Cu toții ar trebui să fim feminiști

Învățăm fetele că ar trebui sa aibă ambiție, dar nu prea multă, să aibă succes, dar nu prea mult, altfel bărbații s-ar putea simți atacați, spune autoarea Chimamanda Ngozi Adichie. În acest discurs clasic, care a generat o conversație mondială despre feminism, Adichie ne cere să începem să visăm și să plănuim o lume diferită, mai justă, în care bărbații și femeile sunt mai fericiți și mai sinceri cu sine.

Aș dori să vă vorbesc mai întâi despre
unul din prietenii mei cei mai buni,

Okoloma Maduewesi.

Okoloma locuia pe strada mea

și avea grijă de mine
ca un frate mai mare.

Dacă-mi plăcea de un băiat,
îi ceream părerea lui Okoloma.

Okoloma a murit în cunoscutul
accident aviatic din Sosoliso,

în Nigeria, în decembrie 2005.

Acum aproape șapte ani.

Cu Okoloma puteam dezbate,
râde și vorbi cu adevărat.

A fost și primul care mi-a zis
că sunt feministă.

Aveam vreo 14 ani
și dezbăteam împreună la el acasă.

Amândoi plini de frânturi
de cunoștințe din cărțile citite.

Nu-mi amintesc exact
despre ce discutam atunci,

dar îmi amintesc cum,
în timp ce dezbăteam,

Okoloma m-a privit și a zis:
„Știi, ești o feministă”.

N-a fost un compliment.

(Râsete)

Mi-am dat seama după tonul lui,

același pe care l-ai avea ca să zici:

„Ești o adeptă a terorismului”.

(Râsete)

Nu știam ce anume însemna
cuvântul „feminist”,

și nu voiam ca Okoloma să-și dea seama,

așa că am ignorat remarca
și am continuat discuția.

Primul lucru pe care
intenționam să-l fac acasă

era să caut cuvântul
„feminist” în dicționar.

Mulți ani mai târziu am scris un roman

despre un bărbat care-și bate soția,
printre altele,

și a cărui soartă nu se termină bine.

În timp ce promovam romanul în Nigeria,

un jurnalist, plin de intenții bune

mi-a zis că vrea să-mi dea un sfat.

Pentru nigerienii din sală,
sunt sigură că știți

(Râsete)

cât de repede dau
ai noștri sfaturi nesolicitate.

Mi-a zis că oamenii spuneau
că romanul meu era feminist,

iar sfatul lui,
dând trist din cap în timp ce vorbea,

era că n-ar trebui să mă numesc feministă,

fiindcă feministele sunt femei nefericite

pentru că nu-și găsesc soți.

(Râsete)

Așa că am hotărât să mă numesc
„o feministă fericită”.

(Râsete)

Apoi, o academiciană nigeriană mi-a zis

că feminismul nu face parte
din cultura noastră, că nu e african,

și că mă numeam feministă

pentru că fusesem pervertită
de „literatura occidentală”.

Asta m-a amuzat,

fiindcă multe din primele mele lecturi
nu erau deloc feministe.

Cred că am citit fiecare roman de dragoste
apărut la Mills & Boon până să fac 16 ani.

De fiecare dată când încercam
să citesc cărțile „feminismului clasic”,

mă plictiseam și mă chinuiam
efectiv să le termin.

Dar cum feminismul nu era pur african,

am hotărât să mă numesc
„o feministă africană fericită”.

La un moment dat eram feminista
africană fericită, care nu ura bărbații,

care iubea luciul de buze

și purta tocuri înalte
pentru ea însăși, nu pentru bărbați.

(Râsete)

Desigur, multe erau ironii,

dar cuvântul feminist
are multe conotații negative.

Urăști bărbații, urăști sutienele,

urăști cultura africană și tot așa.

Să vă povestesc
o întâmplare din copilărie.

Când eram în școala primară,

profesoara a zis la începutul semestrului
că o să ne dea un test

și că cine va lua cea mai mare notă,
va fi numit șeful clasei.

Ei bine, era ceva să fii șeful clasei.

Dacă erai șeful clasei,

puteai scrie pe o foaie
numele celor gălăgioși,

(Râsete)

ceea ce-ți oferea putere.

