Cum vom reînvia broasca cu incubație gastrică și tigrul tasmanian

Broasca cu incubație gastrică își depune ouăle ca orice altă broască -- apoi le înghite pentru a le cloci. De fapt, făcea asta până a dispărut specia, acum 30 de ani. Paleontologul Michael Archer oferă motive pentru a aduce înapoi broasca cu incubație gastrică și thylacinul, cunoscut ca tigrul tasmanian. (Filmat la TEDxDeExtinction.)

Aș vrea să verific o teorie care ne interesează pe toți:

Dispariția speciilor, trebuie sa fie pentru totdeauna?

Mă concentrez pe două proiecte despre care vreau să vă vorbesc.

Unul este Proiectul Thylacine.

Celălalt, Proiectul Lazarus,

se axează pe broasca cu incubație gastrică.

Și ar fi just să întrebați

de ce aceste două animale?

În primul rând, fiecare

reprezintă o familie unică de animale.

Am pierdut o întreagă familie.

E o parte mare pierdută din genomul global.

Aș vrea s-o avem înapoi.

Al doilea motiv este că noi am omorât animalele astea.

În cazul thylacine-ului, din păcate,

i-am împușcat pe toți. I-am măcelărit.

În cazul broaștei cu incubație gatrică,

s-ar putea s-o fi „fungicidat” până la dispariție.

Există o ciupercă îngrozitoare care se plimbă

prin lume, numită chytrid fungus,

care ucide broaște peste tot prin lume.

Credem că asta a ucis această broască.

și oamenii răspândesc ciuperca.

Asta introduce o problemă etică importantă.

Ați auzit asta de multe ori

când se vorbește despre acest subiect.

Cred că e important ca,

dacă e clar că noi am determinat dispariția acestor specii,

atunci nu avem doar obligația morală

de a vedea ce putem face, ci cred că

e imperativ să încercăm să facem ceva, dacă putem.

Bun. Să vă spun despre Proiectul Lazarus.

Este o broască. Vă gândiți, o broască.

Dar nu era o broască obișnuită.

Spre deosebire de o broască normală care-și depune ouăle în apă,

le urează sănătate și pleacă,

această broască își înghițea ouăle fertilizate,

le înghițea în stomac, unde ar fi trebuit să intre mâncarea,

dar nu le digera,

ci își transforma stomacul într-un uter.

În stomac, ouăle deveneau mormoloci,

tot în stomac, mormolocii deveneau broaște,

și creșteau în stomac până când

sărmana broască risca să explodeze.

Cu o tuse și un sughiț, încep să iasă

rânduri de broscuțe.

Când biologii au văzut așa ceva, au fost captivați.

S-au gândit că așa ceva e incredibil.

Nu se știe ca vreun animal să facă asta, mai ales vreo broască,

să-și transforme un organ al corpului într-un altul.

Vă puteți imagina că și lumea medicală s-a mirat.

Dacă am putea afla cum reușește broasca

să-și folosească stomacul, ar putea fi o informație

pe care trebuie s-o înțelegem sau am putea-o folosi

în sprijinul nostru?

Nu sugerez că am vrea să ne creștem copiii în stomac,

dar spun că e posibil să vrem

să ne controlăm secrețiile gastrice.

Și chiar când toată lumea începea să se agite, bang!

Specia a dispărut.

L-am sunat pe prietenul meu, Prof. Mike Tyler

de la Universitatea din Adelaide.

El era ultima persoană care a avut broasca asta,

o colonie de broaște, în laboratorul lui.

I-am spus: „Mike, e vreo șansă —”

asta era acum 30 sau 40 de ani —

„e vreo șansă să fi păstrat congelat ceva țesut de la broasca asta?”

Și s-a gândit, s-a dus la congelator,

minus 20°C,

și a verificat tot ce avea în el,

iar undeva la fund era un borcan

ce conținea țesuturi de la aceste broaște.

