Cum a ajutat-o doliul pe o artistă să găsească frumusețea în imperfecțiune

Pictorița Alyssa Monks găsește frumusețe și inspirație în necunoscut, în impredictibil și chiar în oribil. Într-un discurs poetic și intim, ea descrie interacțiunea vieții, a picturii și tablourilor prin dezvoltarea sa ca artist și ca ființă umană.

Sunt pictoriță.

Pictez tablouri figurative la scară largă,

adică pictez oameni

așa.

Dar sunt aici în seara asta să vă spun
despre ceva personal

care mi-a schimbat munca și perspectiva.

Este ceva prin care trecem cu toții

și sper ca experiența mea
să fie de ajutor cuiva.

Ca să vă spun câte ceva despre mine,
am fost cea mai mică dintre opt frați.

Da, opt copii în familia mea.

Am șase frați mai mari și o soră.

Ca să înțelegeți cum e,

când familia mea mergea în vacanță,

aveam un autobuz.

(Râsete)

Super-mama mea ne ducea în tot orașul

la diferite activități extra-școlare,

nu cu autobuzul.

Aveam și o mașină normală.

Ea mă ducea la cursurile de artă,

și nu doar la unul, două.

Mă ducea la toate cursurile existente
de când aveam 8 ani până la 16 ani,

pentru că doar asta voiam să fac.

Chiar a participat la un curs cu mine
în New York.

Fiind cea mai mică din 8 copii, am învățat
câteva tehnici de supraviețuire.

Regula numărul 1:

nu iți lăsa fratele mai mare
să te vadă făcând ceva stupid.

Așadar am învățat
să fiu liniștită și ordonată,

să urmez regulile cu grijă
și să stau la rând.

Dar când pictam, eu făceam regulile.

Aceea era lumea mea personală.

La vârsta de 14 ani,
știam că îmi doream să fiu artistă.

Planul meu măreț era să fiu ospătăriță
ca să îmi întrețin pictatul.

Așadar, mi-am perfecționat talentul.

Am absolvit și am obținut
o diplomă în arte,

și la prima mea expoziție solo,
fratele meu m-a întrebat:

„Ce înseamnă toate aceste puncte roșii
de lângă tablouri?”

Nimeni nu a fost mai surprins decât mine.

Punctele roșii însemnau
că tablourile erau vândute

și că eu puteam să-mi plătesc chiria

cu banii din pictură.

Apartamentul meu avea patru prize,

nu puteam folosi cuptorul cu microunde
și prăjitorul în același timp,

dar totuși, îmi puteam plăti chiria.

Și eram foarte fericită.

Acesta este un tablou de pe vremea aceea.

Aveam nevoie să fie
cât de realist posibil.

Trebuia să fie specific și credibil.

Aici era locul unde eram izolată
și dețineam controlul.

Începând de atunci, am făcut o carieră
din a picta oameni în apă.

Băile și dușurile
erau mediul închis perfect.

Era intim și privat,

și apa a fost provocarea complicată
ce m-a ținut ocupată un deceniu.

Am făcut aproape
200 de tablouri de genul ăsta,

unele înalte, între 2 și 2,5 metri,

cum e acesta.

Pentru acest tablou, am amestecat făină
în apa din cadă, să pară noros

și am întins ulei de gătit pe suprafață,

apoi am băgat o fată în ea,

și când am aprins lumina,

era atât de frumoasă
că abia așteptam să o pictez.

Am fost condusă
de această curiozitate impulsivă,

căutând mereu ceva nou să adaug:

vinilin, aburi, sticlă.

Odată mi-am pus toată vaselina
în cap și în păr

doar ca să văd cum ar arăta.

Să nu faceți asta.

(Râsete)

Așadar, îmi mergea bine.

Îmi găseam calea.

Eram dornică și motivată

și înconjurată de artiști,

mergeam mereu
la vernisaje și evenimente.

Aveam parte de succes și recunoaștere

și m-am mutat într-un apartament
cu mai mult de patru prize.

Stăteam până târziu cu mama

discutând despre ultimele noastre idei
și inspirându-ne una pe alta.

Ea făcea ceramică frumoasă.

Am un prieten pe nume Bo
care a făcut acest tablou

cu mine și soția lui dansând lângă ocean

pe care l-a numit „Anii neapăsători”.