Profesoara îți mai dădea și o nuia
pe care o țineai în mână

în timp ce patrulai prin clasă
ca să identifici gălăgioșii.

Evident că nu era voie să folosim nuiaua.

Dar era o perspectivă palpitantă
pentru mine la nouă ani.

Îmi doream foarte mult
să fiu șefa clasei.

Așa că am luat cea mai mare notă la test.

Spre surprinderea mea, profesoara
a zis că șeful trebuia să fie băiat.

Uitase să precizeze asta înainte,

crezuse că era evident.

(Râsete)

Un băiat a avut
a doua cea mai bună notă la test,

așa că el avea sa fie șeful clasei.

Ce a fost și mai interesant

era că băiatul cu suflet drag și blând

nu era deloc interesat
să patruleze clasa cu nuiaua,

în timp ce eu
eram plină de ambiție să fac asta.

Dar eu eram fată, iar el băiat,

așa că el a fost numit șeful clasei.

Iar eu n-am uitat niciodată acel incident.

De multe ori greșesc gândind

că dacă ceva mi se pare evident,
la fel li se pare și celorlalți.

Vă dau exemplu un drag prieten, Louis.

Louis e un bărbat incredibil și progresist

care în conversațiile
noastre obișnuia să zică:

„Nu înțeleg de ce spui
că e altfel sau mai greu pentru femei.

Poate în trecut, dar nu acum.”

Nu puteam înțelege
de ce Louis nu vedea ce era evident.

Într-o seară, în Lagos,
am ieșit cu Louis și niște prieteni.

Iar pentru cei de aici
care nu cunosc Lagos-ul,

e ceva minunat consacrat locului,

acei bărbați viguroși, răspândiți ici-colo
care stau în afara localurilor

și cu aer dramatic
se oferă să te ajute să parchezi.

(Râsete)

M-a impresionat îndemânarea teatrală

a bărbatului care ne-a găsit
loc de parcare în acea seară,

așa că la plecare
am hotărât să-i las bacșiș.

Mi-am deschis geanta,

am băgat mâna înăuntru,

am scos bani câștigați prin munca mea

și i-am dat bărbatului.

Iar el, acest bărbat
foarte recunoscător și bucuros,

a primit banii de la mine,

s-a uitat spre Louis,

și a zis: „Mulțumesc, domnule!”.

(Râsete)

Louis m-a privit surprins și m-a întrebat:

„De ce-mi mulțumește mie?
Nu eu i-am dat banii.”

Atunci am văzut
pe fața lui Louis că și-a dat seama.

Bărbatul a crezut
că banii pe care-i aveam

proveneau, de fapt, de la Louis.

Pentru că Louis e bărbat.

Bărbații si femeile sunt diferiți.

Avem alți hormoni, alte organe sexuale,

avem abilități biologice diferite,

femeile pot avea copii, bărbații nu.

Cel puțin nu încă.

(Râsete)

Bărbații au testosteron și, în general,
sunt mai puternici fizic decât femeile.

Pe lume sunt ceva mai multe femei
decât bărbați,

aproape 52% din populația lumii
e de sex feminin.

Dar multe din pozițiile de conducere
și de prestigiu sunt ocupate de bărbați.

Regretata laureată kenyană
a Premiului Nobel pentru Pace,

Wangari Maathai,
a zis asta foarte bine:

„Cu cât urci mai sus,
cu atât sunt mai puține femei.”

La alegerile recente din SUA
am tot auzit de legea Lilly Ledbetter,

iar dacă privim dincolo
de numele frumos aliterativ al legii,

e vorba despre un bărbat și o femeie,

având aceleași sarcini și calificări,

dar bărbatul fiind plătit mai mult
pentru că e bărbat.

Practic, bărbații conduc lumea,

ceea ce era logic acum o mie de ani,

pentru că atunci oamenii
trăiau într-o lume

în care puterea fizică
era atributul suprem pentru supraviețuire.

Cine era mai puternic,
era cel mai probabil să conducă.

Iar bărbații, în general,
sunt mai puternici.

Sigur că sunt multe excepții.

(Râsete)

Dar în zilele noastre trăim
într-o lume foarte diferită.

