Ce putem afla despre pandemii vaccinând liliecii vampiri

Am putea anticipa următoarea epidemie importantă, oprind un virus precum Ebola înainte ca acesta să facă victime? În această prezentare despre cercetarea științifică inovativă, ecologistul Daniel Streicker ne duce în Pădurea Amazoniană din Peru, unde urmărește migrația liliecilor vampiri pentru a anticipa și preveni epidemiile de rabie. Analizând aceste tipare ale bolii, Streicker ne arată cum am putea învăța să oprim următoarea pandemie direct de la sursă.

Povestea pe care urmează
să v-o spun astăzi

a început, pentru mine, în 2006.

Atunci am auzit pentru prima dată
de un focar al unei boli misterioase

care se răspândea
în Pădurea Amazoniană din Peru.

Oamenii care contactau această boală

aveau simptome îngrozitoare, de coșmar.

Aveau dureri incredibile de cap,

nu puteau mânca sau bea.

Unii aveau și halucinații,

devenind derutați și agresivi.

Cel mai tragic e că multe
dintre victime erau copii.

Și dintre toți bolavii,

niciunul nu supraviețuia.

Până la urmă s-a descoperit
că oamenii erau răpuși de un virus,

dar nu era vorba de Ebola, nici de Zika,

nu era nici măcar un virus nemaiîntâlnit.

Acești oameni erau răpuși
de un ucigaș stăvechi,

de care știm de secole.

Mureau de rabie.

Și toți aveau un singur lucru în comun,
fuseseră mușcați

în timpul somnului de singurul mamifer
care se hrănește exclusiv cu sânge:

liliacul vampir.

Epidemiile care se transmit
de la lilieci la oameni

au devenit din ce în ce mai frecvente
în ultimele două decenii.

În 2003 a fost SARS.

A izbucnit în piețele de animale din China
și s-a răspândit la nivel mondial.

S-a descoperit că sursa virusului acela,
asemeni celui din Peru, au fost liliecii,

care probabil au fost purtători
timp de secole, fără a fi detectați.

Apoi, zece ani mai târziu,
Ebola a izbucnit în Africa de Vest,

ceea ce i-a surprins pe toți,

pentru că descoperirile științifice
de la vremea aceea

negau existența virusului Ebola
în Africa de Vest.

Asta a dus la izbucnirea celei mai mari
și mai răspândite epidemii de Ebola

din istorie.

Se observă o tendință tulburătoare,
nu-i așa?

Virusuri mortale apar în zone în care
nu ne așteptăm să le întâlnim,

și comunitatea globală a sănătății

este prinsă pe picior greșit.

Urmărim constant următoarea urgență virală

din acest ciclu nesfârșit,

încercând mereu să punem capăt
epidemiilor după ce au izbucnit deja.

Pentru că în fiecare an
apare câte o nouă boală,

a venit vremea

să începem să ne gândim
la ce putem face în această privință.

Dacă așteptăm
să apară următoarea Ebola,

poate că data următoare
nu ne va mai surâde norocul.

Ne-am putea confrunta cu un virus diferit,

unul mai mortal,

care se răspândește mai ușor
de la om la om,

sau care doar învinge complet vaccinurile,

lăsându-ne fără apărare.

Putem deci anticipa pandemiile?

Le putem opri?

Acestea sunt întrebări dificile,

pentru că pandemiile

care se răspândesc la nivel global,

cele pe care vrem de fapt să le anticipăm,

izbucnesc foarte rar.

Și pentru noi, ca specie,
acesta este un lucru bun,

de asta suntem cu toții aici.

Dar din perspectiva științifică,
e oarecum o problemă,

pentru că atunci când ceva se întâmplă
doar o dată sau de două ori,

nu e suficient pentru a descoperi tipare,

care să ne poată spune
unde și când va lovi următoarea pandemie.

Deci ce avem de făcut?

Cred că o soluție ar fi
să studiem niște virusuri

care se transmit în mod regulat
de la animale sălbatice la oameni

sau la animalele noastre de companie,
ori la animalele domestice,

chiar dacă nu sunt aceleași virusuri

care credem că vor cauza pandemii.

Dacă putem folosi
acele virusuri mortale obișnuite

pentru a desluși o parte din tiparele

care stau la baza saltului
inițial crucial de la o specie la alta

și, eventual, cum putem opri acest lucru,

atunci vom ajunge
să fim mai bine pregătiți

pentru virusurile care se transmit
de la o specie la alta mai rar,

dar care reprezintă
un pericol mai mare de pandemie.

