Fotografii uimitoare din Everglades-ul periclitat

Timp de secole, oamenii au considerat că mlaștinile și zonele umede sunt obstacole de evitat. Însă pentru fotograful Mac Stone, care face un documentar despre viața sălbatică din Everglades-ul din Florida, mlaștina nu reprezintă un obstacol - este o comoară națională. Prin intermediul fotografiilor sale uimitoare, Stone aruncă o nouă lumină asupra sălbăticiei neglijate, străvechi dar importante. Mesajul lui: ieșiți afară și experimentați voi înșivă. „Doar încercați - puneți-vă picioarele în apă,” spune el. „Mlaștina vă va schimba viața, vă promit asta.”

Am avut privilegiul excepțional

de a călători în locuri incredibile,

de a fotografia peisaje
și culturi îndepărtate

de pe toată planeta.

Îmi iubesc enorm munca.

Însă oamenii cred
că eu trăiesc o revelație continuă

de răsărituri și curcubeie,

când, de fapt, cam asta ar fi realitatea.

(Râsete)

Acesta e biroul meu.

Nu ne permitem cele mai elegante locuri,

așa că de obicei dormim sub cerul liber.

Atâta timp cât rămânem uscați,

este clar un bonus.

Nu ne permitem nici restaurante scumpe.

Mâncăm deci orice găsim în meniul local.

Și dacă te afli în Ecuadorian Páramo,

vei mânca un rozător uriaș numit cuy.

(Râsete)

Dar ceea ce face ca experiențele
noastre să fie probabil puțin diferite

și mai deosebite
decât ale unei persoane obișnuite

e faptul că noi avem o voință teribilă,

căci chiar și în clipele cele mai grele
și în momentele de disperare,

gândim așa:
„Hei, poate putem face o fotografie,

poate există o poveste demnă de povestit.”

Și de ce e importantă o poveste?

Ne ajută să ne conectăm la cultura
și patrimoniul nostru natural.

Iar în Sud-est,

există o alarmantă deconectare
între zonele publice

și zonele naturale care ne permit,
în primul rând, să fim aici.

Suntem creaturi vizuale,

deci folosim ceea ce vedem
să învățăm ceea ce știm.

Majoritatea dintre noi
nu vor călca de bună voie

într-o mlaștină adâncă.

Deci cum ne-am putea aștepta
ca aceiași oameni să pledeze

pentru protecția lor?

Nu se poate.

Munca mea e să folosesc fotografia
ca mijloc de comunicare,

pentru a ajuta la crearea unei punți
de legătură între știință și estetică,

să-i determin pe oameni să vorbească,

să gândească,

și, în cele din urmă, sper eu,

să-i determin să le pese.

Am început să fac asta acum 15 ani,
chiar aici în Gainesville,

exact în ograda casei mele.

Și m-am îndrăgostit
de aventură și descoperire,

mergeam să explorez multe locuri diferite

ce se aflau la câteva minute
depărtare de la pragul ușii mele.

Există nenumărate locuri frumoase.

În pofida acestor ani care au trecut,

încă mai văd lumea prin ochii unui copil

și încerc să încorporez
acel sentiment de uimire

și acel simț al curiozității
în fotografiile mele

cât de des pot.

Suntem foarte norocoși
pentru că aici în sud

încă mai suntem binecuvântați
cu o pânză relativ goală

care poate fi umplută
cu cele mai extravagante aventuri

și cu experiențe incredibile.

E doar o chestiune de cât de departe
ne poate duce imaginația.

Mulți oameni se uită la asta și spun:

„Oh, da, uau, e un copac drăguț.”

Însă eu nu văd doar un copac,

mă uit la asta și văd o oportunitate.

Văd un întreg sfârșit de săptămână.

Pentru că atunci când eram copil,
acestea erau tipul de imagini

care mă ridicau din pat
și mă provocau să explorez,

mă provocau să caut pădurea

și să-mi bag capul sub apă
ca să văd ce se află acolo.

Oameni buni, am fotografiat
în întreaga lume

și vă promit

că ceea ce avem noi aici în sud,

ce avem în Statul Scăldat în Soare

rivalizează cu orice altceva ce am văzut.

Totuși, industria turismului e ocupată
să promoveze lucrurile greșite.

Până la 12 ani, majoritatea copiilor
au vizitat Disney World

de mai multe ori
decât au fost într-un caiac

sau într-un camping sub cerul înstelat.

Nu am nimic împotriva Disney sau Mickey;
și eu obișnuiam să merg acolo.

