Rezultatele surprizătoare în sănătate prin revoluția în „big data”

Adunarea de informații în sănătatea globală era o știință imperfectă: Funcționarii cutreierau satele, bătând din ușă în ușă, puneau întrebări, scriau răspunsurile în formulare de hârtie și apoi introduceau datele – bazându-se pe aceste informații incomplete, țările luau decizii majore. Joel Selanikio, un fanatic al datelor, parcurge schimbările monumentale din ultimul deceniu în colectarea de date în domeniul sănătății -- începând cu Palm Pilot-ul și Hotmail-ul și ajungând în prezent la tehnologia cloud. (Filmat la TEDx Austin.)

Există un banc vechi cu un polițist care

își face patrula în mijlocul nopții.

Dă peste un tip sub un felinar stradal

care privirea în pământ, dintr-o parte în alta.

Polițistul îl întreabă ce face.

Tipul spune că își caută cheile.

Așa că polițistul caută cu grijă,

face un fel de grilă și caută

vreo două-trei minute. Nicio cheie.

Polițistul spune: Ești sigur? Amice,

ești sigur că ți-ai pierdut cheile aici?

Tipul spune: Nu, de fapt le-am pierdut

la capătul celălalt al străzii,

dar lumina e mai bună aici.

Oamenii vorbesc în ultimul timp

de un concept numit „big data”, referindu-se

la toate informațiile pe care le creăm

prin interacțiunea noastră prin internet,

totul de la Facebook și Twitter,

muzică, filme, transmisiuni de tot felul,

transmisiunea directă TED.

Iar cei ce lucrează cu aceste date uriașe

spun că cea mai mare problemă

cu așa multe informații,

e cum să le organizăm?

Vă pot spune că pentru sănătatea mondială,

asta nu e cea mai mare problemă.

Pentru noi, deși lumina

e mai bună pe internet,

datele care ne-ar ajuta la problemele

pe care vrem să le rezolvăm nu se găsesc pe internet.

Nu știm, de exemplu, câți oameni

sunt afectați acum de dezastre

sau de situații de conflict.

Nu știm despre niciuna din clinicile

din lumea în curs de dezvoltare, care au medicamente

și care nu.

Nu știm care e sistemul de aprovizionare al acelor clinici.

Nu știm – și asta mi se pare incredibil –

nu știm câți copii s-au născut

sau câți copii există în Bolivia

sau Botswana sau Bhutan.

Nu știm câți copii au murit săptămâna trecută

în niciuna din aceste țări.

Nu cunoaștem nevoile bătrânilor, ale bolnavilor mintali.

Despre toate aceste probleme extrem de importante

sau zone extrem de importante în care vrem să rezolvăm probleme,

nu știm de fapt nimic.

Parte din motivul pentru care nu știm nimic

e că sistemele de informație folosite

în sănătatea globală pentru a găsi datele

pentru a rezolva aceste probleme sunt ceea ce vedeți aici.

O tehnologie de apoape 5000 de ani vechime.

Unii dintre voi poate ați folosit-o înainte.

E pe cale de dispariție, dar noi încă o folosim

pentru 99% din problemele noastre.

E un formular pe hârtie, iar ceea ce vedeți

e un formular în mâna unei infirmiere din Serviciul Sănătății

din Indonezia, care cutreieră regiunile rurale

din Indonezia într-o zi cu siguranță fierbinte și umedă.

Și o să bată la mii de uși

săptămâni sau chiar luni întregi,

bătând la uși și spunând: Mă scuzați,

dorim să vă punem câteva întrebări.

Aveți copii? Au fost vaccinați?

Pentru că singurul mod de a afla

câți copii au fost vaccinați în Indonezia,

ce procent au fost vaccinați, nu se află

pe internet, ci mergând să bați la uși,

uneori la zeci de mii de uși.

Uneori durează luni sau chiar ani

să faci așa ceva.

Un recensământ al Indoneziei

ar dura probabil doi ani.

Și problema, bineînțeles,

sunt formularele de hârtie – vă spun

că avem formulare pentru absolut orice.

Avem formulare pentru sondaje de vaccinare.

Avem formulare pentru evidența persoanelor care vin la clinici.

Avem formulare pentru inventariarea medicamentelor,

proviziilor de sânge, tot felul de formulare

pentru multe subiecte diferite.

Toate au o unică destinație comună,

iar destinația lor arată cam așa.

Ce vedem aici e un camion plin de informații.