Era grozav, dar nu era niciun motiv

să credem că totul va reuși,

fiindcă țesuturile nu fuseseră congelate cu antigel,

crioprotectori, care să le protejeze pe perioada congelării.

În mod normal, când apa îngheață, cum știți, se dilată.

Același lucru se întâmplă într-o celulă.

Criogenând țesuturile, apa se dilată,

deteriorează sau rupe pereții celulari.

Ei bine, am privit țesuturile la microscop.

Nu arătau rău. Pereții celulari păreau intacți.

Așa că am decis să facem o încercare.

Ceea ce am făcut se numește

transfer nuclear de celule somatice.

Am luat ouăle de la o specie înrudită, o broască existentă,

și am inactivat nucleul din ou.

Am folosit radiații ultraviolete pentru asta.

Apoi am luat nucleul mort, din țesutul mort

al broaștei dispărute și am injectat nucleele în acel ou.

Seamănă cu un proiect de clonare,

ca cel care a creat-o pe Dolly, dar de fapt e foarte diferit,

pentru că la Dolly erau celule de oaie vii, în alte celule vii.

Era un miracol, dar era realizabil.

Ce încercam noi să facem era să luăm nucleul mort de la o specie dispărută,

să-l punem într-o specie complet diferită și să ne așteptăm să meargă.

Nu aveam mari speranțe.

Am încercat de sute și sute de ori.

Dar în februarie anul trecut, ultima dată când am încercat,

am văzut începutul unui miracol.

Majoritatea ouălor nu prinseseră,

dar, pe neașteptate, unul din ele a început să se dividă.

A fost grozav. Iar apoi s-a divizat din nou.

Și din nou. Și curând aveam

primele faze embrionare, cu sute de celule care le formau.

Chiar am testat ADN-ul unora dintre celule,

iar în ele era ADN-ul broaștelor dispărute.

Deci suntem foarte emoționați. Nu e un mormoloc.

Nu e o broască. Dar e un pas mare din procesul

de a produce, a aduce înapoi o specie dispărută.

Asta-i noutatea. Nu am anunțat public până acum.

Suntem entuziasmați. Trebuie să trecem de acest punct.

Acum vrem ca biluța de celule să devină o gastrulă,

să producă celelalte țesuturi,

să continue să formeze un mormoloc, apoi o broască.

Să urmăriți. Cred că vom avea broasca asta

țopăind veselă că s-a întors în lume.

Mulțumesc. (Aplauze)

N-am făcut-o încă, dar țineți aplauzele aproape.

Al doilea proiect despre care aș vrea să vă vorbesc este Proiectul Thylacine.

Pentru cei mai mulți oameni, un thylacine arată ca un câine,

sau poate ca un tigru, fiindcă are dungi.

Dar nu e înrudit cu niciunul.

E un marsupial. Își crește puii în marsupiu,

cum ar face un koala sau un cangur,

și are o istorie lungă și fascinantă,

care începe cu 25 de milioane de ani în urmă.

Dar e și o istorie tragică.

Primul pe care-l vedem apare în pădurile tropicale antice

din Australia, acum 25 milioane de ani.

National Geographic Society ne ajută

să explorăm aceste depozite fosile. Acesta e Riversleigh.

În acele roci fosile sunt niște animale uimitoare.

Am găsit lei marsupiali.

Am găsit canguri carnivori.

N-ai crede asta când vorbești de canguri,

dar acești canguri mâncau carne.

Am găsit cea mai mare pasăre din lume,

mai mare decât aia din Madagascar,

și era și ea carnivoră. Era o rață gigantică, ciudată.

Nici crocodilii nu erau cuminți la acea vreme.

Ai crede că făceau ce fac crocodilii de obicei,

să stea într-o baltă de apă.

Crocodilii ăștia mergeau pe uscat

și chiar se urcau în copaci și săreau pe pradă

pe pământ.

Aveam, în Australia, crocodili căzători. Există cu adevărat.

Și se lăsau să cadă nu doar

pe alte animale ciudate, ci și pe thylacini.

