Adevărata poveste a Rosei Parks - și de ce trebuie să distrugem miturile legate de istoria negrilor

Istoria negrilor predată în școlile din America este adesea modificată, plină de inexactități și scoasă din context și fără numeroasele sale personaje istorice. Prezentând povestea adevărată a Rosei Parks, profesorul David Ikard scoate în evidență faptul că modificarea realităților rasiale, făcându-le mai puțin grave si suportabile, ne dăunează tuturor - și subliniază puterea și importanța realității istorice.

Sunt un tată mândru a doi copii frumoși,

Elijah de 15 ani și Octavia de 12 ani.

Când Elijah era în clasa a patra,

a venit la mine,

s-a întors de la școală foarte entuziasmat

deoarece învățase în acea zi
despre istoria afro-americană.

Eu sunt profesor universitar
de știință și cultură afro-americană,

și, după cum vă puteți imagina,

cultura afro-americană
este un lucru serios în familia mea.

Așa că am fost foarte mândru că fiul meu
era încântat de ceea ce învățase

în ziua aceea la școală.

L-am întrebat: „Ce ai învățat?”

iar el mi-a răspuns:
„Am învățat despre Rosa Parks”.

L-am întrebat: „Ce ai învățat
despre Rosa Parks?”

El a zis: „Am învățat că Rosa Parks
era o negresă slăbuță și bătrână

din anii '50

din Montgomery, Alabama.

Ea s-a așezat pe scaun în autobuz

fiindcă avea picioarele obosite,

iar când șoferul autobuzului i-a cerut
să cedeze locul unui patron alb,

ea a refuzat
pentru că o dureau picioarele.

Fusese o zi lungă,

iar ea se săturase de asuprire,

și nu și-a cedat locul.

A participat la marșuri
alături de Martin Luther King

și credea în non-violență.”

Cred că mă privise

și văzuse că eram foarte puțin impresionat

de această...

hmm...

lecție de istorie.

Atunci s-a oprit și m-a întrebat:
„Ce s-a întâmplat, tată? Ce am greșit?”

I-am spus: „Fiule, nu ai greșit cu nimic,

dar cred că profesoara ta
a făcut multe greșeli.”

(Râsete)

El m-a întrebat: „Ce vrei să spui?”

I-am spus: „Rosa Parks nu era obosită.

Nu era bătrână.

Și cu siguranță
nu avea picioarele obosite.”

El m-a întrebat: „Ce?”

I-am spus: „Da!

Rosa Parks avea doar 42 de ani...”

Sunteți uimiți, nu-i așa?
N-ați auzit niciodată asta.

„Rosa Parks avea doar 42 de ani,

muncise doar 6 ore în ziua aceea,
era croitoreasă,

iar picioarele ei erau în regulă.

(Râsete)

Singurul lucru de care obosise

era inegalitatea.

Era obosită din cauza asupririi”

Fiul meu spune:

„Dar de ce profesoara mi-a spus altceva?

Sunt nedumerit.”

El își iubește profesoara,
este o profesoară bună,

o femeie albă, tânără, de vreo 20 de ani,

foarte, foarte deșteaptă,
care îl motivează, deci și eu o apreciez.

Dar el era nedumerit.
„De ce mi-ar spune asta?”, m-a întrebat.

„Tată, spune-mi mai mult.
Spune-mi mai multe despre Rosa Parks.”

I-am spus: „Fiule, voi face ceva mai bun.”

M-a întrebat: „Ce?”

I-am spus:
„Îți voi cumpăra autobiografia ei,

și te voi lăsa să o citești singur”.

(Râsete)

Vă puteți imagina

că Elijah nu a fost prea încântat
de această nouă și lungă temă

pe care i-o dăduse tatăl său,
dar a acceptat-o ușor.

S-a întors după ce a citit-o,

încântat de ceea ce învățase.

A spus: „Tată, nu doar Rosa Parks
lupta pentru toleranță,

ci și bunicul ei, care practic o crescuse

și avea un ten deschis
de ai fi crezut că e alb,

obișnuia să se plimbe prin oraș
cu pistolul în buzunar,

iar oamenii știau
că dacă te luai de copiii sau nepoții lui

ți-ar fi tras un șut în fund”.

(Râsete)

Nu-i așa?

Nu era un om cu care să te pui.

Apoi spune: „Am mai învățat că Rosa Parks
s-a căsătorit cu un bărbat din Raymond

care semăna mult cu bunicul ei.”

Se ocupa cu organizări.

Era activist pentru drepturile civile.