L-am întrebat ce însemna, și mi-a zis:

„Păi, e atunci când ajungi la maturitate
și nu mai ești copil,

dar încă nu ai umerii apăsați
de responsabilitățile vieții.”

Asta era. Erau anii ușori.

Pe data de 8 octombrie 2011,

anii mei neapăsători au luat sfârșit.

Mama a fost diagnosticată
cu cancer pulmonar.

Se răspândise în oasele și în creierul ei.

Când mi-a spus asta, am căzut în genunchi.

Mi-am pierdut controlul.

Când mi-am revenit și m-am uitat la ea,

am realizat că nu e vorba de mine.

Era vorba despre cum pot să o ajut pe ea.

Tatăl meu este medic,

astfel, am avut un avantaj grozav
că a supravegheat starea ei,

a făcut o treabă grozavă
având grijă de ea.

Eu, la rându-mi, am vrut
să fac tot posibilul ca s-o ajut

deci am vrut să încerc totul.

Cu toții am încercat asta.

Am cercetat medicina alternativă,

diete, sucuri, acupunctură.

În final, am întrebat-o:

„Asta îți dorești să fac?”

Mi-a răspuns: „Nu.”

A spus: „Liniștește-te.
Voi avea nevoie de tine mai târziu.”

Știa ce se întâmplă,

și mai știa ceea ce doctorii

și experții și internetul nu știau:

cum anume voia să treacă prin asta.

Trebuia doar să o întreb.

Am realizat că dacă încercam
să repar problema

aș pierde esența.

Am început să petrec timpul cu ea,

orice a însemnat asta
și orice situație s-a ivit,

pur și simplu, am ascultat-o.

Dacă la început m-am opus,
acum m-am predat,

am renunțat să controlez
incontrolabilul

și efectiv am fost acolo pentru ea.

Timpul a încetinit,

iar data era irelevantă

Am dezvoltat o rutină.

Devreme în fiecare dimineață,
mă strecuram în patul ei și dormeam cu ea.

Fratele meu venea la micul dejun

și eram foarte bucuroase
să-i auzim mașina venind.

O ajutam să se ridice din pat,
o prindeam de ambele mâini

și o sprijineam astfel
să meargă până în bucătărie.

Avea o cană uriașă făcută chiar de ea

din care îi plăcea să-și soarbă cafeaua,

iar micul dejun preferat
era pâinea irlandeză.

După care urma dușul,

rutină pe care o adora.

Iubea apa călduță,

o făceam să fie
cât se poate de potrivită,

asemenea unei băi termale.

Sora mea mă ajuta uneori.

Îi pregăteam prosoape călduțe

și papuci gata imediat de încălțat

așa încât să nu-i fie frig nicio secundă.

Îi uscam părul cu uscătorul.

Fratele meu venea seara
și aducea copilașii cu el,

și era cel mai fericit moment
al zilei pentru ea.

După un timp, a fost nevoie
de un scaun cu rotile,

nu prea mai voia să mănânce,

își sorbea cafeaua din cănuța cea mai mică
pe care am găsit-o.

Nu mai reușeam s-o ajut de una singură,

am angajat o asistentă
să mă ajute cu îmbăiatul.

Aceste simple activități zilnice

au devenit ritualul nostru sacru,

le repetam în fiecare zi

pe măsură ce cancerul
se extindea.

A fost umilitor și dureros,

dar eu îmi doream să fiu acolo s-o ajut.

Am numit acea perioadă
„frumosul îngrozitor”.

A decedat la data de 26 octombrie, 2012.

la un an și trei săptămâni
după stabilirea diagnosticului.

A plecat definitiv.

Frații mei, sora mea, tatăl meu și cu mine

ne-am adunat să ne sprijinim reciproc.

Era de parcă toată familia,

toate rolurile noastre ar fi dispărut,

acum ne aflam cu toții
împreună într-un mare necunoscut,

cu toții simțeam același lucru

și ne îngrijeam unii de alții.

Le sunt atât de recunoscătoare!

Fiind o persoană care își petrece
timpul singură într-un atelier,

nu aveam idee că acest fel de conexiune

poate fi atât de importantă,
atât de vindecătoare.

Acesta era cel mai important lucru.