Erau 5 tipuri diferite de thylacini în pădurile antice,

de la mari, la mijlocii,

la unul cât un chihuahua.

Paris Hilton ar fi putut să țină

unul din ăștia într-o poșetă micuță,

până când pica un crocodil căzător pe ea.

Oricum, era un un loc fascinant,

dar din păcate Australia n-a rămas așa.

Schimbarea climatică a modificat lumea pentru o perioadă lungă

și treptat au dispărut pădurile,

țara a început să fie mai uscată,

iar numărul tipurilor de thylacini a început să scadă,

până a rămas un singur tip, cu 5 milioane de ani în urmă.

Cu 10.000 de ani în urmă au dispărut

din Noua Guinee și, din păcate,

acum 4000 de ani, cineva,

nu știm cine era, a introdus dingo --

acest tip de câine primitiv -- în Australia.

Cum vedeți, dingo sunt similari

ca formă cu thylacinii.

Această similitudine înseamnă că probabil concurau.

Mâncau același tip de hrană.

Poate că aborigenii chiar țineau

unii dingo ca animale de casă și astfel

ar fi avut un avantaj în lupta pentru supraviețuire.

Tot ce știm e că, nu mult după ce dingo au fost aduși,

thylacinii au dispărut de pe continentul Australian

și au supraviețuit doar în Tasmania.

Apoi, din nefericire, următoarea parte tristă din povestea thylacinilor

e sosirea europenilor, în 1788, care au adus

cu ei lucrurile pe care le prețuiau, iar asta includea oile.

Au aruncat o privire thylacinului din Tasmania

și și-au spus: stai așa, asta nu va merge.

Acest animal ne va mânca toate oile.

Nu s-a întâmplat așa de fapt.

Câinii sălbatici au mâncat câteva oi, dar au fost puse pe seama thylacinulului.

Guvernul a spus imediat,

să scăpăm de ei, și au plătit oameni

să-i omoare pe toți pe care-i vedeau.

Până la începutul anilor 1930, între 3000 și 4000 de thylacini

au fost uciși. Un dezastru,

și erau aproape de extincție.

Priviți această filmare scurtă.

Mă întristează, pentru că, în timp ce e un animal fascinant

și e uimitor să ne gândim că aveam tehnologia să-l filmăm

înainte de dispariția speciei,

în același timp n-am avut, din păcate,

vreun dram de grijă pentru bunăstarea acestei specii.

Astea sunt fotografii ale ultimului thylacin în viață, Benjamin,

care era la Zoo Beaumaris din Hobart.

Ba și mai rău, după ce am șters specia aceasta

de pe fața pământului, acest animal a murit din neglijență.

Îngrijitorii nu i-au dat drumul în cușcă

într-o noapte friguroasă în Hobart. A murit de frig,

iar dimineață, când au găsit corpul lui Benjamin,

le-a păsat atât de puțin de acest animal

încât au aruncat corpul la gunoi.

Trebuie să ramână lucrurile așa?

În 1990 eram la Muzeul Australian.

Eram fascinat de thylacini. Am fost mereu obsedat de aceste animale.

Studiam cranii, încercând să găsesc

legăturile lor cu alte animale,

când am văzut un borcan, iar acolo, în borcan,

era un pui femelă de thylacin, de vreo 6 luni ca vârstă.

Cel care îl găsise și-i omorâse mama

a pus puiul la murat în alcool.

Sunt paleontolog, dar tot știu că alcoolul păstrează ADN-ul.

Dar asta era în 1990. Mi-am întrebat prietenii geneticieni,

n-am putea să ne gândim să luăm acest pui,

să extragem ADN, dacă există,

iar apoi, cândva în viitor,

să folosim acest ADN să aducem înapoi thylacinul?

Geneticienii au râs. Dar asta era cu 6 ani înainte de Dolly.

Clonarea era SF. Nu se întâmplase.

Dar apoi, brusc, clonarea s-a întâmplat.