Organiza evenimente,

iar uneori acestea
aveau loc acasă la Rosa Parks.

Rosa Parks remarca odată

că erau foarte multe arme pe masă,

deoarece ei se așteptau
să le spargă cineva ușa:

erau pregătiți
pentru orice eventualitate.

Rosa Parks spunea:
„Erau atât de multe arme pe masă,

încât uitam să îi servesc cu cafea
sau mâncare”.

Aceasta era Rosa Parks.

Și de fapt, Rosa Parks,
când stătea în autobuz în acea zi

așteptând polițiștii să vină,

și neștiind ce i se va întâmpla,

nu se gândea la Martin Luther King,

pe care abia dacă îl cunoștea.

Ea nu se gândea
la non-violență sau la Gandhi.

Se gândea la bunicul ei,

înarmat, cu care nu se punea nimeni.

La asta se gândea Rosa Parks de fapt.

Fiul meu era fascinat de Rosa Parks,

și am fost mândru de el
văzându-i încântarea.

Dar mai aveam o problemă.

Pentru că trebuia să merg la școală

și să abordez problema cu profesoara lui,

pentru că nu voiam
ca ea să continue să ii învețe pe copii

o istorie falsă.

M-am chinuit din această cauză,

în primul rând pentru că înțelegeam,
ca bărbat afro-american,

că de câte ori le vorbești albilor
despre rasism

sau despre orice aspect sensibil
legat de rasă,

de obicei apare o schimbare.

Este ceea ce sociologul alb Robin
DiAngelo numește „fragilitatea albă”.

Ea susține că, de fapt,

deoarece albii au trecut prea puțin
prin situații în care au fost provocați

în privința privilegiului de a fi alb,

ori de cîte ori este adusă în fața lor
cea mai mică provocare,

de obicei ei încep să se vaite,

se enervează

sau fug.

(Râsete)

Le-am experimentat pe toate.

Astfel, când mă gândeam
să o confrunt pe profesoara lui,

nu eram mulțumit,

dar acesta era un rău necesar

fiind un părinte negru care încearcă
să crească copii negri educați singuri.

L-am chemat pe Elijah și i-am spus:

„Elijah, voi stabili o întâlnire
cu profesoara ta

și voi încerca să îndrept lucrurile,

poate și cu directorul tău.

Ce părere ai?”

Iar Elijah mi-a spus:

„Tată, am o idee mai bună.”

Iar eu i-am raspuns: „Serios? Ce idee?”

El mi-a spus: „ Ca temă,
trebuie să ținem un discurs public.

De ce să nu folosim acest discurs public

pentru a distruge miturile
despre Rosa Parks?”

Si i-am spus:

„Este o idee bună.”

Elijah merge la școală,

își face prezentarea,

se întoarce acasă,

și îmi dau seama
că s-a întâmplat ceva pozitiv.

Îi spun: „Ce s-a întâmplat, fiule?”

El îmi răspunde: „Ei bine,
mai târziu în acea zi,

profesoara m-a luat deoparte

și mi-a cerut scuze
pentru acea dezinformare.”

În ziua următoare
s-a mai întâmplat ceva minunat.

Ne-a predat o nouă lecție
despre Rosa Parks,

completând golurile pe care le lăsase
și corectând greșelile pe care le făcuse.

Am fost foarte, foarte mândru de fiul meu.

Dar apoi m-am gândit la asta.

Și m-am enervat.

M-am enervat foarte rău.

De ce? De ce m-am enervat?

Pentru că fiul meu de 9 ani
a trebuit să îi predea profesoarei

o lecție de istorie,

a trebuit să-și educe profesoara
despre propria sa istorie

El are 9 ani.

Ar trebui să se gândească
la baschet sau fotbal

sau la cel mai recent film.

El nu ar trebui să se gândească
la asumarea responsabilității

de a-și educa profesoara,

elevii săi,

despre sine, despre istoria sa.

Asta a fost o povară
pe care eu am purtat-o.

A fost o povară
pe care părinții mei au purtat-o

și generațiile dinaintea lor au purtat-o.

Și acum îmi văd fiul
purtând aceeași povară.

Vedeți, de asta Rosa Parks
și-a scris autobiografia.

Pentru că de-a lungul vieții,

dacă vă puteți imagina,

faceți acest lucru uimitor,

trăiți și vorbiți despre activismul
vostru pentru drepturile civile,

și apare o poveste

în care cineva spune lumii

că sunteți bătrâni
și că aveți picioarele obosite

și că din întâmplare sunteți activiști,

că nu sunteți activiști de 20 de ani,

că boicotul nu fusese plănuit luni întregi

că nu ați fi fost nici măcar prima
sau a doua sau chiar a treia femeie

arestată pentru acest lucru.