Era ceea ce-mi dorisem mereu.

După înmormântare, a sosit timpul
să mă reîntorc în atelier.

Mi-am pus lucrurile în mașină
și am condus spre Brooklyn,

pictatul a fost ceea ce am făcut
toată viața și asta voiam și acum.

Să vă arăt ce s-a întâmplat.

Era ca o eliberare
a tot ceea ce se desfășura în mine.

Acel loc sigur
pe care mi l-am creat cu atâta grijă,

pe care mi-l creasem
în toate picturile de până atunci,

a devenit un mit.

Nu mai funcționa.

M-am speriat,
pentru că nu mai voiam să pictez.

Am mers în pădure.

Mă gândeam să încerc așa,
să ies în natură.

Mi-am luat și acuarelele
și deși nu eram o pictoriță de peisaje,

dar de fapt,
nu mai eram deloc o pictoriță,

deci nu aveam niciun atașament,
nicio perspectivă,

fapt care îmi permitea să fiu
liberă și cutezătoare.

Am lăsat una dintre picturile umede afară

pe toată durata nopții

lângă un felinar un pădure.

Dimineața am găsit-o plină de insecte.

Dar nu-mi păsa. N-avea importanță.
N-avea nicio importanță.

Am dus toate picturile
înapoi în atelier,

le-am răzuit și le-am sculptat,

am turnat un strat subțire de vopsea
peste ele,

am turnat mai multă vopsea
pe deasupra, le-am desenat

nu aveam niciun plan,

urmăream doar ce se întâmplă.

Asta e o pictură cu toate insectele în ea.

Nu încercam să reprezint un spațiu real,

ce mă fascina erau haosul
și imperfecțiunea

și ceva m-a mișcat în interior.

Am devenit iar curioasă.

Asta e o altă pictură realizată în pădure.

A fost o situație contradictorie.

Nu mai reușeam să controlez
pictura ca înainte.

Totul era despre implicare și sugestie,

și nu despre explicație și descriere.

Acea suprafață imperfectă,
haotică, turbulentă

aceea transmitea povestea.

Am început să fiu la fel de curioasă
ca și atunci când eram studentă.

Următorul lucru era că mi-am dorit
să adaug persoane în aceste picturi

și îmi plăcea acest nou mediu,

am vrut ca personajele și mediul
să se identifice.

Când mi-a venit ideea cum să fac asta,

am început să amețesc,

probabil din cauza adrenalinei,

asta pentru mine
e un semn cu adevărat bun.

Vreau să vă arăt
la ce lucrez de atunci.

E ceva ce nu am arătat încă la nimeni,
e un fel de previzualizare

a muncii mele,

ceea ce am făcut până acum.

Spațiu larg

în loc de băile izolate.

Mă îndrept spre afară,
spre exterior, în loc de interior.

Relaxarea controlului,

savurarea imperfecțiunii,

permiterea...

permiterea imperfecțiunii.

Și în acea imperfecțiune

putem găsi vulnerabilitate.

Am simțit cea mai adâncă intenție a mea,
ceea ce contează cel mai mult pentru mine,

acea conexiune umană

care poate avea loc într-un spațiu
care nu poate fi controlat.

Vreau să fac picturi despre asta.

Asta e ceea ce am învățat.

Cu toții vom suferi pierderi mari,

poate un loc de muncă sau o carieră,

o relație, o iubire, tinerețea noastră.

Ne vom pierde sănătatea,

oamenii pe care-i iubim.

Aceste pierderi
sunt în afara controlului nostru.

Sunt impredictibile

și ne îngenunchează.

Vă spun: dați-le voie.

Cădeți în genunchi. Fiți umili.

Să nu încercați să schimbați lucrurile

sau să le vreți diferite.

Așa trebuie să fie.

Apoi vine un spațiu gol,

iar în acel spațiu
simțiți-vă vulnerabilitatea,

ceea ce contează cel mai mult
pentru voi,

cele mai adânci intenții.

Fiți curioși să vă conectați

la ceea ce și la cine e cu adevărat aici,

conștient și în viață.

E ceea ce vrem cu toții.

Să profităm de ocazie
ca să găsim ceva frumos

în necunoscut, în impredictibil,

și chiar în îngrozitor.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)