Rabia, oricât de oribilă ar fi,

e, până la urmă,
un virus foarte folositor în acest sens.

Rabia e un virus înspăimântător, mortal.

Rata mortalității e de 100%.

Asta înseamnă că dacă ești infectat
cu rabie și nu ești tratat repede,

nu se mai poate face nimic.

Nu există niciun remediu.

Vei muri.

Și rabia nu e doar o problemă
ce ține de domeniul trecutului.

Chiar și în ziua de azi, rabia ucide între
50 și 60.000 de oameni în fiecare an.

Să privim acest număr în perspectivă.

Imaginați-vă întreaga epidemie
de Ebola din Africa de Vest.

A durat aproape doi ani și jumătate.

Condensați toate decesele
cauzate de acea epidemie

într-un singur an.

E destul de rău.

Acum înmulțiți numărul cu patru.

Atâtea vieți sunt peirdute
din cauza rabiei în fiecare an.

Diferența dintre rabie și un virus
precum Ebola este faptul că,

atunci când oamenii sunt infectați,

nu tind să îl transmită mai departe.

Asta înseamnă că de fiecare dată
când o persoană se îmbolnăvește de rabie,

asta se datorează mușcăturii
unui animal turbat,

de obicei un câine sau un liliac.

Dar înseamnă și că aceste salturi
de la o specie la alta,

care trebuie înțelese, dar care se produc
rar la majoritatea virusurilor,

în cazul rabiei se produc
de fapt cu miile.

Deci, într-un fel,
rabia e ca o musculiță de oțet

sau un șoarece de laborator
pentru virusurile mortale.

E un virus pe care îl putem
folosi și studia pentru a găsi tipare

și eventual pentru a testa noi soluții.

Atunci când am auzit pentru prima
dată de acea epidemie de rabie

din Amazonul peruvian,

mi s-a părut că are un potențial puternic,

pentru că acest virus e transmis
de la lilieci la alte animale

suficient de des
pentru a putea fi anticipat...

Poate chiar și oprit.

În caliatate de masterand în anul întâi,

cu amintiri vagi
ale orelor de spaniolă din liceu,

m-am urcat într-un avion
și am pornit spre Peru,

în căutarea liliecilor vampiri.

Primii doi ani ai acestui proiect
au fost foarte dificili.

Nu duceam lipsă de planuri ambițioase

pentru eradicarea rabiei
din America Latină,

dar aveam parte și de un șir nesfârșit
de alunecări de teren, pene de cauciuc,

pene de curent, toxiinfecții,
care îmi stăteau în cale.

Dar asta era cam de așteptat,

lucrând în America de Sud,

iar pentru mine făcea parte din aventură.

Dar m-a încurajat să merg mai departe

ideea că, pentru prima dată,

munca mea chiar ar putea
avea un impact real,

pe termen scurt asupra vieții oamenilor.

Cel mai mult m-a impresionat

ce s-a întâmplat când am mers în Amazon

să încercăm să prindem lilieci vampiri.

Nu a trebuit decât să mergem
într-un sat și să ne interesăm.

„A fost cineva mușcat
de un liliac recent?”

Și oamenii au ridicat mâinile,

pentru că, în aceste comunități,

a fi mușcat de un liliac
e o întâmplare obișnuită,

se întâmplă în fiecare zi.

Nu a trebuit decât
să mergem la casa potrivită,

să punem o plasă,

să venim noaptea și să așteptăm
până când liliecii

au încercat să intre
să se hrănească cu sânge uman.

Pentru mine, imaginea unui copil mușcat
de cap sau cu pete de sânge pe cearșafuri

m-a motivat mai mult decât suficient

să depășesc orice dificultate
logistică sau fizică

întâmpinată în acea zi.

De vreme ce lucram toată noaptea,

am avut destul timp să mă gândesc
la o soluție pentru această problemă,

și mi-am dat seama că trebuia
să găsesc răspuns la două întrebări.

În primul rând, știm că oamenii
sunt mușcați tot timpul,

dar epidemiile de rabie nu izbucnesc des.

Doar o dată la doi ani,
poate chiar o dată pe deceniu.

apare o epidemie de rabie.

Deci dacă am putea cumva anticipa când
și unde va izbucni următoarea epidemie,

am avea o adevărată oportunitate

să vaccinăm oamenii din timp,

înainte ca cineva să moară.

Dar, pe de altă parte,

vaccinaarea este doar o soluție temporară.

E o stategie de control a pagubelor.