Persoana cea mai adeptă să conducă
nu e cea mai puternică fizic,

ci e persoana cea mai creativă,
cea mai inteligentă,

e persoana cea mai inovatoare,

iar aceste trăsături
nu sunt dictate de hormoni.

Un bărbat și o femeie pot fi la fel de
inteligenți, creativi, inovatori.

Noi am evoluat,

dar percepția noastră despre gen nu.

Acum câteva săptămâni am intrat
în holul unui hotel nigerian de top.

Mă gândeam să-i zic pe nume,
dar m-am răzgândit.

Un paznic de la intrare
m-a oprit și mi-a pus întrebări neplăcute.

Pentru că pornesc de la premisa

că o femeie nigeriană care intră singură
într-un hotel e o prostituată.

Apropo, de ce aceste hoteluri

sunt preocupate
mai mult de evidenta ofertă

decât de cererea de servicii sexuale?

În Lagos nu pot merge singură
în multe baruri și cluburi „respectabile”.

Nu te lasă deloc să intri
dacă ești singură,

trebuie să fii însoțită de un bărbat.

Când merg cu un bărbat
într-un restaurant nigerian,

chelnerul salută bărbatul
și pe mine mă ignoră.

Chelnerii sunt produsul...

(Râsete)

Parcă aud unele femei zicând: „Așa e!”.

Chelnerii sunt produsul unei societăți

care i-a învățat că bărbații
sunt mai importanți decât femeile.

Știu că chelnerii
nu sunt rău intenționați.

Dar una e să o știi la nivel intelectual
și alta să o simți emoțional.

De fiecare dată când mă ignoră,
mă simt invizibilă.

Mă simt supărată.

Îmi vine să le zic
că sunt la fel de umană ca un bărbat

și merit la fel de mult
să mi se recunoască prezența.

Sunt lucruri minore,

dar uneori ele dor cel mai tare.

Recent am scris un articol

despre ce înseamnă
sa fii femeie tânără în Lagos,

și o cunoștință mi-a zis:

„A fost plin de resentimente”.

Evident că era!

(Râsete)

Sunt furioasă.

Diferențele de gen din prezent
sunt profund inechitabile.

Ar trebui să fim cu toții furioși.

Furia a produs întotdeauna
schimbări pozitive.

Dar pe lângă faptul că sunt supărată,
sunt și plină de speranță.

Pentru că am încredere deplină
în capacitatea oamenilor

de a se modela și redefini spre mai bine.

Genul e important oriunde în lume,

dar vreau să mă concentrez asupra Nigeriei

și a Africii, în general,

pentru că asta cunosc
și pentru că acolo e inima mea.

Aș vrea să vă cer azi

să începem să visăm și să punem la cale

o lume diferită, mai echitabilă,

o lume cu bărbați și femei mai fericiți,
care sunt sinceri cu ei înșiși.

Iată cum putem începe:

trebuie să ne creștem fiicele altfel.

Așa cum trebuie să ne creștem fiii altfel.

Le facem o mare defavoare băieților
așa cum îi creștem.

Le înăbușim umanitatea.

Definim masculinitatea în mod obtuz,

masculinitatea devine o cușcă mică și dură

și punem băieții în cușca asta.

Învățăm băieții să se teamă de frică.

Îi învățăm să se teamă
de slăbiciune și vulnerabilitate.

Îi învățăm să-și ascundă adevărata fire,

pentru că trebuie să fie așa
cum se zice în Nigeria: „bărbați duri”.

În perioada liceului, un băiat și o fată,
amândoi adolescenți,

amândoi cu aceiași bani de buzunar,

ies în oraș și se așteaptă
ca băiatul să plătească mereu,

ca dovadă a masculinității.

Și ne mirăm de ce băieții sunt
mai predispuși să fure bani de la părinți.

Dar dacă băieții și fetele

ar fi crescuți să nu asocieze
masculinitatea cu banii?

Ce-ar fi dacă n-am gândi
că „băiatul trebuie să plătească”,

ci mai degrabă „cine are mai mult
ar trebui să plătească”?

Sigur, din cauza avantajului istoric,

bărbații sunt cei care au mai mult acum,

dar dacă începem
să ne creștem copiii altfel,

atunci peste 50-100 de ani,

băieții nu se vor mai simți presați
să-și dovedească masculinitatea.

