistem și, în cele din urmă,
în afara sistemului.

A demonstrat-o cu Mike,
un veteran de Marină.

Judecătorul Bowen a văzut corelația
dintre o căzătură de la 21 de metri

și tiparul repetat

de dificultăți de prezentare în ziua
potrivită pentru înfățișări în instanță,

și respectarea regulamentului
obligatoriu de terapie, de exemplu.

Și în loc să-l condamne
la închisoare de fiecare dată,

Judecătorul Bowen l-a trimis acasă
cu hărți, liste și notițe

și, în schimb, a recomandat
reabilitarea profesională

și programarea flexibilă a acelor terapii.

Și cu acest mic ajutor,
Mike s-a întors la muncă pentru prima oară

de la accidentul produs când era înrolat,

își repară relațiile cu familia

și, luna trecută, a absolvit la Curtea
Veteranilor a judecătorului Bowen.

(Aplauze)

Proiectul ne arată prevalența copleșitoare
a leziunilor traumatice ale creierului,

a deficiențelor cognitive

și a acumulării de imperfecțiuni
în sistemul de justiție penală.

Și evidențiază puterea extraordinară
de rezistență și responsabilitate.

În Mike, în Thomas, în Vinny,
în povestea Judecătorului Bowen,

ați văzut că transformarea
poate fi posibilă

prin schimbarea percepției
și a unor mici modificări.

Toți cei pomeniți în proiect,

deținuții, eliberații condiționat,
se privesc altfel pe ei înșiși.

Sistemul îi vede altfel

și, când îi întâlniți în comunitate,

sper că îi veți privi și voi altfel.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)