Însă ei pierd acea conexiune fundamentală

care creează un sens real
de mândrie și apartenență

pentru locul pe care-l numesc acasă.

Acest lucru e amplificat
de faptul că peisajele

care definesc patrimoniul nostru natural

și alimentează pânza freatică
cu apă potabilă,

au fost considerate ca fiind îngrozitoare
și periculoase și sinistre.

Când predecesorii noștri
au venit aici prima dată,

ne-au avertizat: „Nu vă apropiați
de aceste locuri, sunt bântuite.

Sunt pline de spirite malefice și stafii.”

Nu știu de unde le-a venit această idee.

Dar asta a dus la o deconectare
foarte reală,

la o mentalitate negativă foarte reală,

care a făcut ca populația
să fie dezinteresată, tăcută,

și, în definitiv, ca mediul să fie expus.

Suntem un stat înconjurat
și definit de apă,

și totuși, de secole,

mlaștinile și zonele umede au fost privite

ca obstacole ce trebuie depășite.

Așa că le-am tratat
ca pe niște ecosisteme de mâna a doua,

pentru că au o valoare monetară redusă

și, desigur, sunt cunoscute
că adăpostesc aligatori și șerpi,

care, recunosc,
nu sunt cei mai drăgălași ambasadori.

(Râsete)

S-a presupus, deci,
că singura mlaștină bună

este o mlaștină drenată.

Și de fapt,

a drena o mlaștină ca să faci loc
pentru agricultură și dezvoltare

a fost considerată însăși esența
conservării nu cu mult timp în urmă.

Acum, ne întoarcem înapoi

deoarece cu cât învățăm mai multe
despre aceste peisaje mustind de apă,

cu atât descoperim mai multe secrete

despre relațiile dintre specii

și conectivitatea dintre habitate,

bazinele hidrografice
și rutele de migrație.

Să luăm ca exemplu această pasăre:

aceasta este o pitulice.

Iubesc această pasăre,
e o pasăre de mlaștină

din cap până-n picioare,
o pasăre de mlaștină.

Își fac cuibul, se împerechează
se înmulțesc în aceste mlaștini bătrâne

în aceste păduri inundate.

Iar, după primăvară,
după ce își cresc puiuții,

zboară mii de kilometri
deasupra Golfului Mexic

în America Centrală și de Sud.

După ce a trecut iarna,

vine primăvara și se reîntorc.

Zboară mii de kilometri
deasupra Golfului Mexic.

Și unde se duc? Unde aterizează?

Exact în același copac.

Asta e o nebunie.

Vorbim despre o pasăre
de mărimea unei mingi de tenis.

E o nebunie!

Eu am folosit un GPS ca să ajung azi aici,

și e vorba de orașul meu natal.

(Râsete)

E o nebunie.

Ce se întâmplă când această pasăre
zboară deasupra Golfului Mexic

spre America Centrală pe perioada iernii,

apoi vine primăvara și zboară înapoi

și se reîntoarce aici:

pe un teren de golf proaspăt făcut?

E o situație care apare destul de des

aici, în acest stat.

E un proces natural
care are loc de mii de ani

și noi abia acum învățăm asta.

Vă puteți imagina tot ce trebuie
să învățăm despre aceste peisaje

dacă le prezervăm mai întâi.

În ciuda acestei vieți bogate
care abundă în aceste mlaștini,

ele încă au un renume rău.

Mulți oameni se simt inconfortabil
cu ideea de a se bălăci

în apele negre ale Floridei.

Pot să înțeleg acest lucru.

Dar ceea ce am iubit
crescând în Statul Scăldat în Soare

e că mulți dintre noi

trăim cu această frică latentă,
însă foarte palpabilă

că atunci când ne punem picioarele în apă,

acolo s-ar putea afla ceva
mult mai străvechi

și mult mai adaptat decât suntem noi.

A ști că nu ești cel mai tare din parcare
e un disconfort reconfortant, cred.

Cât de des, în această
lume modernă și eră digitală,

aveți șansa de a vă simți vulnerabili,

sau luați în considerare că lumea
nu a fost creată doar pentru noi?

Deci, în ultimul deceniu,

am început să caut acele locuri
unde betonul se transformă în pădure,

iar pinii în chiparoși,

am văzut toți acești țânțari și reptile,

și tot acel disconfort,

ca o afirmare că am găsit
adevărata sălbăticie

pe care am acceptat-o în totalitate.