Dar, cel mai mare rău
pe care-l facem bărbaților,

dându-le impresia că trebuie să fie duri,

e că rămân cu stima de sine fragilă.

Cu cât mai constrâns
se simte bărbatul să fie „dur”,

cu atât mai șubredă îi e stima de sine.

Le facem o și mai mare defavoare fetelor,

pentru că le învățăm să aibă grijă
de stima fragilă a bărbaților.

Le învățam să se limiteze,
să devină neînsemnate.

Le zicem fetelor:

„Poți avea ambiție, dar nu prea multă.”

(Râsete)

„Ar trebui să cauți să ai succes,
dar nu prea mult,

altfel intimidezi bărbații.”

Dacă în relația cu bărbatul
tu aduci banii în casă,

trebuie să pretinzi că nu e așa,

mai ales în public,

altfel îl emasculezi.

Dar dacă am contesta însăși premisa?

De ce să fie succesul femeii
o amenințare pentru bărbat?

Ce-ar fi dacă am renunța la acel cuvânt?

Nu e cuvânt care să-mi displacă
mai mult decât „emasculare”.

O cunoștință nigeriană m-a întrebat odată

dacă mi-a fost teamă
c-aș putea intimida bărbații.

Nu mi-am făcut deloc griji.

Și nici nu m-am gândit la asta

pentru că un bărbat
care se simte intimidat de mine

e exact genul care nu mă interesează.

(Râsete)

(Aplauze)

Am fost totuși
foarte afectată de situația asta.

Pentru că sunt femeie, se așteaptă
de la mine să vreau să mă mărit.

Se așteaptă să aleg în viață

ținând mereu cont
că cel mai important e mariajul.

Căsătoria poate fi ceva bun:

poate fi o sursă de bucurie,
dragoste și sprijin reciproc.

Dar de ce învățăm fetele
să aspire la căsătorie

și nu-i învățam și pe băieți la fel?

Cunosc o femeie care și-a vândut casa

pentru că nu voia să intimideze
bărbatul care ar lua-o de soție.

Cunosc o femeie necăsătorită din Nigeria

care când merge la conferințe
poartă verighetă,

pentru că, din spusele ei,

vrea ca ceilalți participanți
să „se poarte cu respect” față de ea.

Cunosc tinere pe care se pune
o presiune enormă

de către familie, prieteni,
chiar de la locul de muncă

să se căsătorească
și ajung să facă alegeri greșite.

Dacă o femeie la o anumită vârstă
e nemăritată,

societatea noastră o învață
că asta e un mare eșec personal.

Pe când dacă un bărbat
la o anumită vârstă e necăsătorit,

credem că încă nu s-a hotărât
pe cine să aleagă.

(Râsete)

E foarte ușor de zis:

„Da, dar femeile pot obiecta oricând”.

În realitate
e mult mai dificil și complicat.

Suntem cu toții ființe sociale.

Ne formăm ideile socializând.

Până și limbajul pe care-l folosim

ca să vorbim de căsătorie
și relații ilustrează asta.

Limbajul căsătoriei

e mai degrabă limbajul proprietății
decât al parteneriatului.

Folosim cuvântul „respect”

în sensul a ce oferă femeia bărbatului,

și rar pentru a spune
ce oferă bărbatul femeii.

Femeile și bărbații în Nigeria
obișnuiesc să zică,

și asta e o expresie care mă amuză tare,

„am făcut-o spre binele căsătoriei”.

Când bărbații zic asta,

de obicei e vorba de ceva
ce oricum n-ar fi trebuit să facă.

(Râsete)

Câteodată o zic și prietenilor,

e ceva ce zic prietenilor
cu exasperare drăgăstoasă,

ceva ce le dovedește
în cele din urmă masculinitatea,

cât de doriți, cât de iubiți sunt:

„Soția a zis că nu pot
să merg în club în fiecare seară,

așa că de dragul căsniciei
mă duc doar în weekend."

(Râsete)

Când o femeie zice
„am făcut-o de dragul căsniciei”,

de obicei se referă
la faptul că renunță la serviciu,

la un vis,

la carieră.

Învățăm femeile că în relații

ele trebuie să facă concesii.

Creștem fetele
să se considere concurente,

nu pentru carieră sau realizări,
ceea ce ar fi un lucru bun,

ci pentru atenția bărbaților.

