Un test promiţǎtor pentru cancerul pancreatic ... descoperit de un adolescent

Peste 85% din numǎrul total de cancere de pancreas sunt detectate târziu, când pacienții au mai puţin de 2% şanse de vindecare. Cum e posibil? Jack Andraka ne vorbeşte despre cum a pus la punct un test pentru detectarea cancerului pancreatic incipient care costǎ foarte puţin, este eficient și neinvaziv – toate astea înainte de a împlini 16 ani.

Aţi trecut vreodatǎ printr-un moment în viaţǎ,

atât de dureros şi derutant

încât tot ce v-ați fi dorit

era sǎ învǎţați orice era nevoie
ca sǎ descifrați misterul?

Când aveam 13 ani, un prieten apropiat de familie

care mi-a fost ca un unchi,

a murit de cancer pancreatic.

Lovindu-mă atât de profund,

am realizat cǎ trebuia sa aflu mai mult,

aşa cǎ am intrat pe internet să caut răspunsuri.

Pe internet am gǎsit o varietate de statistici

referitoare la cancerul de pancreas

şi ce am aflat m-a șocat.

Peste 85% din cazurile de cancer pancreatic

sunt descoperite târziu,

când pacientul are șanse mai mici de 2% de supravieţuire.

De ce suntem atât de înceţi în detectarea acestui cancer?

Motivul? Medicina actuală

foloseşte o metodă veche de 60 de ani.

Până și tata e mai tânǎr de atât.

(Râsete)

Dar testele sunt şi foarte scumpe,

costă 800$ un test,

şi sunt teribil de imprecise,

ratând 30% din totalul cazurilor de cancer pancreatic.

Doctorul ar trebui sǎ fie aproape convins

cǎ aveți acest cancer ca sǎ comande testul.

Când am aflat, am intuit cǎ trebuia sǎ existe o cale mai bună.

Am decis criteriile ştiinţifice

pentru un senzor eficient

în semnalarea cancerului de pancreas.

Testul trebuia sǎ fie ieftin, rapid,

simplu, precis, selectiv,

şi neinvaziv.

Existǎ un motiv pentru care testul

n-a fost îmbunătățit în mai bine de şase decenii.

Când cǎutăm semnele de cancer pancreatic,

ne uitǎm la circuitul sangvin,

oricum abundent cu mii de proteine,

iar noi cǎutăm o diferenţă cantitativă

minusculǎ la doar una din proteine,

doar una singurǎ.

E aproape imposibil.

Cu toate astea, mulțumitǎ optimismului copilăresc, nu m-am descurajat.

(Aplauze) --

M-am dus online la cei mai buni prieteni ai adolescenţilor:

Google şi Wikipedia.

Găsesc totul pentru teme la aceste două surse.

Şi am gǎsit un articol listând

o bazǎ de date cu peste 8.000 de proteine distincte

prezente în sânge când ai cancer de pancreas.

Aşadar mi-am propus să verific

toate aceste proteine să văd care ar putea

servi drept biomarker pentru cancerul pancreatic.

Pentru a-mi simplifica misiunea

am stabilit o listǎ de criterii ştiinţifice. Iat-o.

Mai întâi, proteina trebuia sǎ fie prezentǎ

în toate formele de cancer pancreatic
în concentrații ridicate,

în stadii incipiente, dar specifice cancerului.

Aşadar mă arunc în această muncă astronomică

şi într-un final, la a 4.000-a încercare,

când sunt aproape sǎ-mi pierd minţile,

gǎsesc proteina cu pricina.

Numele acestei proteine

e Mesotelinǎ.

Nu e decât o proteinǎ de rând,

cu excepția cancerului pancreatic,

ovarian sau pulmonar,

când proteina e în concentrații foarte mari în sânge.

E important

cǎ mesotelina apare în stadiile incipiente ale bolii,

când există aproape 100%

şanse de supravieţuire.

Acum cǎ stabilisem o proteinǎ specifică,

mi-am îndreptat atenţia cǎtre detectarea efectivă a proteinei,

şi, prin urmare, a cancerului pancreatic.

Succesul mi-a surâs într-un loc neaşteptat,

poate cel mai improbabil pentru o inovaţie,

laboratorul de biologie al liceului,

sufocarea absolută a inovației.

(Râsete) (Aplauze)

Am furișat un articol despre

nanotuburi de carbon, tuburi subţiri şi lungi de carbon

de grosimea unui atom –

de 50.000 de ori mai subţiri decât firul de pǎr.

În ciuda dimensiunilor extrem de reduse,

au proprietǎţi incredibile.

Sunt un fel de supereroi ai fizicii materialelor.

În timp ce citeam pe furiş articolul

sub standul din laboratorul de biologie,

trebuia să fim atenți la

alte molecule interesante, numite anticorpi.

Anticorpii sunt interesanți pentru cǎ fiecare reacţionează

cu o singură proteină specificǎ,

dar nu la fel de interesanţi ca nanotuburile de carbon.

Şi cum stăteam aşa la oră,

mi-a cǎzut fisa.

Aş putea combina ce citisem

despre nanotuburi,

cu ce se preda la oră despre anticorpi.

În esenţǎ, aş putea incorpora anticorpi

într-o rețea de nanotuburi de carbon

încât sǎ rezulte o reţea

care sǎ reacţioneze cu o proteinǎ unicǎ,

dar care, datoritǎ proprietǎţilor specifice ale nanotuburilor,

ar schimba proprietǎţile electrice ale reţelei

în funcţie de cantitea de proteinǎ prezentă.

