Periculoasa și îndrăzneața cursă spre Polul Sud - Elizabeth Leane

Vezi întreaga lecție: https://ed.ted.com/lessons/the-dangerous-and-daring-race-for-the-south-pole-elizabeth-leane

Până în 1900, aproape fiecare regiune a globului fusese vizitată și cartografiată, în afară de Polul Nord și Polul Sud. După ce doi americani au declarat că au ajuns la Polul Nord, un explorator norvegian și un ofițer de marină britanic pleacă spre ultima regiune rămasă necartografiată, ceea ce ziarele au numit „Cursa către Pol”. Elizabeth Leane descrie contextul călătoriilor lor spre Polul Sud.

Lecție de Elizabeth Leane, regizat de WOW-HOW Studio.

Roald Amundsen a petrecut aproape doi ani
pregătindu-și expediția spre Polul Nord.

Și-a asigurat finanțare
de la familia regală norvegiană

și a ales un echipaj de încredere.

A primit chiar și binecuvântarea
faimosului explorator Fridtjof Nansen,

precum și nava acestuia, Fram,
special construită să învingă gheața.

La plecarea în călătorie, le-a făcut
un ultim anunț tovarășilor de bord:

urmau să se îndrepte în direcția opusă.

La începutul secolului XX,

aproape fiecare regiune de pe glob
fusese vizitată și cartografiată,

în afară de două locații importante:

Polul Nord, adânc în apele înghețate
ale regiunii arctice,

și Polul Sud, adăpostit de un continent
înghețat recent descoperit

în vastul Ocean Antarctic.

Veteran al câtorva expediții,

Amundsen visase de mult timp
să ajungă la Polul Nord.

Însă în 1909, în mijlocul pregătirilor,

a aflat că exploratorii americani
Frederick Cook și Robert Peary

ar fi realizat deja acest lucru.

În loc să abandoneze
călătoria planificată,

Amundsen a decis să schimbe ruta spre
ceea ce el numea „ultima mare problemă”.

Nu doar echipajul lui Amnundsen
era ținut în întuneric.

Ofițerul de marină britanic,
Robert F. Scott vizitase deja Antarctica,

și conducea propria expediție
la Polul Sud.

În timp ce vasul lui, Terra Nova,
ajungea în Melbourne în 1910,

a fost întâmpinat de știrea că și Amundsen
se îndrepta spre sud.

Ezitant, Scott se găsea
în competiție cu norvegianul

în ceea ce ziarele
au numit „cursa către Pol”.

Dacă a fost o cursă, a fost una ciudată.

Expedițiile au plecat
în perioade diferite, din locuri diferite,

și aveau planuri foarte diferite
pentru călătorie.

Amundsen era concentrat
doar pe cucerirea Polului.

Documentat de explorarea Arcticului,

avea cunoștințe norvegiene, cât și inuite,

ajungând cu o mică echipă
de oameni și peste o sută de câini.

Exploratorii săi erau îmbrăcați
în blăni de focă și piei,

și avea schiuri și ghete
special construite.

Dar călătoria lui Scott
era mai complicată.

Inițiind o explorare științifică vastă,

călătorea cu peste trei ori
mai mulți oameni decât Amundsen,

alături de peste 30 de câini,
19 ponei siberieni

și trei sănii motorizate
de ultimă generație.

Dar uneltele și oamenii în plus

îngreunau vasul în timp ce se lupta
cu furtunile oceanului sudic.

Și odată ce resursele se terminau,

poneii și săniile au devenit ineficiente

în gheața și zăpada aspră.

În primăvara anului 1911,
după ce a trecut lunga noapte polară,

ambele expediții își încep
călătoria spre sud.

Echipa lui Scott a călătorit
prin Ghețarul Beardmore,

urmând calea încercării anterioare
a lui Ernest Shackleton.

Deși acest traseu fusese cercetat,
s-a dovedit a fi încet și laborios.

Între timp, în ciuda unui start ratat,

echipa din cinci bărbați a lui Amundsen
înainta folosind o rută necartografiată

prin aceiași Munți Transantarctici.

Au rămas în fața echipei lui Scott,

și pe 14 decembrie au ajuns
primii la destinație.

Pentru a evita ambiguitatea ce acoperise
afirmațiile lui Cook și Peary,

echipa lui Amundsen a traversat zona
în formă de rețea

pentru a se asigura că au ajuns la pol.

Alături de steag
și de un marcaj al cortului,

i-au lăsat o scrisoare lui Scott ce avea
să fie găsită o lună mai târziu.

Dar când echipa lui Scott
a ajuns în final la pol,

pierderea cursei era ultima lor problemă.

La întoarcere, doi dintre cei cinci
bărbați au fost doborâți de degerături,

foamete și oboseală.

Exploratorii rămași
au sperat la o întâlnire

cu o echipa trimisă din baza lor,

dar din cauza unor serii de incidente,
decizii greșite și a comunicării precare,

salvatorii lor nu au mai ajuns.

Corpurile lor,
alături de jurnalul lui Scott

nu aveau să fie găsite până în primăvară.

Astăzi, oamenii de știință
din diferite țări

trăiesc și muncesc în stațiile
de cercetare din Antarctica.

Dar călătoriile acestor exploratori
timpurii nu sunt uitate.

În ciuda destinului lor diferit,
vor rămâne pentru totdeauna în istorie,

și în numele stației de cercetare
ce marchează Polul Sud.