Învățăm fetele că nu pot fi ființe sexuale

așa cum sunt băieții.

Dacă avem băieți, nu ne deranjează
să știm de prietenele lor.

Dar de prietenii fetelor noastre?
Doamne ferește.

(Râsete)

Desigur, când vine timpul,

ne așteptăm ca fetele să găsească
bărbatul perfect care să le devină soț.

Supraveghem fetele,
le lăudăm virginitatea,

dar nu lăudăm virginitatea băieților,

și mereu m-am întrebat cum ar trebui
să se întâmple asta, pentru că...

(Râsete)

(Aplauze)

Adică pierderea virginității
e un proces care implică...

(Râsete)

Recent, o tânără a fost violată în grup
la o Universitate din Nigeria.

Unii dintre noi știu despre asta.

Reacția multor tineri nigerieni,
fete și băieți,

a fost ceva de genul:

„Da, violul e ceva rău.

Dar ce căuta o fată
într-o cameră cu patru băieți?”

Trecând peste acest răspuns
înfiorător de insensibil,

acești nigerieni au fost crescuți
să considere femeile inerent vinovate,

și să aibă așteptări reduse de la bărbați,

încât ideea că bărbații
sunt ființe sălbatice fără control

e oarecum acceptabilă.

Învățăm fetele să le fie rușine.

„Apropie picioarele, acoperă-te.”

Le facem să creadă

că doar pentru că s-au născut așa,
ar fi deja vinovate de ceva.

Și astfel, fetele devin femei

care nu-și dau seama de dorințele lor.

Devin femei care se reduc la tăcere.

Devin femei care nu pot zice
ce gândesc cu adevărat

și cresc —

ăsta e cel mai mare rău
pe care-l facem fetelor —,

cresc și devin femei
pentru care ipocrizia e o artă.

(Aplauze)

Cunosc o femeie căreia
nu-i plac treburile casnice,

le urăște pur și simplu,

dar pretinde că-i plac,

(Râsete)

pentru că a fost învățată
că, pentru a fi „bună de măritat”,

trebuie să fie, cum zicem în Nigeria,

„o bună casnică”.

Apoi s-a măritat,

și după un timp familia soțului
a început să se plângă că s-a schimbat.

(Râsete)

De fapt, ea nu se schimbase,

doar se săturase să se mai prefacă.

Problema cu genul

e că ne dictează cum ar trebui să fim,

în loc să fim acceptați cum suntem.

Imaginați-vă cât de fericiți am fi,

cât de liberi să fim noi înșine,

dacă n-am simți greutatea
așteptărilor legate de gen.

Băieții și fetele sunt
fără dubiu diferiți biologic,

dar socializarea amplifică diferențele

și devine un proces
care se auto-generează.

Să luăm gătitul, de exemplu.

Azi, mai degrabă femeile
decât bărbații fac treburile casei,

gătitul și curățenia.

Dar de ce se întâmplă asta?

S-au născut femeile cu o genă a gătitului?

(Râsete)

Sau cu timpul societatea
le-a învățat că gătitul e treaba lor?

Chiar voiam să zic,
poate că femeile chiar au gena gătitului,

dar mi-am amintit că majoritatea
bucătarilor renumiți din lume,

cărora le zicem pompos „chef”,

sunt bărbați.

Obișnuiam să-mi admir bunica,

care a fost o femeie extraordinară,

și să mă întreb ce-ar fi putut fi ea

dacă ar fi avut șanse egale
cu bărbații pe vremea ei.

În prezent, femeile au mai multe șanse

decât pe vremea bunicii mele,

grație reformelor politice și legislative,

toate foarte importante.

Dar ce contează și mai mult
e atitudinea și mentalitatea noastră,

ce credem și apreciem în privința genului.

Ce-ar fi dacă am crește copiii

concentrându-ne pe abilități și nu pe gen?

Ce-ar fi dacă am crește copiii
concentrându-ne pe interes și nu pe gen?

Cunosc o familie
care are un băiat și o fată

ambii foarte buni la școală,

niște copii minunați și dragi.

Când băiatului îi e foame,
părinții îi zic fetei:

„Pregătește-i tăieței Indomie
fratelui tău.”