Desigur că salvează vieți
și că e important să o facem,

dar, la urma urmei,

indiferent cât de multe vaci,
cât de mulți oameni vaccinăm,

vom avea la fel de multe cazuri
de rabie în rândul liliecilor.

Riscul real de a fi mușcat
rămâne neschimbat.

Deci a doua întrebare e următoarea:

N-am putea cumva opri virusul de la sursă?

Dacă am putea cumva reduce
incidența rabiei la lilieci,

atunci chiar am schimba regulile jocului.

Am vorbi despre trecerea

de la o strategie de control a pagubelor
la una de prevenție.

Deci cum am începe să facem acest lucru?

Primul lucru
pe care trebuia să-l înțelegem

era cum funcționează de fapt virusul
în gazda sa naturală,

liliecii.

Asta e o sarcină grea pentru
orice boală infecțioasă,

mai ales una care se manifestă
într-o specie retrasă precum liliecii,

dar trebuia să începem de undeva.

Am început analizând niște date istorice.

Unde și când au avut loc
epidemiile acestea în trecut?

Și a devenit clar că rabia este un virus

care trebuie să se afle în mișcare.

Nu poate sta într-un singur loc.

Virusul poate circula într-o singură zonă
timp de un an, poate doi,

dar dacă nu găsește un nou grup de lilieci
pe care să-i infecteze în altă zonă,

e sortit dispariției.

Și cu asta am rezolvat o parte esențială
din dilema trasmiterii rabiei.

Știam că aveam de-a face
cu un virus aflat în mișcare,

dar tot nu puteam prezice
în ce direcție se îndreaptă.

Practic eu voiam o prognoză
în stilul Google Maps, adică:

„Care este destinația virusului?

Ce rută va alege
pentru a ajunge la destinație?

Cât de repede se va deplasa?”

Pentru a face acest lucru
am apelat la genomul rabiei.

Rabia, la fel ca multe alte
virusuri, are un genom mic,

dar care evoluează foarte, foarte repede.

Atât de repede încât, până când virusul
trece de la o fază la alta,

acumulează vreo două mutații noi.

Și nu trebuie decât să facem legăturile

în cadrul unui arbore filogenetic,

pentru a afla unde
a fost virusul în trecut

și cum s-a răspândit pe teritoriu.

M-am dus și am colectat creiere de vacă,

pentru că acolo apare virusul rabic.

Pe baza unor secvențe de genom
de la virusurile din acele creiere de vacă

am descoperit că e vorba de un virus

care se răspândește
între 15 și 30 de kilometri în fiecare an.

În regulă, asta înseamnă că știm
viteza de răspândire a virusului,

dar lipsește cealaltă parte esențială,
și anume unde se îndreaptă.

În acest scop, a trebui să mă pun
în locul unui liliac,

pentru că rabia e un virus.

Nu se deplasează pe cont propriu,

trebuie să fie mutat
dintr-un loc în altul de liliacul gazdă,

deci a trebuit să mă gândesc
pe ce distanțe și cât de des aș zbura.

Dar imaginația nu m-a ajutat prea mult,

nici dispozitivele de urmărire pe care am
încercat să le punem liliecilor.

Nu am putut obține
informația de care aveam nevoie.

Am trecut la analiza comportamentului
de reproducere a liliecilor.

Examinând părți din genomul liliecilor,

am descoperit că unele grupuri de lilieci
se împerecheau unii cu alții

și altele erau mai izolate.

Iar virusul urma
traseul indicat de genomul liliecilor.

Însă unul dintre aceste trasee
ne-a luat puțin prin surprindere.

Era greu de crezut.

Acesta părea să străbată Anzii Peruvieni,

ajungând de la Amazon la Coasta Pacifică.

Nu ne-a venit să credem,

după cum am mai spus,

pentru că Anzii sunt foarte înalți,
aproape 6.700 metri,

iar liliecii vampiri
nu pot zbura atât de sus.

Și totuși,

(Râsete)

când ne-am uitat puțin mai atent,

am văzut în nordul statului Peru

o rețea de văi care nu erau prea înalte

pentru a fi traversate de lilieci
în scopul reproducerii.

Când ne-am uitat puțin mai atent,

am observat că, desigur, rabia
se răspândea prin acele văi

cu 15 kilometri în fiecare an.

Exact cum au prezis
modelele noastre evolutive.

Ceea ce nu v-am spus

e că această descoperire
e destul de importantă,

pentru că rabia nu mai fusese întâlnită
pe versanții vestici ai Anzilor,

nici pe întreaga coastă a Pacificului
din Amerca de Sud,

așa că asistam de fapt
la o primă invazie istorică

într-o parte destul de mare
din America de Sud,

ceea ce ridică
următoarea problemă esențială:

„Ce să facem cu această informație?”