În calitate de fotograf al biodiversității
obsedat de apele negre,

se potrivește de minune
că am ajuns într-un final

în cea mai renumită mlaștină dintre toate:

Everglades.

Crescând aici,
în Florida Centrală de Nord,

mereu a avut aceste denumiri încântătoare,

locuri precum Loxahatchee și Fakahatchee,

Corkscrew, Big Cypress.

Am început ceea ce s-a transformat
într-un proiect de cinci ani

pentru ca, cu puțin noroc, să reintroduc
Everglades-ul într-o lumină nouă,

într-o lumină mai inspirată.

Știam că va fi o sarcină dificilă
deoarece vorbim de un loc

care e cam o treime din mărimea
statului Florida, este imens.

Când spun Everglades,

majoritatea oamenilor spun:
„Oh, da, parcul național.”

Însă Everglades nu e doar un parc,
e un întreg bazin hidrografic,

care începe cu lanțul de lacuri
Kissimmee în nord,

apoi, pe măsură ce ploile
cad în timpul verii,

se scurg în lacul Okeechobee,

și lacul Okeechobee se va umple
și se va umfla în matca lui

și va scurge înspre sud,
foarte încet, cu topografia,

și va intra în apele râului
Sawgrass Prairies,

înainte de a se întâlni
cu multitudinea de chiparoși,

va merge mai departe spre sud
în mlaștinile cu mangrove,

iar într-un final va ajunge
în Golful Florida,

bijuteria de smarald a Everglades-ului,

marele estuar,

estuarul de 850 kilometri pătrați.

Desigur, parcul național
este extremitatea sudică a acestui sistem,

însă toate lucrurile care îl fac unic
sunt aceste elemente,

apa proaspătă care începe
la 160 de kilometri în nord.

Nicio limită politică sau invizibilă

nu protejează parcul de apa poluată
sau de insuficiență de apă.

Și din nefericire, exact asta am făcut.

În ultimii 60 de ani,

am drenat, am îndiguit,
am dragat Everglades-ul,

iar acum doar o treime
din apa care ajungea în golf

mai ajunge în golf astăzi.

Deci, din păcate, această poveste
nu se rezumă la soare și curcubeie.

La bine și la rău,

povestea Everglades-ului
e în mod intrinsec legată

de vârfurile și văile relației omenirii

cu lumea naturală.

Am să vă arat aceste fotografii frumoase,

ca să vă fac să vă pese.

Și în timp ce vă captez atenția,
vă pot spune povestea adevărată.

E vorba de faptul că luăm asta,

și o transformăm în asta,

într-un ritm alarmant.

Ceea ce multă lume nu știe

e dimensiunea catastrofală
despre care discutăm.

Pentru că Everglades
nu e doar responsabil pentru apa potabilă

a șapte milioane de oameni din Florida;

astăzi asigură apă
pentru terenurile agricole,

pentru roșii și portocale
pe tot parcursul anului

pentru peste 300 de milioane
de americani.

E același impuls sezonier de apă în vară

care a format mlaștina
în urmă cu 6.000 de ani.

Ironic, astăzi, acesta e responsabil
pentru peste o jumătate de milion de acri

de trestie de zahăr.

Acestea sunt același câmpuri
care sunt responsabile

pentru nivelurile extrem de ridicate
de îngrășăminte din bazinul hidrografic,

ce schimbă sistemul pentru totdeauna.

Dar ca voi să înțelegeți
nu doar cum funcționează acest sistem,

ci să vă conectați personal cu aceasta,

am decis să împart povestea
în mai multe narațiuni diferite.

Am vrut ca povestea să înceapă
în Lacul Okeechobee,

inima sistemului Everglades.

Și pentru a face asta,
am ales un ambasador,

o specie reprezentativă.

Acesta este uliul moluștelor.

Sunt niște păsări grozave,

care obișnuiau să își facă cuib cu miile,

cu miile în nordul Everglades.

Apoi, numărul s-a redus drastic
la 400 de cuiburi.

Și de ce s-a întâmplat asta?

Pentru că aceștia consumă
un singur lucru: melcul de apă,

ce are mărimea unei mingi de pingpong,
niște moluște gasteropode acvatice.

Când am început să îndiguim Everglades-ul,

când am început să barăm
Lacul Okeechobee și să drenăm mlaștinile,

am pierdut habitatul pentru melci.

Astfel, populația uliului moluștelor
a scăzut.