(Râsete)

Fetei nu-i place în mod deosebit
să pregătească tăiețeii,

dar e fată, așa că trebuie.

Ce-ar fi fost dacă părinții,

încă de la început,

i-ar fi învățat pe amândoi
să pregătească tăiețeii?

De altfel, e foarte util
ca băieții să știe să gătească.

N-am înțeles niciodată
de ce ai lăsa un lucru așa de esențial,

capacitatea de a te hrăni,

(Râsete)

pe mâinile altora.

(Aplauze)

Cunosc o femeie cu o pregătire
și o funcție similare soțului ei.

Când se întorc de la muncă,
mai mult ea se ocupă de casă,

ceea ce se întâmplă în multe familii,

dar cel mai mult m-a uimit la ei

faptul că atunci când soțul
schimba scutecul copilului,

ea îi zicea „mulțumesc”.

Dar dacă ea ar fi considerat asta
perfect normal și firesc,

că e de așteptat
ca el să aibă grijă de copilul lui?

(Râsete)

Încerc să mă eliberez
de prejudecățile legate de gen

pe care le-am asimilat crescând.

Dar uneori tot mă simt foarte vulnerabilă
în fața așteptărilor legate de gen.

Când am predat prima dată
cursul de scriitură la facultate,

am fost îngrijorată.

Nu-mi era teamă de ce urma să predau,

pentru că eram pregătită

și urma să predau ceva ce-mi place.

În schimb,
eram îngrijorată de ce o să port.

Voiam să fiu luată în serios.

Știam că, pentru că sunt femeie,

trebuia automat
să-mi demonstrez valoarea.

Mă temeam că dacă arătam prea feminină,

n-aș fi fost luată în serios.

Îmi doream să port
luciu de buze și fustă feminină,

dar am decis să n-o fac.

În schimb mi-am pus un costum

foarte sobru, urât și bărbătesc.

(Râsete)

Adevărul trist e că atunci
când vorbim de imagine,

pornim de la standardele
bărbătești ca normă.

Când bărbatul se pregătește
de întâlniri de afaceri,

nu-și face griji că arată prea masculin

și implicit că ar fi subapreciat.

Când femeia se pregătește
pentru o întâlnire de afaceri,

își face griji să nu fie prea feminină,
cum ar fi percepută,

și dacă va fi luată sau nu în serios.

Îmi doresc să nu fi purtat
acel costum urât atunci.

Apropo, chiar l-am dat afară din dulap.

De-aș fi avut atunci
încrederea pe care o am acum,

studenții mei ar fi beneficiat
și mai mult de materia mea,

pentru că aș fi fost mai relaxată

și cu atât mai mult realmente eu însămi.

Am ales să nu mă mai scuz
pentru că sunt femeie

și pentru feminitatea mea.

(Aplauze)

Vreau să fiu respectată
întru totul ca femeie,

pentru că o merit.

Discuția despre gen nu e ușoară.

Atât bărbații, cât și femeile,

când aduc vorba de gen,
uneori se lovesc imediat de rezistență.

Îmi imaginez că unii din voi gândesc acum:

„Femeile, fidele lor însele?”

Unii bărbați de aici probabil se gândesc:

„Bine, e interesant,

dar eu nu gândesc așa.”

Și asta face parte din problemă.

Faptul că mulți bărbați nu se gândesc
susținut la gen,

nu-l observă,

e parte din problematica genului.

Faptul că mulți zic,
ca și prietenul meu Louis,

că totul e în regulă acum.

Dar și faptul că mulți bărbați
nu fac nimic să schimbe ceva.

Dacă ești bărbat
și intri într-un restaurant cu o femeie,

iar chelnerul te salută doar pe tine,

te gândești să întrebi chelnerul

„Pe ea de ce n-ai salutat-o”?

Pentru că genul poate fi...

(Râsete)

De fapt asta era parte
dintr-o versiune mai lungă a discursului.

Deci, pentru că discuția despre gen
e foarte incomodă,

sunt căi simple să conchidem.

Unii aduc vorba de biologia evolutivă
și de maimuțe,

cum femelele se supun masculilor maimuțe

și argumente de genul ăsta.

Dar ideea e că noi nu suntem maimuțe.

(Râsete)

(Aplauze)

Maimuțele locuiesc în copaci,
mănâncă râme la micul dejun, noi nu.

