Să protejăm oceanele la fel cum am făcut cu parcurile naționale

Nu trebuie să fiți oameni de știință ca să ajutați la protejarea oceanelor lumii, spune expertul în drone subacvatice și TED Fellow, David Lang. De fapt, cetățenii obișnuiți au lucrat împreună de mai multe ori de-a lungul istoriei pentru a salva comorile naturale ale planetei. Lang ne cere să luăm drept exemplu povestea Serviciului Parcurilor Naționale ale SUA, oferind un plan în trei pași pentru conservarea minunilor subacvatice.

Dintre toate amintirile mele din copilărie

există una care e mai presus
decât toate celelalte.

Aceasta e atunci
când curajoșii mei părinți

au închiriat o rulotă,
ne-au luat pe mine și pe frații mei

și au condus spre vest
de casa noastră din Minneapolis

către Parcul Național Yellowstone.

Am văzut toate atracțiile,
precum gheizerele,

ne-am oprit la Badlands,

dar mai mult decât aceste atracții,
îmi amintesc că a fost o aventură.

Acesta a fost debutul meu
în Vestul Sălbatic.

Dar abia după ce am crescut

și am aflat mai multe
despre Sistemul Parcurilor Naționale,

am realizat cât de norocos am fost.

Întâi, fiindcă am avut această experiență,

dar și că, cu sute de ani în urmă,

oamenii au avut viziunea
de a conserva cele mai bune zone,

cele mai bune ecosisteme din țară,
pentru toată lumea.

Și pentru generațiile viitoare.

Și pentru a putea aprecia cu adevărat
cât de vizionară a fost această idee,

trebuie să priviți în trecut

și să analizați istoria
Serviciului Parcurilor Naționale.

Mulți oameni știu că primul parc național
a fost Yellowstone, în 1872.

Mulți oameni se gândesc
la John Muir, poetul, naturalistul,

care era genul acela de vizionar

care inspira oamenii
cu ideea de conservare,

că trebuie să preluăm
cele mai bune zone și să le protejăm.

A avut o audiență sus-pusă.

Există o poveste renumită
despre Teddy Roosevelt și John Muir

mergând în drumeții, în Yosemite,
în timpul președinției sale,

timp de patru zile,
complet izolați, doar ei doi.

Vă puteți imagina un președinte

care să dispară efectiv din peisaj
timp de patru zile?

(Râsete)

Fără Twitter.

(Râsete) (Aplauze)

Îmi place ideea asta.

(Râsete)

Dar Muir a avut un impact însemnat
asupra lui Theodore Roosevelt.

Și a creat zeci de parcuri naționale,

sute de mii de acri pătrați
de zone naturale protejate.

A fost un președinte important,
dar nu s-au rezolvat toate problemele.

În mai puțin de 10 ani
de la înființarea acestor zone noi,

viitorul acestora era foarte incert.

Și abia când acest individ,
Stephen Mather,

un om de afaceri din Chicago,

a scris o scrisoare plină de mânie
Ministerului de Interne, spunând:

„Nu faceți o treabă suficient de bună
în a proteja și a conserva aceste zone.”

Apoi s-a făcut ceva în legătură cu asta.

Ministerul de Interne i-a răspuns:

„Domnule Mather, dacă vă pasă
atât de mult,

de ce nu veniți la Washington
s-o faceți chiar dumneavoastră?”

Și așa a făcut.

S-a angajat în cadrul
Ministerului de Interne,

dar mai important, a început o campanie.

A avut o întâlnire chiar la două străzi
de aici, în 1914,

în California Hall,

și a adus împreună administratori
de parcuri și câțiva alți oameni

cărora le păsa de ideea de conservare.

Și au întocmit un plan împreună,
au lansat o campanie

care a dus în cele din urmă la formarea
Serviciul Parcurilor Naționale în 1916.

Și acest pas a fost foarte important
fiindcă s-a trecut de la ideea

că ar trebui să protejăm aceste zone,

la un plan real,

un mod prin care oamenii să se implice
și să promoveze această idee

pentru generațiile viitoare,

încât copiii ca mine să poată merge
și să aibă acele experiențe uimitoare.

Aceasta e istoria
parcurilor naționale de pe uscat.

Oceanul, despre care vreau
să vă vorbesc astăzi,

e o poveste complet diferită.

Și mai precis, suntem cu aproape
100 de ani în urmă.

Primul sanctuar marin
a fost înființat în 1972,

după scurgerea de petrol
din Santa Barbara.

Oamenii au devenit interesați
de preluarea acelui concept

și de a-l aplica mediilor subacvatice.

