Viața mea este o operă de artă

Dulapul lui Daniel Lismore este probabil diferit de al vostru - hainele lui sunt făcute din materiale ce variază de la cutii de bere și cristale de plastic până la diamante, mătăsuri regale și inele romane vechi de 2000 de ani. În acest discurs frapant, Lismore împărtășește viziunea din spatele costumelor sale elaborate și explorează cum e să trăiești viața ca operă de artă. „Fiecare este capabil să-și creeze propria capodoperă” spune el. „Ar trebui să încercați la un moment dat.”

Ziua mea începe la fel ca a voastră.

(Râsete)

Când mă trezesc dimineața,

îmi verific telefonul,

apoi beau o cafea.

Abia apoi îmi încep ziua cu adevărat.

Poate că nu este ca a voastră, fiindcă
îmi trăiesc viața ca o operă de artă.

Imaginați-vă că sunteți
într-o cutie uriașă de bijuterii

cu toate lucrurile frumoase
pe care le-ați văzut în viața voastră.

Apoi îmaginați-vă corpul ca pe o pânză.

Și pe această pânză,

aveți misiunea de a crea o capodoperă

utilizând conținutul
uriașei cutii de bijuterii.

Odată ce v-ați creat capodopera,

vă puteți gândi: „Uau, eu am creat asta.

Asta sunt eu astăzi.”

Apoi luați cheile casei voastre.

ieșiți pe ușă în lumea reală,

poate că luați autobuzul
până în centrul orașului...

Poate vă plimbați pe străzi
sau chiar mergeți la cumpărături.

Asta e viața mea, în fiecare zi.

Când ies pe ușă,

aceste opere de artă sunt eu.

Eu sunt artă.

Am trăit ca artă întreaga viață de adult.

Trăind ca artă, am devenit eu însumi.

Am crescut într-un mic sat
numit Fillongley, în Anglia,

menționat cel mai recent
în „Cartea Judecăţii din Urmă”,

și asta e mentalitatea.

(Râsete)

Am fost crescut de bunici,

care erau dealeri de antichități,

așa că am crescut înconjurat
de istorie și de lucruri frumoase.

Am avut cel mai uimitor cufăr de haine.

Cum vă imaginați,
totul a luat naștere atunci.

M-am mutat în Londra
când aveam 17 ani, să devin model.

Apoi am plecat să studiez fotografia.

Nu eram tocmai fericit
cu mine însumi pe atunci,

așa că mereu căutam să evadez.

Am studiat lucrările lui David La Chapelle

și Steven Arnold,

fotografi care au organizat și creat lumi

care mă lăsau mască.

Așa că într-o zi am decis să trec
de la lumea superficială a modei

la lumea superficială a artei.

(Râsete)

Am decis să-mi trăiesc viața
ca o operă de artă.

Petrec ore, uneori luni, făcând lucruri.

Unealta mea e un ac de siguranță,
ca acesta...

(Râsete)

Niciodată destul de mari.

(Râsete)

Și utilizez materialele încontinuu,

așa că reciclez tot ce folosesc.

Când mă îmbrac sunt ghidat
de culoare, textură și formă.

Rareori am o tematică.

Găsesc obiecte frumoase
de prin toată lumea,

și le transform în tapiserii 3D

peste un strat care acoperă
întregul meu trup...

fiindcă nu sunt fericit cu trupul meu.

(Râde)

Mă întreb: „Ar trebui să scot ceva

sau să adaug ceva?

100 de articole, poate?”

Și uneori așa fac.

Vă promit că nu e foarte inconfortabil,

ei, bine, doar un pic...

(Râsete)

Poate că mă înțeapă puțin
un ac de siguranță

când stau de vorbă cu voi,

am să plec.

(Râsete)

De obicei îmi ia cam 20 de minute
să fiu gata,

ceea ce nu crede nimeni.

E adevărat,

câteodată.

Deci, asta e versiunea mea
de tricou cu pantaloni.

(Râsete)

Când mă îmbrac,
construiesc ca un arhitect.

Așez atent lucrurile până le găsesc locul.

Apoi, îmi vin multe idei
visând cu ochii deschiși.

Practic merg la culcare
ca să-mi vină idei,

și m-am învățat să mă trezesc
și să le notez.

Port lucrurile până se destramă,

și apoi le dau altă viață.

Ținuta aurie, de exemplu,

a fost ținuta pe care am purtat-o
la Palatul Parlamentului în Londra.

E făcută din armuri,
paiete și bijuterii sparte,

și am fost prima persoană
ce a purtat armură în parlament

de când Oliver Cromwell
a interzis asta în secolul 17.