Ea a devenit un activist din întâmplare,
chiar în propria ei viață.

Așa că a scris acea autobiografie
pentru a corecta eroarea,

pentru că ceea ce voia
să le reamintească oamenilor

era

că așa era

în anii '50

să fii negru în America

și să lupți pentru drepturile tale.

Pe parcursul anului, puțin peste un an,
cât a durat boicotul,

au fost peste patru atacuri
asupra bisericii.

Casa lui Martin Luther King
a fost atacată de două ori.

Casele altor lideri pentru drepturi
civile au fost atacate în Birmingham.

Soțul Rosei Parks
dormea noaptea cu o armă,

pentru că primeau mereu
amenințări cu moartea.

De fapt, mama Rosei Parks locuia cu ei

și uneori vorbea la telefon ore întregi,

în felul acesta nimeni nu-i suna
să îi amenințe cu moartea,

pentru că asta era ceva
constant și persistent.

De fapt, era multă tensiune,

era multă presiune, mult terorism,

iar Rosa Parks și soțul ei
și-au pierdut slujbele,

au devenit șomeri

și în cele din urmă au trebuit să plece
și să se mute din sud.

Aceasta este realitatea drepturilor civile

pe care Rosa Parks și-a dorit
ca oamenii să o înțeleagă.

Tu spui: „Deci, David,
ce legătură are asta cu mine?”

Sunt un om de bună-credință.

Nu am avut sclavi.

Nu încerc să schimb istoria.

Sunt un tip bun. Sunt o persoană bună.”

Îți voi arăta ce legătură are cu tine

și îți voi spune asta printr-o poveste

despre un profesor de-al meu,
un profesor alb,

pe care l-am avut la facultate,
și care era un om de-a dreptul genial.

Îl voi numi „Fred”.

Fred scria această istorie
a mișcării pentru drepturile civile,

dar scria în special despre o întâmplare

pe care el o trăise în Carolina de Nord

când un om alb l-a împușcat pe unul negru
cu sânge rece într-un spațiu deschis

și nu a fost niciodată condamnat.

Despre asta era această carte grozavă,

iar el a adunat câțiva prieteni profesori

și m-a chemat să citesc schița,
înainte de prezentarea finală.

Eram flatat că mă chemase pe mine,

atunci eram doar student.

Mă simțeam bine.
A fost ceva de genul: „Oh, da.”

Stăteam lângă acești intelectuali

și citeam o schiță a cărții.

Era un fragment din carte

care m-a șocat
pentru că era foarte îndoielnic

așa că am spus:

„Fred”, în timp ce discutam
despre această schiță,

am spus: „Fred, am o problemă
cu fragmentul în care vorbești

despre servitoarea ta în carte”.

Am văzut că Fred devine puțin încordat,
cum se spune.

A zis: „Ce vrei să spui?
Este o poveste grozavă.

S-a petrecut exact cum am povestit.”

Îi spun: „Mmm.... Pot să îți ofer
un alt scenariu?”

Acum, care este povestea?

Era în 1968.

Martin Luther King fusese asasinat.

Servitoarea lui - o vom numi „Mabel”,

era în bucătărie.

Micul Fred are 8 ani.

Micul Fred intră în bucătărie

și Mabel, care era mereu zâmbitoare,
gata să ajute și fericită,

stă aplecată peste chiuvetă,

plângând

și suspinând

nemângâiată.

Micul Fred vine la ea și o întreabă:
„Mabel, ce s-a întâmplat?”

Mabel se întoarce și spune:

„L-au omorât! L-au omorât pe liderul nostru.
L-au omorât pe Martin Luther King.

Este mort! Sunt niște monștri.”

Iar micul Fred spune:

„Va fi bine, Mabel. Va fi bine.
Va fi bine”.

Ea îl privește și spune:
„Nu, nu va fi bine.

Nu ai auzit ce am spus?

L-au omorât pe Martin Luther King.”

Iar Fred,

fiu de preot,

s-a uitat la Mabel și a spus:

„Dar Mabel, Iisus nu a murit pe cruce
pentru păcatele noastre?

Nu a dus asta la un lucru bun?

Mabel, și asta va avea un rezultat bun.

Poate că moartea lui Martin Luther King
va conduce către un rezultat bun.”

