Un joc video care ne ajută să înțelegem singurătatea

Pășiți în lumea uimitorului joc video „Marea Singurătății” al artistei Cornelia Geppert care explorează felul în care luptele cu „monștrii” singurătății și îndoielii ne pot ajuta să ne descurcăm mai bine cu dificultatea și zbuciumul sănătății mintale.

V-ați simțit vreodată singuri?

V-ați dorit să vă conectați,

dar să nu aveți pe nimeni
pe care să vreți să-l contactați?

Sau e vineri seara
și vreți să fiți împreună cu alții,

dar nu aveți energie pentru a ieși,
așa că rămâneți acasă toată seara,

urmăriți Netflix

și vă simțiți mai singuri ca niciodată?

Te simți ca un monstru

printre oameni care știu să funcționeze.

Așa am resimțit eu singurătatea.

Sunt artist,

și îmi gestionez lumea emoțională
împărtășindu-mi sentimentele prin artă.

Dacă vă împărtășiți sentimentele cu cineva

care vă înțelege și simte la fel,

creați o conexiune emoțională și profundă.

De aceea puteți fi înconjurat
de sute de oameni,

sărind de la un candidat la altul,

dar totuși să vă simțiți singur.

Se întâmplă deoarece conexiunile
nu sunt profunde.

Am fost un copil mereu vesel.

Nu cred că există vreo poză

în care să nu zâmbesc, să râd
sau să mă prostesc.

Și așa a fost până când..

ei bine, e la fel și acum.

Însă am avut multe grupuri de prieteni

până când, tânără fiind,
m-am mutat în alt oraș

pentru primul meu job
de artist de benzi desenate.

Și asemenea multor tineri prosperi
de pe planetă,

mi-am concentrat toată energia în muncă.

Însă, dacă îți petreci cam 90%
din capacitatea ta zilnică

încercând să excelezi la muncă,

bineînțeles că nu mai rămâne nimic

pentru a avea grijă de alte aspecte
importante din viața ta,

cum ar fi relațiile interumane.

Menținerea prieteniilor, ca adult,
necesită muncă.

Trebuie să menții constant legătura.

Trebuie să fii deschis, onest.

M-am luptat cu toate astea

pentru că am tendința să îmi ascund
adevăratele sentimente

străduindu-mă să par mereu fericită

și să-i fac fericiți și pe ceilalți

încercând să le rezolv problemele.

Știu că mulți dintre noi suntem la fel

pentru că este un mod ușor
de a nu te gândi la propriile probleme.

Nu-i așa?

Hmm? Hmm? Hmm?

(Râsete)

OK.

Punctul de cotitură a venit

când m-am trezit
într-o relație abuzivă emoțional,

doar cu puțini ani în urmă.

El m-a izolat

și m-a făcut să mă simt
mai singură ca niciodată.

A fost punctul cel mai jos din viață,

dar totodată și apelul meu de trezire,

pentru că a fost prima dată

când am simțit cu adevărat singurătatea.

Mulți își transpun sentimentele
în creațiile lor.

Sunt nenumărate cărți, filme, picturi,
compoziții muzicale,

toate impregnate
cu trăirile reale ale unui artist.

Artist fiind, am făcut la fel.

Mi-am împărtășit trăirile.

Am vrut să ajut oamenii
să înfrunte singurătatea.

Am vrut să îi fac să o înțeleagă,

să o experimenteze prin creațiile mele

sub forma unei povești interactive,

a unui joc video.

Așadar, în jocul nostru,

l-am numit „ Mare de Singurătate” ,

sunteți un personaj numit Kay,

care suferă de singurătate
atât de puternic

încât trăirile ei interioare,

furia,

sentimentul de disperare, de insignifianță

se reflectă în exterior,

iar ea devine un monstru.

Jocul, de fapt Kay,

este proiecția mea

și a drumului pe care l-am parcurs
pentru a-mi învinge dificultățile.

Jocul este de fapt în mintea lui Kay,

așa că înaintați printr-o lume
care este inundată de lacrimile ei,

iar vremea se schimbă
odată cu starea ei de spirit,

în funcție de starea ei de spirit.

Singurul lucru pe care Kay îl poartă,

unicul lucru,

este rucsacul ei.

E bagajul pe care îl purtăm toată viața.

Și Kay nu știe cum să facă față
sentimentelor în mod corespunzător,

așa că rucsacul ei devine
din ce în ce mai mare

până când explodează,

iar într-un final e obligată
să-și depășească temerile.

În poveste arătăm
diverse fețe ale singurătății.

Singurătatea datorată excluderii sociale
este foarte des întâlnită.

În jocul nostru, fratele lui Kay
este hărțuit la școală,

și vrea doar să se ascundă
și să plece cât mai departe.

Îl înfățișăm ca o pasăre monstru uriașă
înconjurat de o ceață densă.

Jucătorul trebuie să se plimbe
prin școală,

să experimenteze și să simtă durerea

prin care trece fratele,

deoarece de mult timp,
nimeni nu îl ascultă cu adevărat.

Când prietenii și familia
încep să îl asculte,

primul pas pentru depășirea singurătății
a fost făcut.

Arătăm și singurătatea în doi,

în care părinții stau împreună
doar de dragul copiilor,

ajung să provoace suferință
întregii familii.