Astfel, vreau să vă arăt o fotografie
care nu doar expune relația

dintre mlaștini, melci și păsări,

ci transmite

cât de incredibilă era această relație,

și cât de important e faptul
că acestea depindeau unul de altul,

mlaștina și pasărea.

Pentru a face aceasta,
m-am gândit la această idee.

Am schițat câteva planuri
de realizare a acestei fotografii

și am trimis-o biologului specializat
în natura sălbatică din Okeechobee,

pasărea e pe cale de dispariție,
trebuie aprobare specială.

Am construit o platformă submarină

care ține moluștele chiar sub apă.

Am petrecut luni întregi
planificând această idee nebunească.

Am dus această platformă
în Lacul Okeechobee

am stat mai mult de o săptămână
în apă,

scufundat până la brâu,
timp de 9 ore, din zori până-n apus,

doar pentru a prinde imaginea
care comunică asta.

Aici este ziua, în care în sfârșit
am reușit:

[Video: (Mac Stone narează)
După ce am instalat platforma,

am privit în jos, și am văzut
un uliu venind deasupra.

L-am văzut scrutând și căutând.

Ajunge chiar deasupra capcanei,

și văd că a observat-o.

Trece deasupra,
se duce țintă drept spre capcană.

În acel moment, toate acele luni
de planificare, de așteptare,

toată arsura soarelui,
toate mușcăturile țânțarilor -

brusc, toate capătă sens.

(Mac Stone în film) Oh Dumnezeule,
Nu-mi vine să cred!]

Nu vă dați seama
cât am fost de entuziasmat.

Dar ideea era

că pentru cine nu a văzut
niciodată această pasăre

și nu avea motive să-i pese de ea,

aceste fotografii, aceste noi perspective,

vor arunca o lumină nouă
asupra unei singure specii

ce face aceste mlaștini atât de valoroase,
de incredibile, de importante.

Acum știu că nu pot veni aici,
în Gainesville,

și să vă vorbesc despre animalele
din Everglades

fără să vă spun despre aligatori.

Iubesc aligatorii,
am crescut iubind aligatorii.

Părinții mei au spus mereu
că am o relație nesănătoasă cu aceștia.

Ceea ce îmi place la ei

este că sunt echivalentul rechinilor
din apele curgătoare.

Sunt urâți, sunt temuți,

și sunt neînțeleși în mod tragic.

Pentru că aceștia sunt specii unice,
nu sunt doar prădători alfa.

În Everglades,

aceștia sunt adevărații arhitecți
din Everglades,

căci pe măsură ce nivelul apei scade iarna

în sezonul secetos,

ei încep să excaveze aceste găuri
numite gropile aligatorilor.

Fac asta deoarece, pe măsură ce apa scade,

vor putea să rămână umezi
și să se hrănească.

Asta nu doar că îi afectează,

și alte animale depind de această relație,

deci, aceștia devin o specie
de maximă importanță.

Deci cum vom face ca un prădător alfa,
o reptilă străveche,

să pară că domină sistemul,

dar, în același timp, să pară vulnerabil?

Te bălăcești într-o groapă
cu vreo 120 de specimene,

apoi speri că ai luat decizia corectă.

(Râsete)

Încă mai am toate degetele intacte,
asta e grozav.

Însă înțeleg,
știu că n-am să vă adun acolo,

nu am să strâng oameni cu motto-ul:
„Salvați Everglades pentru aligatori!”

Asta nu se va întâmpla
deoarece ei sunt omniprezenți,

îi vedem acum,

sunt una dintre marile povești de succes
în materie de conservare ale SUA.

Însă există o specie în Everglades,
pe care, indiferent cine ești,

nu te poți abține să n-o iubești,
și anume lopătarul roz.

Aceste păsări sunt grozave, însă au avut
parte de o perioadă foarte grea

pentru că la început au fost mii
de perechi în cuiburi în Golful Florida,

iar la începutul secolului XX,

numărul acestora
s-a redus la două - două cuiburi.

De ce?

Pentru că femeile au considerat
că arată mai bine pe pălăriile lor

decât dacă zboară libere pe cer.

Apoi am interzis comerțul cu pene

și numărul lor a început să se redreseze.

Pe măsură ce numărul lor se refăcea,

cercetătorii au început
să le acorde atenție,

au început să studieze
aceste păsări.

Ceea ce au aflat este că

la aceste păsări
comportamentul se leagă intrinsec

de ciclul anual de scădere
a nivelului apei în Everglades,

lucrul care definește
bazinul hidrografic Everglades.