Și m-am gândit, când am devenit director

al Muzeului Australian, o să încercăm asta.

Am creat o echipă.

Am luat puiul să vedem ce e înăuntru,

și am găsit ADN de thylacin. Era un moment de revelație.

Eram foarte entuziasmați.

Din păcate, am găsit și mult ADN uman.

Fiecare custode din muzeul ăla

a văzut minunatul specimen,

a băgat mâna în borcan, l-a scos și s-a gândit:

„Uau, ia te uită!”, pleosc, i-a dat drumul la loc în borcan,

contaminând specimenul.

Și asta a fost o problemă. Dacă scopul era să scoatem ADN

și să-l folosim mai târziu ca să aducem thylacinul înapoi,

ceea ce nu voiam era ca atunci când puneam

informația în aparat și se întorceau rotițele,

se aprindeau beculețele, să iasă pe cealaltă parte

un custode sfrijit și oribil. (Râsete)

Ar fi făcut foarte fericit un custode,

dar noi n-am fi fost fericiți.

Așa că ne-am întors la specimene și am început să săpăm.

Ne-am concentrat pe dinții din cranii,

părțile tari, pe care oamenii n-au putut să-și pună degetele,

și am găsit ADN de mult mai bună calitate.

Am găsit ADN nuclear și mitocondrial. Există.

Așa că l-am luat.

OK. Ce am putea face cu asta?

În cartea „Regenesis”, George Church

a menționat multe dintre metodele care avansează rapid

în lucrul cu ADN fragmentar.

Putem spera că vom readuce acel ADN

la o formă viabilă, iar apoi, cum am făcut în Proiectul Lazarus,

să introducem asta într-un ou al unei specii gazdă.

să introducem asta într-un ou al unei specii gazdă.

Trebuie să fie o specie diferită.

Ce ar putea fi? N-ar putea fi un diavol tasmanian?

Sunt rude îndepărtate cu thylacinul.

Iar apoi diavolul tasmanian o să scoată

un thylacin pe sub coadă.

Criticii acestui proiect spun „stați un pic.”

Thylacin, diavol tasmanian? O să-l cam doară.

Ba nu. Sunt marsupiale.

Dau naștere la pui de mărimea unei bomboane.

Acel diavol tasmanian nici n-o să-și dea seama că a făcut pui.

În curând se va gândi că e cel mai urât

pui de diavol tasmanian din lume,

așa că s-ar putea să aibă nevoie de puțin ajutor ca să-l păstreze.

Andrew Pask și colegii lui au demonstrat

că s-ar putea să nu fie o pierdere de timp.

Și e puțin de domeniul viitorului, încă n-am ajuns acolo,

dar e tipul de lucruri la care vrem să ne gândim.

Au luat o parte din ADN-ul de thylacin murat

și l-au lipit la genomul unui șoarece,

dar l-au etichetat, așa încât

orice ar fi produs de ADN-ul de thylacin

ar apărea verde-albăstrui la puiul de șoarece.

Altfel spus, dacă s-ar produce țesuturi de thylacin

din ADN-ul de thylacin, ar fi ușor de recunoscut.

Când puiul a ieșit, era plin de țesuturi verde-albăstrui.

Asta înseamnă că, dacă reușim să reconstruim genomul

și-l punem într-o celulă vie, va produce chestii de thylacin.

E riscant?

Luăm părți dintr-un animal

și le amestecăm în celula unui alt tip de animal.

O să obținem un Frankestein?

Vreo ciudățenie de himeră hibridă?

Răspunsul e nu.

Dacă singurul ADN care intră în această celulă hibridă

este cel de thylacin, doar asta poate ieși

din diavolul tasmanian.

OK, dacă putem face asta, îi putem duce înapoi?

Asta e o întrebare pentru toată lumea.

Trebuie să rămână în laborator,

sau l-am putea readuce în locurile de care aparține?

L-am putea pune înapoi pe tronul regelui animalelor

din Tasmania, de unde face parte, să restaurăm ecosistemul?