Îl punem pe jucător, la propriu,
între cei doi părinți care se ceartă,

jucătorul fiind rănit.

Ei nici măcar nu observă
că fiica lor Kay e chiar acolo,

decât când aceasta izbucnește în plâns.

Arătăm singurătatea
datorată problemelor de sănătate mintală,

cu ajutorul iubitului lui Kay
care suferă de depresie

și care ne arată că uneori

e mai important să te ocupi
de propria-ți bunăstare.

Prietenul caută să-și mascheze
sentimentele,

așa că apare ca un lup singuratic,
alb-strălucitor.

Însă imediat ce începe
să interacționeze cu prietena sa Kay,

masca lui cade,

și vedem câinele negru din spatele ei:

depresia.

Uneori, zâmbim forțat

în loc să ne înfruntăm problemele,

iar în final înrăutățește lucrurile,

afectează oamenii din jurul nostru

și ne distruge relațiile.

Pe Kay însăși

o înfățișăm ca sfâșiată
în emoțiile ei de bază.

Unele vă ajută,

altele încearcă să vă oprească.

Îndoiala-de-Sine este o creatură imensă,

care îi spune mereu lui Kay
cât de neînsemnată e

și că ar trebui pur și simplu să renunțe.

La fel ca și în realitate,

Îndoiala-de-Sine blochează calea

și pare imposibil de depășit.

Distrugerea Îndoielii-de-Sine
este un proces lent.

Însă în joc puteți să o micșorați încet,

transformându-se din îndoiala de sine

în îndoiala sănătoasă

și în sfârșit poți avea încredere
în sfaturile ei.

Înfățișăm, de asemenea, Auto-Distrugerea.

Este un monstru imens

care pândește mereu
aproape de suprafața apei.

Auto-Distrugerea este principala adversară

și încearcă mereu să vă înece
în oceanul de lacrimi.

Însă, când reușește să vă înece,

vă treziți cu câteva minute înainte

și aveți o șansă să progresați din nou.

Am vrut să arătăm că

trecem cu toții prin greutăți în viață,
toți o facem.

Dar dacă vă ridicați
și încercați să mergeți înainte,

aveți șanse mari să supraviețuiți luptei,

încetul cu încetul.

Bucuria este ceva ce Kay
nu poate îmbrățișa sau atinge.

E mereu undeva la distanță.

Am înfățișat Bucuria
sub forma lui Kay copil,

cu o haină de ploaie galbenă,

invulnerabilă la oceanul de lacrimi.

Însă Bucuria se poate transforma
de asemenea într-o obsesie

și poate deveni nocivă pentru Kay,

ca atunci când devine obsedată
de iubitul ei.

Bucuria nu revine la normal
până când Kay nu realizează

că fericirea ei nu ar trebui
să depindă de altcineva

decât de ea însăși.

Monștrii noștri par mari și înfricoșători

dar dacă depășiți reticența și îi abordați

veți vedea că nu sunt monștri deloc,

ci doar niște ființe fragile
copleșite de încercările vieții.

Toate acele trăiri,

indiferent dacă sunt îndoiala de sine
sau chiar auto-distrugerea,

nu dispar complet în jocul nostru.

Mesajul principal este să nu alergăm
doar după bucurie sau fericire,

ci să ne acceptăm toate trăirile

și să le echilibrăm,

să fim OK că uneori nu suntem OK.

Fiecare are propria poveste
despre singurătate.

Această revelație
a schimbat totul pentru mine.

Să fiu mai deschisă
legat de sentimentele mele

și să mă concentrez mult mai mult
asupra vieții personale,

asupra prietenilor, familiei.

Când am lansat jocul,

mii de fani ne-au scris,

împărtășindu-și poveștile cu noi,

spunându-ne că nu se mai simt singuri

doar pentru că au jucat jocul nostru.

Mulți oameni ne-au scris
că au simțit speranță

pentru un viitor mai bun
pentru prima dată în decenii.

Mulți ne-au scris că acum fac terapie,

doar pentru că au jucat jocul nostru

și s-au simțit plini de speranță
în a-și depăși propriile dificultăți.

Jocul nostru nu este o terapie.

Nu este conceput să fie o terapie.

Suntem doar eu și prietenii mei,
împărtășindu-ne poveștile

prin creațiile noastre, jocurile video.

Dar suntem profund recunoscători
pentru fiecare mesaj

că oamenii sunt mai bine

pentru că am împărtășit povestea cu ei.

Deci..

Nu am reușit să depășesc
imboldul de a-i ajuta pe alții.

Dar nu mai vreau să-l depășesc.

Îmi place.

A trebuit doar să o aduc
la o dimensiune sănătoasă

ca să nu mai stea
în calea unei relații profunde

ci să mă ajute să mă conectez cu oamenii.

Dacă aveți un monstru interior

care a luat naștere din emoții negative,

scopul nu e doar să ucideți monstrul,

ci să înțelegeți că noi, oamenii,
suntem ființe complexe.

Priviți ce parte a vieții e atât de mare
încât celelalte se scurtează.

Priviți emoțiile pe care abia le simțiți

sau le simțiți prea mult

și încercați să coborâți acele vârfuri.

În principal e despre înțelegerea

tuturor emoțiilor și a luptelor

care ne fac ceea ce suntem:

oameni.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)