Ceea ce au descoperit este că

aceste păsări încep să-și facă cuib
iarna, când apa scade,

deoarece sunt păsări tactile,
deci trebuie să atingă tot ce mănâncă.

Astfel, așteaptă bălțile pline de pește

pentru a se putea hrăni suficient
ca să-și hrănească și puii.

Aceste păsări devin adevărații
reprezentanți ai Everglades-ului

o specie care indică starea generală
de sănătate a sistemului.

Pe măsură ce numărul lor s-a redresat
la mijlocul secolului XX -

ajungând până la 900, 1000, 1100,
1200 -

pe măsură ce s-a întâmplat asta,
am început să drenăm Everglades

și am oprit două treimi din acea apă
de la deplasarea sa spre sud.

Aceasta a avut consecințe drastice.

Pe măsură ce aceste numere
începeau să atingă punctul maxim,

din nefericire, astăzi,
adevărata poveste a lopătarului,

adevărata fotografie a cum arată
e mai degrabă ceva de acest gen.

Astăzi am coborât până la mai puțin
de 70 perechi în Golful Florida

deoarece am perturbat
atât de tare sistemul.

Deci toate aceste organizații diferite
strigă, urlă în gura mare:

„Everglades este fragil! Este fragil!”

Nu este.

Este rezistent.

Pentru că în ciuda a tot ce am luat,
în ciuda a tot ce am făcut și drenat

și am îndiguit și secat,

părți din acesta mai sunt aici,
așteptând să fie reasamblate.

Asta am iubit cel mai mult
la Florida de Sud,

și anume că în acest loc al vostru,
forța de neoprit a omenirii

întâlnește neclintita natură tropicală.

Și, la această nouă frontieră,
suntem obligați să facem o nouă evaluare.

Cât valorează sălbăticia?

Care este valoarea biodiversității
sau a apei noastre potabile?

Din fericire, după secole de dezbateri,

începem, în sfârșit, să reacționăm
la aceste întrebări.

Derulăm încet aceste proiecte

pentru a aduce din nou
mai multă apă dulce în golf.

Dar depinde de noi, ca cetățeni,
ca rezidenți, ca adminstratori,

să-i determinăm pe aleșii noștri oficiali
să își țină promisiunile.

Ce puteți face voi ca să ajutați?

E atât de ușor.

Doar ieșiți afară, ieșiți până acolo.

Ieșiți cu prietenii, cu copiii voștri,

ieșiți cu familia.

Angajați-vă un ghid pentru pescuit.

Arătați statului
că protejarea spațiilor naturale

are sens nu numai din punct de vedere
ecologic, ci și economic.

E foarte amuzant, doar trebuie s-o faceți,
puneți piciorul în apă.

Mlaștina vă va schimba viața,
vă promit asta.

De-a lungul anilor,
am fost așa de generoși

cu alte peisaje din întreaga țară,

considerându-le o mândrie americană,

locuri pe care azi le considerăm
definitorii pentru noi:

Grand Canyon, Yosemite, Yellowstone.

Folosim aceste parcuri
și aceste arii naturale

ca repere și ca busole culturale.

Din păcate, Everglades este adesea

omis din conversație.

Însă eu cred că fiecare parte a sa
e la fel de reprezentativă și emblematică

pentru ceea ce suntem noi ca țară

ca oricare din aceste ținuturi sălbatice.

E doar un alt tip de sălbăticie.

Dar sunt încurajat,

pentru că poate într-un final
începem să realizăm asta,

pentru că ceea ce era considerat cândva
un pustiu mlăștinos,

astăzi e parte din Patrimoniul Mondial.

Este o zonă umedă
de importanță internațională.

Am parcurs un drum lung
în ultimii 60 de ani.

Ca cel mai mare și mai ambițios proiect
de restaurare a zonelor umede din lume,

Statul Scăldat în Soare
este în centrul atenției internaționale.

Dar dacă putem vindeca acest sistem,

acesta va deveni o emblemă
pentru restaurarea zonelor umede

din întreaga lume.

Dar depinde de noi să decidem
la ce moștenire atașăm drapelul nostru.

Se zice să Everglades
este cel mai dificil test al nostru.

Dacă-l trecem, ajungem să păstrăm planeta.

Iubesc acest citat,

pentru că este o provocare, un imbold.

Putem să o facem? O vom face?

Trebuie, suntem obligați.

Însă Everglades nu e doar un test.

Este un cadou,

și, în ultimă instanță,
responsabilitatea noastră.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)