Sunt datele unui singur sondaj de vaccinare

dintr-un singur district din Zambia,

de acum câțiva ani, la care am participat.

Nu voiam să aflăm decât

ce procent din copiii din Zambia erau vaccinați,

iar astea sunt datele pe hârtie,
adunate câteva săptămâni,

dintr-un singur district, asemănător cu un district

din Statele Unite.

Vă puteți imagina că, pentru întreaga Zambie,

răspunsul la acea simplă întrebare

arată cam așa.

Camion după camion după camion,

cu grămezi peste grămezi de date.

Ba chiar mai rău,

ăsta e doar începutul.

Odată ce ai adunat toate aceste date,

bineînțeles că cineva trebuie să...

un nefericit trebuie să le introducă în calculator.

În timpul doctoratului, am fost chiar eu

acel nefericit uneori.

Vă pot spune că adesea nu eram atent.

Probabil am făcut multe greșeli de tastare nedescoperite.

Deci calitatea datelor scade.

În cele din urmă acele date sunt, sper, introduse în calculator

și cineva poate începe să le analizeze.

O dată ce există o analiză și un raport,

poți lua rezultatele colectării de date

și le poți folosi pentru a vaccina copiii mai bine.

Dacă există ceva mai rău

în domeniul sănătății publice mondiale,

nu știu ce poate fi mai rău decât să lași copii pe această planetă

să moară de boli ce pot fi prevenite prin vaccinare,

boli pentru care vaccinul costă un dolar.

Milioane de copii mor de aceste boli în fiecare an.

Milioane e o estimare grosolană, deoarece

nu știm de fapt câți copii mor pe an din această cauză.

Și mai frustrant e că

introducerea datelor, pe care am facut-o și eu ca student,

poate dura uneori șase luni.

Uneori ia chiar doi ani să introduci informația

într-un calculator, și uneori, nu arareori,

nu-i introdusă niciodată.

Gândiți-vă o secundă.

Ai avut echipe de sute de oameni.

Au mers pe teren să rezolve o anumită problemă.

Probabil s-au cheltuit sute de mii de dolari

pe combustibil, fotocopii, diurne,

și pe urmă, cumva se pierde avântul

sau nu mai sunt bani,

și totate se reduc la zero

pentru că nimeni nu introduce nimic în calculator.

Procesul se oprește. Se întâmplă tot timpul.

Pe asta ne bazăm deciziile în sănătatea mondială:

date puține, date vechi, date inexistente.

Așadar, în 1995, am început să mă gândesc la feluri

în care am putea îmbunătăți acest proces.

1995, evident, a fost de mult.

Mă sperie când mă gândesc cât timp a trecut.

Filmul anului era

„Greu de Ucis”.

Vedeți, Bruce Willis avea mult mai mult păr pe atunci.

Lucram în Centrul pentru Controlul Bolilor.

Și eu aveam mult mai mult păr pe atunci.

Dar pentru mine, cel mai important lucru pe care l-am văzut în 1995

a fost ăsta.

E greu de închipuit, dar în 1995,

ăsta era ultimul răcnet în dispozitive mobile de elită.

Nu era un iPhone. Nu era un telefon Galaxy.

Era un Palm Pilot.

Și când am văzut Palm Pilot-ul pentru prima dată, m-am gândit,

oare nu putem pune formularele pe aceste Palm Pilot

ca să mergem pe teren doar cu un Palm Pilot,

ce poate depozita zeci de mii

de formulare? De ce nu încercăm așa ceva?

Dacă am face asta,

am aduna datele electronic, digital,

chiar de la început,

creăm o scurtătură prin întregul proces

de tastare,

nu mai introduce nimeni datele în calculator.

Putem trece direct la analiză

și apoi direct la folosirea datelor pentru a salva vieți.

Și am început să fac chiar asta.

Lucrând la CDC, am călătorit cu diferite programe

în jurul lumii, învățându-i să folosească Palm Pilot-uri

pentru colectarea datelor în loc de hârtie.

Și a mers chiar foarte bine.

A mers atât de bine cât s-a prezis.

Ca să vezi! Strângerea digitală de date

e mai eficientă decât colectarea pe hârtie.

În timp ce eu făceam asta, partenera mea Rose,

care se află aici în public cu soțul ei, Matthew,

Rose făcea ceva asemănător pentru Crucea Roșie Americană.