Și pe măsură ce Fred povestea,

a spus că Mabel și-a pus mâna la gură,

s-a aplecat, l-a îmbrățișat pe micul Fred,

apoi s-a întins spre congelator

și a scos niște sticle de Pepsi,

i-a dat lui câteva

și l-a trimis să se joace cu frații lui.

Iar el a spus:

„Aceasta e dovada că și în cele mai grele
momente de luptă rasială,

doi oameni se pot reuni
în ciuda diferențelor rasiale

și pot găsi o umanitate comună

pe fondul iubirii și afecțiunii”.

Eu am spus: „Fred, asta e o tâmpenie."

(Râsete)

(Aplauze)

Fred era uimit,

„Dar nu înțeleg, David.
Aceasta este povestea.”

Ii spun: „Fred, îți pun o întrebare.”

„Erai în Carolina de Nord în 1968.

Dacă Mabel s-ar fi dus în comunitatea ei,
- tu aveai 8 ani -

cum crezi că niște copii afro-americani
de 8 ani

ar striga-o?

Crezi că ar striga-o pe nume?

Nu, ei i-ar spune „Domnișoara Mabel”

sau i-ar spune „Domnișoara Johnson”
sau i-ar spune „Mătușica Johnson”.

Ei nu ar fi îndrăznit niciodată
să o strige pe nume,

pentru că asta
ar fi fost o lipsă de respect.

Și totuși, tu îi spuneai pe nume

în fiecare zi în care ea muncea,

dar nu te-ai gândit niciodată la asta.”

I-am spus: „Să te mai întreb ceva.
Mabel era căsătorită?

Avea copii?

La ce biserică mergea?

Care era desertul ei preferat?”

Fred nu a știut să răspundă
la nicio întrebare.

I-am spus:„Fred, această poveste
nu este despre Mabel.

Această poveste este despre tine.”

I-am spus: „Această poveste
te-a făcut să te simți bine,

dar nu e vorba despre Mabel.

Realitatea este

că probabil s-a întâmplat astfel:
Mabel plângea,

ceea ce ea nu făcea în mod obișnuit,

așa că era vulnerabilă.

Iar tu ai intrat în bucătărie

și ai găsit-o într-un moment de slăbiciune
în care ea ceda.

Vezi, pentru că tu te-ai gândit la tine
ca la unul dintre copiii ei,

nu ți-ai dat seama că de fapt
tu ești copilul patronului ei.

Și ea s-a trezit că țipa la tine.

Apoi și-a dat seama:

„Dacă țip la el,

iar el le spune părinților,

mi-aș putea pierde slujba.”

S-a liniștit,

și chiar dacă ea avea nevoie de consolare,
te-a consolat pe tine

trimițându-te de acolo,

poate pentru a plânge liniștită.”

Fred era uluit.

Și-a dat seama că a interpretat greșit
acel moment.

Vezi tu, asta au făcut ei cu Rosa Parks.

Pentru că e mai ușor de acceptat
o bunică bătrână cu picioarele obosite

care nu se ridică nu pentru că vrea
să lupte pentru inegalitate,

ci pentru că are picioarele
și spatele obosite

după ce a muncit toată ziua.

Bunicile bătrâne nu sunt înspăimântătoare.

Dar tinerele negrese radicale

care nu iau nimic de la nimeni

sunt foarte înspăimântătoare,

cele care se ridică pentru putere

și sunt dispuse să moară pentru asta,

nu sunt genul de oameni

cu care să ne simțim confortabil.

Deci tu ai spus:

„Ce vrei să fac, David?

Nu știu ce să fac.”

Ei bine, ți-aș spune

că a fost o vreme

când dacă erai evreu, nu erai alb,

dacă erai italian, nu erai alb,

dacă erai irlandez, nu erai alb

în această țară.

A durat ceva până când irlandezii,
evreii și italienii să devină albi.

Nu-i așa?

A fost o vreme în care tu erai „alții”,

erai un intrus.

Toni Morrison spune:

„Dacă, pentru ca tu să fii înalt,
trebuie ca eu să stau în genunchi

ai o problemă serioasă.”

Ea spune: „Americanii albi
au o problemă foarte, foarte serioasă”.

Să fiu sincer, nu știu dacă relațiile
rasiale se vor îmbunătăți în America.

Dar știu că dacă se vor îmbunătăți,

trebuie să rezolvăm aceste provocări.

Viitorul copiilor mei depinde de asta.

Viitorul copiilor copiilor mei
depinde de asta.

Și chiar dacă știți sau nu,

viitorul copiilor voștri
și al copiilor copiilor voștri

depinde de asemenea de asta.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)