Pe termen scurt e evident
că trebuie să le spunem oamenilor:

trebuie să vă vaccinați,
să vă vaccinați animalele,

vine rabia.

Dar, pe termen lung,

ar fi de preferat dacă am putea
folosi această informație nouă

pentru a opri complet
răspândirea virusului.

Desigur că nu le putem spune liliecilor:
„Nu zburați azi,”

dar am putea încerca să oprim virusul
să se deplaseze odată cu liliacul.

Și astfel am ajuns
la concluzia pe care am tras-o

în urma programelor de gestionare
a rabiei la nivel mondial,

fie că e vorba de câini,
vulpi, dihori, ratoni,

America de Nord, Africa, Europa.

Am dedus că doar prin vaccinarea
animalelor sursă se poate opri rabia.

Putem, prin urmare, să vaccinăm liliecii?

Auzi permanent
de vaccinarea câinilor sau a pisicilor,

dar nu și de vaccinarea liliecilor.

Ar putea părea o întrebare ciudată,

dar vestea bună e că aveam realmente
vaccinuri cu administrare orală

special concepute pentru lilieci.

Și mai bine e faptul

că aceste vaccinuri se pot
răspândi de la liliac la liliac.

Nu trebuie decât să ungeți un liliac

și să lăsați obiceiul liliecilor
de a se curăța unul pe altul

să finalizeze sarcina.

Asta înseamnă că cel puțin

nu trebuie să umblăm să vaccinăm
milioane de lilieci pe rând,

cu seringi micuțe.

(Râsete)

Însă doar pentru că avem acest instrment
nu înseamnă că știm și cum să-l aplicăm.

Acum avem o listă lungă de întrebări.

Câți lilieci trebuie să vaccinăm?

În ce perioadă a anului
trebuie să îi vaccinăm?

De câte ori pe an trebuie să îi vaccinăm?

Toate aceste întrebări sunt fundamentale

pentru orice fel de campanie de vaccinare,

dar la întrebările acestea
nu putem găsi răspunsuri în laborator.

În schimb, facem o abordare
puțin mai neobișnuită.

Folosim lilieci sălbatici adevărați,
dar vaccinuri false.

Folosim geluri comestibile
care fac blana liliecilor să lucească

și prafuri UV care se răspândesc de la un
liliac la altul când se ciocnesc.

Asta ne permite să vedem cât de eficient
s-ar răspândi un vaccin real

în aceste colonii de lilieci sălbatici.

Ne aflăm momentan
în fazele incipiente ale proiectului,

dar rezultatele obținute până acum
sunt extrem de încurajatoare.

Acestea sugerează că, utilizând
vaccinurile pe care le avem deja,

am putea reduce drastic
amploarea epidemiilor de rabie.

Și asta contează, pentru că,
dacă vă aduceți aminte,

rabia e un virus care trebuie
să se afle mereu în mișcare.

Așadar, de fiecare dată când reducem
amploarea unei epidemii,

reducem și posibilitatea

ca virusul să ajungă
la următoarea colonie.

Rupem o verigă
din lanțul transmiterii virusului.

Și de fiecare dată când facem acest lucru,

ne apropiem din ce în ce mai mult
de momentul eradicării virusului.

Pentru mine,
gândul la un viitor nu foarte îndepărtat,

în care am scăpat complet de rabie,

este incredibil
de încurajator și incitant.

Să revenim totuși
la întrebarea mea inițială.

Putem preveni pandemiile?

Nu există nicio soluție miraculoasă
la această problemă,

dar, datorită experiențelor mele cu rabia,
sunt foarte optimist în această privință.

Cred că nu mai e mult până când

genetica va putea prevedea epidemiile

și vom avea tehnologii noi, inteligente,

cum ar fi vaccinurile administrate
pe cale orală, cu auto-răspândire,

care pot elimina aceste virusuri
de la sursă

înainte să poată fi transmise la om.

Așadar, când vorbim
de lupta împotriva pandemiilor,

scopul este pur și simplu
să fim cu un pas înainte.

După părerea mea,

putem face acest lucru

folosind unele probleme
pe care le avem deja acum,

cum ar fi rabia,

la fel cum un astronaut
folosește un simulator de zbor.

Ne dăm seama ce metode sunt eficiente

și ne pregătim din timp,

pentru ca atunci când mizele sunt mari,

să știm ce avem de făcut.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)