Problema era că, după câțiva ani,

am realizat că participasem

în 6-7 programe, și m-am gândit,

dacă o să continui în acest ritm,

în întreaga mea carieră, poate voi merge

la vreo 20 - 30 de programe.

Problema e că 20 - 30 de programe,

să înveți oamenii să folosească această tehnologie,

e doar o picătură într-un pahar.

Cererea, nevoia de programe mai bune pentru procesare de date,

numai în sănătate, ca să nu vorbesc de toate celelalte domenii

din țările în dezvoltare, este enormă.

Există milioane și milioane de programe,

milioane de clinici care trebuie să inventarieze medicamentele,

milioane de programe de vaccinare.

Există școli care trebuie să țină prezența.

Există toate aceste proiecte diferite

pentru care avem nevoie de date ca să le îndeplinim.

Și mi-am dat seama că, dacă aș fi continuat așa,

nu aș fi avut practic niciun impact

până la sfârșitul carierei mele.

Așa că am început să-mi bat capul

încercând să-mi dau seama

cum se derula procesul,

cum îi instruiam pe oameni, ce obstacole existau

și ce mă împiedica să accelerez procesul,

să-l fac mai eficient?

Din nefericire, după ceva timp de gândire,

mi-am dat seama, am identificat principalul obstacol.

Marele obstacol s-a dovedit a fi,

din păcate,

principalul obstacol eram eu.

Ce vreau să spun cu asta?

Creasem un proces prin care

eu eram centrul universului pentru acea tehnologie.

Dacă voiai să folosești tehnologia, trebuia să mă contactezi.

Adică trebuia să știi că exist.

După care trebuia să găsești bani ca să-mi plătești

zborul până în țara ta

și bani ca să-mi plătești hotelul

și diurna și costul zilnic.

Vorbim de sume de 10.000 sau 20.000 sau 30.000 de dolari

dacă aveam într-adevăr timp, dacă te puteam programa,

și dacă nu eram în vacanță.

Ideea e că orice sistem ce depinde

de un singur om, sau doi, trei, cinci oameni,

eșuează la scară mare.

E o problemă care necesită distribuirea

aceastei tehnologii în masă imediat.

Am început să mă gândesc la feluri în care aș putea

să mă scot din peisaj.

M-am tot gândit

cum m-aș putea scoate din ecuație

foarte mult timp.

Fusesem învățat că modul în care

se distribuie tehnologia în dezvoltarea internațională

e mereu prin consulanți.

Tot timpul e un tip care arată cam ca mine

care zboară din țări care arată cam ca asta

spre alte țări cu oameni cu pielea mai închisă.

Și te duci acolo, cheltui bani pe zboruri.

pierzi timp, cheltui diurna,

chieltui pe hotel și pe toate cele.

Din câte știam, ăsta era singurul fel

de a distribui tehnologia și nu știam altul.

Dar s-a întâmplat un miracol,

pe care o să-l numesc pe scurt Hotmail.

Poate nu credeți că Hotmail-ul e miraculos,

dar pentru mine a fost miraculos, pentru că am observat,

chiar când mă luptam cu problema asta,

lucram în Africa sub-sahariană la acel moment.

Am observat că toți funcționarii din sănătate din regiune,

cu care lucram, aveau cont Hotmail.

Și m-a izbit un gând,

stai puțin, știu sigur că tipii de la Hotmail

n-au zburat la Ministrul Sănătății din Kenya

să învețe oamenii să folosească Hotmail-ul.

Tipii ăștia distribuie tehnologie.

Își scot programele în lume

dar nu zboară peste tot pentru asta.

Trebuia să mă mai gândesc.

Cât mă gândeam eu, oamenii au început să folosească

și mai multe lucruri de acest gen, ca și noi de altfel.

Au început să folosească LinkedIn și Flickr

și Gmail și Google Maps.

Bineînțeles, sunt toate bazate pe tehnologia „cloud”

și nu necesită instruire.

Nu e nevoie de programatori.

Nu e nevoie de consultanți pentru că

modelul de afaceri de acest gen

cere ca lucrurile să fie simple încât să le putem folosi

chiar fără instruire.

Trebuie doar să auzi despre produs și să intri pe website.

Așa că m-am întrebat, ce s-ar întâmpla dacă am construi un software

să facă ceea ce făceam eu?

În loc să înveți persoanele cum

să pună formulare pe dispozitive mobile,

să creăm un software care le permite s-o facă singuri

fără instruire și fără să mă implic personal?

