Anti-eroul din noi înșine - Tim Adams

Vezi lecţia întreagă pe: http://ed.ted.com/lessons/an-anti-hero-of-one-s-own-tim-adams
Cum poate un anti-erou să ne înveţe despre caracteristicile eroice şi uneori ne-eroice care conturează povestea unui protagonist. De la gelozie la îndoială de sine, Tim Adam ne provoacă să luăm în considerare cum anti-eroul reflectă însăşi slăbiciunea muritoare ce poate fi găsită în noi toţi.
Lecţie de Tim Adams, animaţie de Wood Goblin Studios.

Criticul literar Northrop Frye a observat odată

că în timpurile noastre primitive, eroii noştri literari au fost -- ei bine, apoape zei.

Pe măsură ce civilizaţia a avansat, au coborât de pe muntele zeilor, să zicem aşa,

şi au devenit mai umani, mai imperfecţi, mai puţin eroici.

De la eroi divini precum Hercule,

mai jos de munţi, miraculosul, dar muritorul erou Beowulf,

mari conducători precum Regele Arthur,

şi marii, dar imperfecţii eroi Macbeth sau Othello.

Și mai jos, neașteptat, dar în cele din urmă deveniți eroi: Harry Potter,

Luke Skywalker sau Hiccup,

până când atingem capătul şi întâlnim anti-eroi.

Contrar așteptărilor, anti-eroul nu e personajul negativ, antagonistul.

Anti-eroul e de fapt personajul principal în câteva opere literare contemporane.

Guy Montag în "Fahrenheit 451",
Winston Smith în "1984",

care involuntar îi provoacă pe cei de la putere --

care abuzează de puterea lor pentru a spăla creierul populaţiei pentru a crede că relele societăţii au fost eliminate.

Ideal, cei care contestă orânduirea ar trebui să fie înţelepţi, încrezători, curajoşi,

puternici fizic, cu o carismă care să atragă adepţi.

Cu toate astea, în cel mai bun caz, anti-eroul demostrează câteva trăsături nedezvoltate,

în cel mai rău caz, e complet inept.

Povestea anti-eroului dă la iveală ceva de genul ăsta.

Inițial, anti-eroul se conformeză, acceptă ignorant punctele de vedere stabilite.

E membru tipic, credul, cu creierul spălat, al societăţii.

Anti-eroul se străduiește să se conformeze,
dar începe să obiecteze,

probabil găsind alţi outsideri cu care să dea glas întrebărilor lui,

şi naiv, neînţelept, împărtăşește obiecțiile cu o figură autoritară.

Anti-eroul provoacă deschis societatea,

încearcă să lupte împotriva minciunilor şi tacticilor folosite pentru a oprima mulțimile.

Acest pas, pentru anti-erou, e rareori o problemă de opoziţie bravă, înţeleaptă şi eroică.

Poate că anti-eroul luptă şi reuşeşte să distrugă guvernul opresiv,

cu o grămadă de noroc imposibil.

Poate fuge, se retrage pentru a lupta într-o altă zi.

Totuşi, de cele mai multe ori anti-eroul e ucis

sau spălat pe creier ca să se reîntoarcă la conformitatea maselor.

Niciun triumf eroic aici, nicio bravadă individuală împotriva instituţiilor impersonale ale lumii moderne,

care să-i inspire pe alţii să lupte înţelept şi să învingă marea armată a imperiului răului.

Strămoşii noştri povestitori ne-au calmat teama de neputinţă

oferindu-ni-l pe Hercule şi alţi eroi suficient de puternici să lupte cu demonii şi monştrii

pe care-i suspectam că bântuie noaptea dincolo de focurile de tabără.

În cele din urmă, am realizat că monştrii nu sunt în afară,

ci locuiesc în noi înşine.

Cel mai mare inamic al lui Beowulf a fost mortalitatea.

Al lui Othello, gelozia.

Al lui Hiccup, îndoaila de sine.

În poveşti cu anti-eroi ineficienţi, în poveşti de Guy Montag şi Winston Smith

rezidă avertizarea povestitorilor contemporani jucându-se cu cele mai primitive temeri:

că nu suntem suficient de puternici să înfrângem monştrii.

Numai că de data asta, nu monştrii sunt goniţi de focul de tabără,

ci chiar monştrii care au construit focul de tabără, în primul rând.