Sau s-a schimbat Tasmania atât de mult

încât nu mai e posibil?

Am fost în Tasmania, în multe dintre zonele

unde thylacinul era întâlnit.

Am vorbit chiar și cu oameni, ca Peter Carter,

care avea 90 de ani când am vorbit cu el,

dar în 1926, acest om, cu tatăl și fratele lui

prindeau thylacini. Îi prindeau în capcane.

Când am vorbit cu el,

mă uitam în ochii lui și mă gândeam,

în spatele acelor ochi e un creier

care își amintește cum e să atingi un thylacin,

cum miroseau, ce sunete scoteau.

Îi plimba legați cu o sfoară.

Are experiențe personale

pentru care mi-aș da un picior, să le am și eu.

Tuturor ne-ar plăcea să ni se întâmple așa ceva.

Oricum, l-am întrebat pe Peter,

ar putea să ne ducă acolo unde prindea thylacinii?

Voiam să văd dacă s-a schimbat mediul înconjurător.

A stat și s-a gândit. Era cu aproape 80 de ani în urmă

când fusese la coliba asta.

În orice caz, ne-a dus pe o cărare

și, exact unde și-o amintea, era coliba.

I-au apărut lacrimi în ochi.

A privit coliba. Am intrat.

Erau scânduri de lemn pe marginile colibei

pe care dormea noaptea, cu tatăl și cu fratele lui.

Și mi-a spus, în timp ce-l potopeau amintirile,

mi-a spus: „Îmi amintesc thylacinii înconjurând coliba,

întrebându-se ce era înăuntru.” Și spunea

că făceau sunete cam așa: „Yip! Yip! Yip!”

Toate astea sunt parte din viața și amintirile lui.

Întrebarea crucială pentru Peter era:

s-a schimbat ceva? Iar el a spus nu.

Pădurile de fag sudic înconjurau coliba

la fel ca în 1926.

Pășunile se retrăgeau.

E habitatul perfect pentru thylacin.

Iar animalele din acele zone erau aceleași

din perioada când thylacinul mai exista.

Deci am putea să-l punem înapoi? Da.

Asta-i tot ce am face? E o întrebare interesantă.

Uneori ai putea să-i duci la loc,

Dar e asta cea mai sigură metodă să te asiguri

că nu va dispărea din nou? Nu cred.

Cred că progresiv, privind la speciile din toată lumea,

devine destul de clar că sălbăticiunile

nu prea mai sunt în siguranță în sălbăticie.

Ne-ar plăcea să credem că sunt, dar nu sunt.

Avem nevoie de niște strategii paralele.

Și iată una care mă interesează.

Unii thylacini care erau aduși la grădini zoo,

la adăposturi sau chiar la muzee,

aveau urme de zgardă la gât.

Fuseseră ținuți ca animale de casă.

Și cunoaștem multe povestiri și amintiri

ale oamenilor care i-au avut ca animal de casă

și care spun că erau minunați, prietenoși.

Unul a ieșit din pădure

l-a lins pe un băiețel și s-a făcut covrig

lângă șemineu ca să se culce. Un animal sălbatic.

Și mi-ar plăcea să vă întreb pe toți --

trebuie să ne gândim la asta.

Dacă n-ar fi fost ilegal atunci să ai thylacini ca animale de casă,

ar mai fi acum o specie dispărută?

Și-s destul de sigur că n-ar mai fi fost.

Trebuie să ne gândim la asta în lumea de astăzi.

S-ar putea ca, aducând animalele aproape,

încât să le prețuim, să nu mai dispară speciile?

Și e un lucru foarte important pentru noi,

fiindcă dacă nu vom face asta, vom vedea cum

mai multe animale vor dispărea în abis.

În ce mă privește, acesta e motivul pentru care

încercăm să facem aceste proiecte de re-creare a speciei.

Încercăm să refacem echilibrul naturii,

pe care l-am stricat.

Mulțumesc.

(Aplauze)