Exact asta am făcut.

Așa am creat softul numit Magpi,

care crează formulare online.

Nimeni nu trebuie să vorbească cu mine.

Trebuie doar să auzi despre produs și să intri pe site.

Poți crea formulare și odată ce le ai,

le poți trimite pe orice telefon mobil.

Evident că în prezent am trecut de la Palm Pilot

la telefone mobile.

Și nu trebuie să fie un smartphone.

Poate fi un telefon rudimentar ca cel din dreapta,

telefonul Symbian simplu,

foarte obișnuit în țările în curs de dezvoltare.

Important este că-i exact ca Hotmail.

Funcționează prin cloud, nu necesită instruire,

programare, consultanți.

Dar mai are și alte beneficii.

Știam, când am construit sistemul,

că, la fel ca pentru Palm Pilot,

puteai aduna date

și trimite imediat într-o bază de date.

Dar am descoperit, pentru că deja se afla pe calculator,

că putem produce hărți, analize și grafice instantaneu.

Un proces care dura doi ani

îl comprimăm la doar cinci minute.

O creștere incredibilă a eficienței.

Prin cloud, fără instruire, fără consultanți, fără mine.

Și v-am spus că în primii câțiva ani

în care făceam lucrurile pe moda veche,

mergând în fiecare țară,

am contactat pobabil, știu eu,

poate am instruit vreo mie de oameni.

Ce s-a întâmplat după ce am făcut asta?

În următorii trei ani, 14.000 de oameni

au găsit site-ul, s-au înscris și au început să adune date,

date pentru intervenții în caz de dezastre,

crescători canadieni de porci care urmăresc boli de porci și turme de porci,

persoane care inventariează medicamente.

Unul din exemplele mele preferate, IRC-ul,

Comitetul Internațional de Salvare,

are un program în care moașele semi-analfabete

folosind telefone mobile de 10$

trimit un SMS prin softul nostru

o dată pe săptămână, cu numărul nașterilor

și numărul morților, dând IRC-ului

ceva ce nimeni din sănătatea globală nu a avut niciodată:

un sistem aproape în timp real de a număra nou-născuții,

de a știi câți copii se nasc,

și de a ști câți copii există

în Sierra Leone, țara în care se petrece asta,

și de a ști câți copii mor.

Organizația Physicians for Human Rights,

deviez puțin de la domeniului sănătății,

adună, practic învață oamenii

să facă analize de viol în Congo, unde există o epidemie,

o epidemie oribilă,

și folosesc softul nostru pentru a documenta

dovezile pe care le găsesc, inclusiv fotografice,

pentru a putea aduce vinovații în fața justiției.

CAMFED, o altă organizație caritabilă din Marea Britanie,

plătește familiile cu fiice pentru a le ține la școală.

Ei înțeleg că asta e cea mai importantă intervenție

pe care o pot face. Înainte, țineau evidența retragerilor,

a prezențelor, a notelor, pe hârtie.

Timpul ce trecea de când un profesor

scria notele sau prezența

până la adunarea informațiilor într-un raport era de 2-3 ani.

Acum e în timp real și pentru că sistemul

e așa de economic, și bazat pe cloud, costă

pentru toate cele cinci țări în care CAMFED îl folosește

cu zeci de mii de fete,

costurile totale sunt de 10.000 de dolari pe an.

Mai puțin decât primeam eu

pentru a călători două săptămâni pentru o consultație.

V-am spus mai înainte că,

făcând lucrurile pe modelul vechi, am realizat

că toată munca noastră nu era decât o picătură,

10, 20, 30 de programe diferite.

Am progresat mult, dar recunosc

că în acest moment, chiar și munca pe care am făcut-o

cu 14.000 de oameni care folosesc această tehnologie,

e tot doar o picătură. Dar ceva s-a schimbat.

Și cred că e evident.

Ce s-a schimbat e că

în loc de un program de adunare a datelor extrem de lent,

care nu va ajunge niciodată la persoanele care au nevoie,

acum nu e nevoie să intrăm în contact cu oamenii.

Am creat un instrument care permite programelor

să țină copiii la școală, să numere nou-născuții,

și copiii care decedează,

să prindă criminalii și să-i inculpe cu succes,

să facă toate astea ca să învățăm mai multe

despre ce se întâmplă, să înțelegem și să vedem mai multe,

să salvăm și să îmbunătățim vieți.

Mulțumesc.

(Aplauze).