Am avut propriul nostru John Muir,
și anume pe dr. Sylvia Earle,

care a fost o susținătoare neobosită

a creării acestor zone marine
protejate în întreaga lume.

Știu că există multe
vești proaste despre ocean,

există poluarea cu plastic,
decolorarea coralilor, pescuitul excesiv,

uneori toate acestea
sunt greu de asimilat.

Dar această idee, de a proteja
zone naturale, funcționează.

Știința ne spune
că dacă protejăm aceste locuri,

natura se va regenera
și putem menține oceanele sănătoase.

Deci știm că această idee funcționează.

Și asemenea lui John Muir,
dr. Sylvia Earl a avut o influență mare

asupra președinților.

George W. Bush și Obama au fost
fantastici pentru oceane,

creând zone marine protejate
în întreaga țară.

Asta nu e o idee conservatoare
sau o idee liberală,

nu e nici măcar o idee americană,

e doar o idee bună.

(Râsete)

(Aplauze)

Dar...

(Aplauze)

Iată-ne aici, câțiva ani mai târziu.

Și acum administrația prezidențială
propune să renunțăm la progresul

pe care l-am făcut în ultimii 20 de ani.

Deci, nu plângeți, organizați-vă.

Trebuie să facem ceea ce Stephen Mather
a făcut acum 100 de ani.

Trebuie să începem o campanie
ca să implicăm oamenii în acest proiect.

Cred că avem nevoie de un grup de cetățeni

care să lupte pentru oceane.

Și am văzut licăriri ale acestui viitor
și știu că e posibil de realizat.

Eu și cu prietenul meu, Erik, am început
să construim roboți subacvatici,

niște camere mici cu lumini care înoată
ca să puteți vedea pe sub apă.

Am început să le facem
în garajul lui acum cinci ani

și am văzut cum s-a transformat

în această comunitate de mii
de oameni din întreaga lume,

care cred că toată lumea trebuie
să aibă acces în aceste zone.

Toți merităm instrumentele
necesare pentru a explora.

Există cazuri precum Laura James,

care și-a folosit robotul pentru a afla
că stele de mare din zona ei mureau.

Și a început o campanie cetățenească,

a adunat date și a atras atenția
asupra dispariției stelelor de mare,

pentru a încerca să-și dea seama
ce se întâmpla acolo.

Există povești despre pescarii din Mexic,

care au folosit robotul ca să creeze
zone marine protejate

în zonele unde bibanul de Nassau
se reproducea,

pentru a proteja viitorul acestei specii.

Acestea sunt lucruri uimitoare.

Am aflat că dacă le dai oamenilor
instrumentele necesare,

ei vor face ceea ce trebuie.

Dar trebuie să facem un pas mai departe.

Și, de fapt, cred că putem scoate
de la naftalină lecția lui Stephen Mather.

Deci, ce a făcut el?

Primul lucru pe care l-a făcut a fost
să se concentreze pe infrastructură.

Anul 1914 nu a fost doar
perioada apariției parcurilor,

a fost și perioada automobilelor.

Modelul T ieșea
de pe liniile de producție,

și Stephan Mather a înțeles

că acesta avea să fie o parte
importantă a culturii americane.

Așa că a colaborat cu asociațiile
autostrăzilor din întreaga țară

pentru a construi autostrăzi mari
și frumoase către aceste parcuri.

Și a funcționat.

Practic a inventat campingul auto.

Și știa că dacă oamenii
nu aveau să viziteze aceste locuri,

atunci nu se vor îndrăgosti de ele
și nu le va păsa de ele.

A avut cu adevărat o idee intuitivă.

Al doilea lucru pe care l-au făcut a fost
să se axeze pe filantropia vizionară.

Stephen Mather a fost un om de afaceri
de succes din Chicago,

și ori de câte ori o asociație de parcuri
avea nevoie de finanțare

sau o asociație de autostrăzi
avea nevoie de finanțare,

se implica, scria cecurile,
făcea lucrurile să se întâmple.

Există o poveste
a prietenului său William Kent,

care a identificat un mic petic de sequoia
rămas la baza Muntelui Tam,

așa că a cumpărat rapid terenul

și l-a donat acestei inițiative
a parcurilor naționale.

E Muir Woods-ul de astăzi,

unul dintre cele mai populare
parcuri naționale din întreaga țară.

Părinții mei sunt în vizită aici,
vin din Minnesota,

și nici nu le pasă de acest discurs,

vorbesc într-una
despre vizita la Muir Woods.

(Râsete)

Dar ultimul lucru e critic.

Stephan Mather s-a axat pe implicare.