Lucrurile nu trebuie
să fie scumpe pentru a fi frumoase.

Încercați să faceți ținute din pungi
sau gunoi găsit pe stradă.

Nu se știe niciodată,

ar putea ajunge în revista „Vogue”.

Am peste 6.000 de piese în colecția mea,

de la inele romane vechi de 2.000 de ani
până la vechi artefacte budiste.

Cred în a împărtăși ceea ce fac
și ceea ce am cu ceilalți,

așa că am decis să creez
o expoziție de artă,

care acum călătorește prin muzeele lumii.

Conține o pletoră a eurilor mele,

sculpturi în mărime naturală
ca în spate,

aici sunt,

sunt însăși viața mea.

Sunt un fel de tapiserii 3D
ale existenței mele ca operă de artă.

Conțin cristale de plastic
combinate cu diamante,

cutii de bere și mătăsuri regale
în aceeași ținută.

Îmi place faptul că privitorul
nu poate intui niciodată

ce e real și ce e fals.

Mi se pare important să explorez
și să prezint culturi prin lucrările mele.

Utilizez hainele ca mijloc de a investiga

și aprecia oamenii din toată lumea.

Câteodată, oamenii cred
că joc rolul de drag queen.

Nu fac asta.

Deși viața mea pare un rol,

nu este.

Este foarte reală.

Oamenii îmi răspund
ca oricărei alte opere de artă.

Mulți oameni sunt fascinați.

Unii se plimbă holbându-se la mine,
la început timizi.

Apoi vin la mine și-mi spun
fie că le place, fie că urăsc ceea ce fac.

Uneori le răspund, alteori
las arta să vorbească singură.

Cel mai agasant lucru din lume
e când oamenii vor să atingă arta.

Dar îi înțeleg.

Dar ca multă artă contemporană,

e desconsiderată de mulți.

Unii oameni sunt critici,

alții sunt abuzivi.

Cred că asta vine din frica
de ceea ce e diferit,

de necunoscut.

Sunt atât de multe reacții la ceea ce fac,

și tocmai am învățat
să nu le iau personal.

Nu am trăit niciodată
ca Daniel Lismore, persoana.

Am trăit ca Daniel Lismore, opera de artă.

Și am înfruntat fiecare obstacol
ca operă de artă.

Poate fi greu...

mai ales dacă garderoba ta
necesită un container de 12 metri,

trei etajere
și 30 de cutii de la IKEA,

(Râsete)

și uneori, poate fi
foarte dificil urcatul în mașini,

și uneori...

ei bine, azi dimineață
nu puteam ieși pe ușa de la baie,

așa că aveam o problemă.

(Râsete)

Ce înseamnă să fii tu însuți?

Oamenii spun mereu asta,

dar ce înseamnă cu adevărat,

și de ce contează?

Cum se schimbă viața când alegi
să fii tu însuți fără regrete?

A trebuit să mă lupt și să triumf
trăindu-mi viața ca artă.

Am fost în avioane particulare

și am zburat în jurul lumii.

Mi-am expus lucrările
în muzee prestigioase,

și am avut oportunitatea -

aceștia sunt bunicii mei, apropo,

ei sunt cei care m-au crescut,

și iată-mă pe mine.

(Râde)

(Aplauze)

Deci, am zburat în jurul lumii
cu avioane particulare,

și totuși n-a fost ușor

fiindcă, uneori, n-am avut locuință,

am fost scuipat,

am fost abuzat, uneori zilnic,

hărțuit întreaga viață,

respins de nenumărați indivizi,

și am fost înjunghiat.

Dar cel mai mult m-a durut

să fiu pe lista „Cel mai prost îmbrăcat.”

(Râsete)

Poate fi greu, să fii tu însuți,

dar am descoperit că e cel mai bine.

„Cel mai prost îmbrăcat”.

(Râsete)

Cum se spune: „Fii tu însuţi,
toţi ceilalţi sunt deja luaţi.”

Am ajuns să realizez că încrederea
e un concept pe care îl poți alege.

Am ajuns să realizez că autenticitatea
e necesară, și e puternică.

Am încercat să petrec timp
încercând să fiu ca ceilalți.

N-a mers.

Presupune multă muncă să nu fii tu însuți.

Am câteva întrebări pentru voi toți.

Cine sunteți?

Câte versiuni ale voastre există?

Și mai am o întrebare finală:

Le folosiți pe toate în favoarea voastră?

În realitate, fiecare e capabil
să-și creeze propria capodoperă.

Ar trebui să încercați și voi odată.

E chiar distractiv.

Vă mulțumesc!

(Aplauze și urale)