Cum să renunți la a mai fi un „om bun” – și să devii mai bun

Dacă atașamentul tău în a fi un „om bun” te oprește din a deveni cu adevărat un om mai bun? În această prezentare accesibilă, sociologul Dolly Chuch explică psihologia încurcată a comportamentului etic, ca atunci când e greu să-ți descoperi prejudecățile și să-ți recunoști greșelile, și arată că calea de a deveni mai buni începe cu propriile noastre greșeli. „În orice alt aspect al vieții ne oferim spațiu să creștem, cu excepția acestuia, unde contează cel mai mult,” spune Chugh.

O prietenă de-ale mele s-a dus ieri
cu un taxi la aeroport,

iar pe drum a discutat cu șoferul,

iar acesta i-a spus, cu pură sinceritate:

„Mi-am dat seama
că sunteți un om foarte bun.”

Iar când mi-a povestit asta mai târziu,

a spus că nu putea crede
cât de bine a făcut-o să se simtă,

că a însemnat mult pentru ea.

Asta poate părea o reacție
puternică din partea ei

la cuvintele unui străin,

dar nu e singura.

Sunt un cercetător
în științe sociale.

Studiez psihologia oamenilor buni,

și cercetările din domeniul meu
spun că multora dintre noi ne pasă

să simțim că suntem buni
și să fim văzuți ca un om bun.

Dar definiția ta de „om bun”
și definiția ta de „om bun”

și poate și definiția acelui șofer
de „om bun”...

se poate să nu avem toți
aceeași definiție,

dar indiferent de definiție,

acea identitate morală
e importantă pentru mulți dintre noi.

Dacă cineva pune asta la îndoială,
cum ar fi să ne judece pentru o glumă,

sau să spună că compania noastră
nu are diversitate,

sau că o cheltuială de afaceri e delicată,

intrăm în defensivă de multe ori.

Uneori apelăm

la toate metodele prin care putem ajuta
oamenii din grupuri marginalizate,

sau donăm către fundații,

sau facem voluntariat pentru ONG-uri.

Lucrăm pentru a proteja
acea identitate de om bun.

E important pentru mulți dintre noi.

Dar dacă v-aș spune asta?

Cum ar fi dacă v-aș spune
că atașamentul nostru de a fi buni

stă în calea noastră de a fi mai buni?

Cum ar fi dacă v-aș spune că definiția
de „om bun” e atât de îngustă

încât e științific imposibil de atins?

Și dacă v-aș mai spune
că drumul spre a fi oameni mai buni

începe pur și simplu cu renunțarea
de a mai fi un om bun?

Permiteți-mi să vă spun puțin
despre cercetarea

care explică cum funcționează
mintea umană.

Creierul se bazează pe scurtături
pentru a face majoritatea efortului.

Asta înseamnă că de multe ori

procesele nostre mintale au loc
în afara conștiinței,

precum un program cu consum și performanțe
reduse ce funcționează în spatele minții.

Aceasta e, de fapt,
premisa raționalității limitate.

Raționalitatea limitată
e o idee câștigătoare a premiului Nobel,

conform căreia mintea umană
are resurse de stocare limitate,

puterea de procesare limitată,

și, ca urmare, se bazează pe scurtături
pentru a face o mare parte din efort.

De exemplu,

unii oameni de știință estimează
că în orice moment...

Mai tare, hai, pocnește! Așa.

(Râsete)

În orice moment,

11 milioane de informații
apar în mintea noastră.

11 milioane.

Și doar 40 dintre ele
sunt procesate conștient.

Deci 11 milioane, 40.

Vi s-a întâmplat asta vreodată?

Ați avut vreodată o zi
foarte ocupată la muncă,

și ați condus acasă,

și când ajungeți la ușă,

nici măcar nu vă amintiți
drumul până acasă,

dacă lumina la semafoare
era verde sau roșie.

Nici măcar nu vă amintiți.
Erați pe autopilot.

Sau ați deschis vreodată frigiderul,

căutând untul,

ați jurat că nu există unt,

iar apoi să realizați că acesta
se afla în fața voastră tot timpul?

Acestea sunt acele momente „ups”
care ne fac să râdem,

iar asta se petrece într-un creier

care poate gestiona 11 milioane
de informații care apar,

însă doar 40 fiind procesate conștient.

Asta e partea limitată, motiv pentru care
i se spune raționalitate limitată.

Acest concept de raționalitate limitată

e cel care m-a inspirat să lucrez
cu colaboratorii mei,

Max Bazerman și Mahzarin Banaji,

la ceea ce noi numim eticitate limitată.

E aceeași premisă
ca raționalitatea limitată,

faptul că avem o minte umană
care e mărginită în unele aspecte

și care se bazează pe scurtături,

iar acele scurtături
ne pot duce uneori în eroare.

Raționalitatea limitată

poate că influențează ce cereale
cumpărăm din magazin

sau ce produs lansăm
în sala de conferințe.

În cazul eticității limitate,
mintea umană,

aceeași minte umană,

ia decizii,

iar aici e vorba despre cine să angajăm

sau ce glumă să zicem

sau despre acea decizie
de afaceri nesigură.

Permiteți-mi să vă dau un exemplu
despre eticitatea limitată.

Prejudecățile inconștiente sunt un domeniu

în care observăm efectele
eticității limitate.

Prejudecățile inconștiente sunt
niște asocieri pe care le avem în minte,

sunt acele scurtături pe care creierul
le folosește pentru a organiza informația,

foarte probabil fără să conștientizăm,

și nu sunt neapărat în acord
cu convingerile conștiente.