Într-una din primele întâlniri avute,
a spus:

„Dacă sunteți scriitor,
vreau să scrieți despre asta.

Dacă sunteți om de afaceri, vorbiți-le
cluburilor și organizațiilor voastre.

Dacă lucrați pentru guvern,
votați legile.”

Toți au avut un rol.

„Fiecare dintre voi, voi toți,
aveți un rol de jucat

în protejarea acestor zone
pentru generațiile viitoare.”

Fiecare dintre voi, voi toți.

Îmi place asta.

Acesta e planul, simplu, în trei pași.

Cred că putem face la fel.

Acesta a fost titlul când Obama a creat

Monumentul Național Papahanaumokuakea:

„Multe de văzut, dar succes
în încercarea de a ajunge acolo.”

Precum Mather, ar trebui să ne concentrăm
pe tehnologia timpului nostru,

toată această infrastructură
digitală nouă, uimitoare,

poate fi construită pentru a implica
oamenii în mișcarea pentru oceane.

Deci, Sanctuarul Marin Național

a creat aceste minunate
videoclipuri VR 360,

unde practic puteți merge
să vedeți cum arată aceste locuri.

Echipa noastră continuă
să facă instrumente noi,

acesta e ultimul dintre ele,
e drona subacvatică trident,

e un submarin, e mic,
îl puteți pune într-un rucsac,

poate coborî la 100 de metri, mai adânc
decât majoritatea scafandrilor.

Poate filma locuri în care majoritatea
oamenilor nu au avut niciodată acces.

Vor apărea instrumente noi și avem nevoie
de instrumente și mai bune.

Putem folosi și mai mulți
filantropi vizionari.

Când Erik și cu mine am început
acest proiect nu aveam bani,

am construit asta în garajul lui.

Dar am apelat la Kickstarter.

Și am găsit peste 1.800 de oameni,

am strâns aproape
un milion de dolari folosind Kickstarter,

de la alte persoane care cred:

„Da, e o idee bună.

Vreau să pun umărul aici.”

Avem nevoie de mai multe căi
pentru a implica oamenii,

ca ei înșiși să devină
filantropi vizionari.

Am avut și filantropi tradiționali
care ne-au finanțat inițiativa SEE,

Educație și Explorare Științifică,

care ne vor ajuta să donăm instrumente
oamenilor din linia întâi,

oamenilor care fac știință,
oamenilor care spun poveștile,

inspirând comunități.

Puteți intra pe OpenExplorer.com
și să vedeți ce fac oamenii.

E o sursă de inspirație fantastică.

Și, de asemenea, sperăm să reușim
să vă implicăm și pe voi.

Fiindcă e destul loc pentru a vă implica.

Vrem să aflăm ce idei aveți
pentru a spune aceste povești.

Pentru că despre asta e vorba,
e vorba de implicare.

Există tot felul de modalități interesante
și noi prin care oamenii se pot implica

în protejarea acestor zone.

Și înțelegerea.

Precum Reef Check: scafandrii coboară
în adâncuri și înoată pe anumite trasee

adunând date
despre pești și biodiversitate.

Ei adună informațiile de care avem nevoie
pentru a proteja aceste locuri.

Dacă mergeți la plajă,
puteți ajuta cu Watch MPA.

Cercetați ce activități există
în fiecare zonă.

E loc pentru toată lumea
să participe la această acțiune.

Și asta e exact ceea ce avem nevoie.

Trebuie să construim un viitor
pentru nepoții nepoților noștri.

Luna trecută am ieșit pe mare

și am ajuns la Insulele Farallon,
la 40 de kilometri de Gate.

Majoritatea îl consideră
un fel de sanctuar pentru păsări,

dar am luat robotul și l-am scufundat.

Oamenii de pe barcă au fost uimiți
de viața subacvatică.

Acestea sunt ecosisteme
extrem de importante.

E o întreagă lume sălbatică
pe care nu am explorat-o încă.

Și avem o oportunitate chiar acum,

la fel cum au făcut acum 100 de ani,

pentru a proteja aceste locuri,
pentru a face un plan,

pentru a menține oamenii implicați.

Anul trecut când a fost dat
ordinul executiv,

punând progresul pe care l-am făcut,

toate aceste noi zone marine
protejate sub evaluare,

au fost peste 100.000 de oameni
care au comentat online.

Aproape toate aceste scrisori spuneau:

„Nu faceți asta, protejarea acestor zone
e ceea ce trebuie să facem.”

Mesajul meu către acei 100.000 de oameni,
către acele 100.000 de scrisori e:

Nu așteptați după Washington.

Putem face asta singuri.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)