Unii ar spune:
„Dar și bieților bărbați le e greu.”

E și asta adevărat.

Dar nu despre asta e...
(Râsete)

Nu ăsta e subiectul discuției noastre.

Genul și clasa socială
sunt forme diferite de opresiune.

Și chiar am aflat multe
despre sistemele opresive,

cum se pot ignora între ele,

vorbind cu bărbații africani.

Vorbeam odată cu un bărbat african
despre gen și mi-a zis:

„De ce spui mereu
«experiența mea ca femeie»?

De ce nu poate fi
«experiența ta ca ființă umană»?”

Dar el însuși vorbea adesea

de experiențele sale ca bărbat african.

Genul contează.

Bărbații și femeile
trec prin viață în mod diferit.

Genul influențează modul
în care percepem lumea.

Dar putem schimba asta.

Unii oameni vor zice:

„Dar femeile dețin adevărata putere,

puterea posteriorului.”

Pentru non-nigerieni,
puterea posteriorului e o expresie

care cred că înseamnă

că o femeie își folosește sexualitatea
ca să obțină favoruri de la bărbați.

Dar puterea posteriorului
nu-i putere veritabilă.

Puterea posteriorului
înseamnă doar că o femeie

are un mod bun prin care
profită ocazional de puterea altcuiva.

Evident, ne întrebăm ce se întâmplă

când acea persoană e într-o pasă proastă,

sau e bolnavă,

sau impotentă.

(Râsete)

Unii zic că femeia supusă bărbatului
e parte din cultura noastră.

Dar cultura se schimbă mereu.

Am două frumoase nepoate gemene de 15 ani
care locuiesc în Lagos.

Dacă s-ar fi născut acum 100 de ani,

ar fi fost luate și omorâte.

Pentru că așa era cultura noastră atunci,
să omorâm gemenii.

Deci, care e de fapt rolul culturii?

Sigur, cel decorativ,
dansul...

Dar cultura înseamnă, de fapt, păstrarea
și continuitatea unui popor.

În familia mea, eu sunt cea mai interesată
de povestea trecutului nostru,

de tradiția noastră,

de cunoașterea teritoriilor ancestrale.

Frații mei nu sunt
la fel de interesați ca mine.

Dar eu nu pot participa,

nu pot merge la întâlnirile lor,

nu pot avea un punct de vedere

pentru că sunt femeie.

Nu cultura definește oamenii,

oamenii definesc cultura.

Deci, dacă e adevărat...

(Aplauze)

Dacă e adevărat
că umanitatea deplină a femeilor

nu e parte din cultura noastră,
atunci trebuie să o integrăm.

Mă gândesc foarte des
la dragul meu prieten Okoloma Maduewesi.

Fie ca el și ceilalți care au murit
în accidentul de avion din Sosoliso

să se odihnească în pace.

Cei care l-au iubit
își vor aminti mereu de el.

A avut dreptate, în acea zi,
acum mulți ani, când m-a făcut feministă.

Sunt o feministă.

Când am căutat atunci cuvântul
în dicționar, am găsit asta:

"Feminist(ă): persoană care crede

în egalitatea socială,
politică și economică între sexe."

Străbunica mea, din ce mi s-a povestit,

a fost o feministă.

A fugit din casa bărbatului
cu care nu voia să se căsătorească,

și s-a căsătorit
cu bărbatul ales de ea.

A refuzat, a protestat, și-a zis părerea,

oricând a simțit ca i se refuză accesul
sau pământul, chestii de genul ăsta.

Străbunica mea
nu cunoștea cuvântul „feministă”,

dar asta nu înseamnă că nu era una.

Ar trebui să revendicăm cuvântul
în număr cât mai mare.

Definiția mea a feminismului e:

"feminist(ă) e un bărbat
sau o femeie care zice...

(Râsete)

(Aplauze)

Feminist(ă) e un bărbat
sau o femeie care zice:

„Da, e o problemă
cu genul așa cum e acum,

și trebuie să o rezolvăm.

Trebuie să facem mult mai bine.”

Cel mai bun feminist pe care-l știu

e fratele meu Kenny.

E și un bărbat amabil, chipeș

și e foarte masculin.

Mulțumesc.