Cercetătorii Nosek, Banaji și Greenwalk

au analizat datele a milioane de oameni,

și ce au descoperit, de exemplu,

e faptul că majoritatea americanilor albi
pot să asocieze mai rapid și mai ușor

oamenii albi și lucrurile bune,

decât oamenii negri și lucrurile bune,

și că majoritatea bărbaților și femeilor
pot asocia mai rapid și mai ușor

bărbații și știința,
decât femeile și știința.

Iar aceste asocieri
nu sunt în acord neapărat

cu ceea ce gândesc ei în mod conștient.

De fapt, s-ar putea să aibă
opinii foarte egalitare.

Deci uneori, acele 11 milioane
și acele 40 sunt în dezacord.

Alt exemplu:

conflict de interese.

Obișnuim să subestimăm
cât de mult un cadou mic,

imaginați-vă un stilou sau o cină,

cât de mult acel cadou mic
poate să ne afecteze deciziile.

Nu realizăm că mintea noastră
strânge în mod inconștient dovezi

pentru a susține punctul
de vedere al celui ce ne-a dat cadoul,

indiferent cât de greu încercăm conștient
să fim obiectivi și profesionali.

Vedem de asemenea că eticitatea limitată,

în ciuda dorinței noastre de a fi buni,

încă facem greșeli,

și facem greșeli
care uneori rănesc alte persoane,

care uneori promovează injustiția,

în ciuda încercărilor noastre
cele mai bune,

iar noi mai degrabă ne explicăm greșelile
decât să învățăm din ele.

Ca de exemplu,

când am primit un email
de la o studentă din clasa mea

spunând că o lectură pe care le-am dat-o,

o lectură pe care o dau de ani de zile,

era sexistă.

Sau când am confundat doi studenți
din clasa mea

de aceeași rasă,

ce arătau complet diferit,

când i-am confundat

mai mult de o singură dată,
în fața tuturor.

Aceste tipuri de greșeli ne trimit,
mă trimit,

în defensivă.

Ne lasă să ne luptăm
pentru acea identitate de om bun.

Dar cea mai recentă lucrare făcută
cu Mary Kern legată eticitatea limitată

spune că suntem predispuși
nu doar la greșeli,

ci că tendința de a greși depinde
de cât de ușor intrăm în defensivă.

De cele mai multe ori nimeni
nu ne atacă identitatea de om bun,

deci nu ne gândim prea mult

la implicațiile etice
ale deciziilor noastre,

iar modelul nostru arată
că apoi ne îndreptăm

spre un comportament tot mai puțin etic
de cele mai multe ori.

Pe de altă parte, cineva
s-ar putea să ne atace identitatea,

sau, reflectând,
s-ar putea să ne-o atacăm singuri.

Deci implicațiile etice
ale deciziilor noastre devin evidente,

iar în acest caz, ne îndreptăm mai mult
spre comportamentul unui om bun,

sau, să fiu mai precisă,

spre un comportament care ne face
să ne simțim ca un om bun,

care nu e mereu același lucru, desigur.

Ideea eticității limitate

e că probabil noi supraestimăm

importanța pe care intuiția noastră
o are asupra deciziilor noastre etice.

Poate că supraestimăm
cât de mult interesul propriu

ne influențează deciziile,

și poate că nu realizăm cât de mult
viziunea proprie de om bun

ne afectează comportamentul,

când de fapt, muncim atât de mult
să protejăm acea identitate de om bun,

să nu îi depășim limitele,

încât nu ne oferim spațiul necesar
pentru a învăța din greșeli

și astfel să fim cu adevărat
oameni mai buni.

Poate pentru că ne așteptăm să fie ușor.

Avem această definiție de om bun:

fie ești un om bun, fie nu ești.

Fie ai integritate, fie nu.

Fie ești rasist sau sexist
sau homofob, fie nu.

Și în această definiție de fie-fie,
nu există spațiu de creștere.

Și apropo,

nu asta facem în cea mai mare
parte din viață.

Dacă trebuie să învățăm contabilitate,

mergem la un curs de contabilitate,

sau dacă devenim părinți,

luăm o carte și citim despre asta.

Vorbim cu experții,

învățăm din greșeli,

ne actualizăm cunoștințele,

continuăm să devenim mai buni.

Dar când vine vorba de a fi un om bun,

credem că e ceva ce știm deja,

că doar trebuie să facem,

fără efort sau învățare.

M-am gândit cum ar fi

dacă am renunța să mai încercăm
să fim oameni buni,

să renunțăm la asta,

iar în loc de asta,
să setăm un standard mai înalt,

un standard mai înalt
de a fi un om destul de bun?

Un om destul de bun
încă face greșeli, cu siguranță.

Ca un om destul de bun, le fac tot timpul.

Dar ca un om destul de bun,
încerc să învăț din ele, să mi le asum.

Mă aștept să apară și le accept.

Înțeleg că există costuri
pentru aceste greșeli.

Când vine vorba despre probleme precum

etică, prejudecăți,
diversitate și incluziune,

există costuri reale pentru oameni reali,

și accept asta.

De fapt, ca un om destul de bun,

devin mai bună
în a-mi remarca propriile greșeli.

Nu aștept ca lumea să le evidențieze.

Mă antrenez să le găsesc,

și prin urmare...

Sigur, uneori poate fi stânjenitor,

poate fi inconfortabil.

Uneori ne punem
într-o poziție vulnerabilă.

Dar prin această vulnerabilitate,

ca la oricare lucru la care am încercat
să devenim mai buni,

vedem progres.

Vedem creștere.

Ne permitem să devenim mai buni.

De ce nu ne permitem acest lucru?

În orice alt aspect al vieții
ne oferim spațiu să creștem,

cu excepția acestuia,
unde contează cel mai mult.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)