Totuși, existǎ un dezavantaj.

Reţelele de carbon sunt foarte fragile,

din cauza asta au nevoie de un suport.

De asta am ales să folosesc hârtia.

Confecţionarea unui detector de cancer din hârtie

e la fel de simplu ca și coptul fursecurilor cu ciocolatǎ,

care îmi plac mult.

Iei apǎ, adaugi nanotuburi,

plus anticorpi, amesteci bine,

scufunzi o bucǎţicǎ de hârtie, o usuci,

şi detectezi cancerul.

(Aplauze)

Apoi deodatǎ, un gând

mi-a umbrit planul meu uimitor.

Nu se cuvine sǎ investighez cancerul

pe masa din bucǎtǎrie.

Mamei nu i-ar plăcea deloc.

Am decis sǎ caut un laborator.

Am fǎcut o listǎ cu preţuri, materiale,

timpul necesar, metodologie,

și am trimis emailuri la 200 de profesori

de la Universitatea John Hopkins

şi la Institutul Naţional al Sǎnǎtǎţii,

adică tuturor celor implicaţi în cercetarea cancerului de pancreas.

Mă așteptam la un duium de emailuri încurajatoare,

care sǎ declare: „Ești genial!"

„O sǎ ne salvezi pe toţi!"

(Râsete)

În schimb m-a întâmpinat realitatea

şi pe parcursul unei luni întregi

am fost refuzat în 199 din cele 200 de emailuri trimise.

Un profesor chiar a studiat propunerea mea,

în detaliu – nu ştiu cum a găsit atâta timp –

şi mi-a explicat de ce fiecare din etapele metodei mele

era cea mai mare greşealǎ posibilǎ.

Evident profesorii nu erau la fel de încântaţi

de munca mea pe cât eram eu însumi.

Cu toate astea, a apǎrut ceva la orizont.

Unul dintre profesori a spus:
„Poate te-aş putea ajuta, tinere".

Şi am plecat în aceastǎ direcţie.

(Râsete)

Nu poți spune „nu” unui copil.

Aşadar, dupǎ trei luni,

am reușit în final sǎ cǎdem de acord asupra unui plan,

am ajuns la laborator,

cu mare nerǎbdare, am luat loc pe scaun,

am deschis gura şi am început sǎ vorbesc.

Cinci secunde mai târziu cheamă un alt doctor în științe.

Alţii cercetători se înghesuie în laborator,

şi încep sǎ mǎ interogheze.

Mă cam simţeam ca la circ.

Erau 20 de doctori, plus eu şi profesorul,

înghesuiţi într-un mic birou,

cu toţii punând întrebare dupǎ întrebare,

încercând sǎ-mi anuleze metoda.

Cine se aştepta la aşa ceva...?!

(Râsete)

Cu toate astea, trecând cu bine de interogare,

şi rǎspunzând la toate întrebǎrile –

unele le-am inventat, dar le-am nimerit –

am obținut în final locul în laborator
de care aveam nevoie.

Dar am descoperit ulterior cǎ

metoda, iniţial considerată genialǎ,

avea un milion de fisuri.

Pe parcursul urmǎtoarelor şapte luni

am cârpit conștiincios toate fisurile.

Rezultatul? Un mic senzor din hârtie

care costǎ trei cenţi și ia cinci minute să testezi.

Asta înseamnǎ de 168 de ori mai rapid,

de 26.000 de ori mai ieftin,

şi de 400 de ori mai precis

decât standardul curent pentru detectarea cancerului pancreatic.

(Aplauze)

Cea mai mare realizare a testului însǎ

e precizia de aproape 100%,

semnaleazǎ prezenţa cancerului şi în stadiul iniţial

când pacientul are aproape 100% şanse de supravieţuire.

Aşadar în urmǎtorii doi pânǎ la cinci ani,

testul ar putea îmbunǎtǎţi şansele de supravieţuire în cazurile de cancer pancreatic

de la procentul minuscul de 5,5%

pânǎ la aproape 100%

și ar reduce similar şi în cazurile de cancer ovarian și pulmonar.

Dar asta nu e tot.

Dacǎ înlocuim anticorpul,

putem investiga o altǎ proteinǎ,

prin urmare o altǎ boalǎ,

poate chiar orice boalǎ din lume.

De la boli cardiace,

la malarie, SIDA,

alte forme de cancer – absolut orice.

Să sperăm cǎ într-o zi

vom putea salva un unchi,

o mamǎ, un frate, o soră,

un membru drag al familiei,

şi cǎ vom fi scutiţi de povara grea

cauzatǎ de cancerul pancreatic, ovarian sau pulmonar,

şi poate oricare altă boalǎ,

şi poate cu ajutorul internetului orice e posibil.

Ideile pot fi împǎrtǎşite,

şi nu trebuie sǎ fii profesor

cu nenumǎrate diplome ca sǎ îţi fie apreciate ideile.

E un spaţiu neutru,

unde aspectul fizic, vârsta sau sexul,

nu au importanţǎ.

Ceea ce contează cu adevarat sunt ideile.

Dupǎ mine, secretul e sǎ privim internetul

dintr-un unghi cu totul nou

ca sǎ realizăm cǎ oferǎ mult mai mult

decât un loc pentru poze cu strâmbături.

Am putea schimba lumea.

Dacǎ un tânăr de 15 ani

care nici nu ştia ce e un acela pancreas

poate descoperi o modalitate nouǎ de a detecta cancerul pancreatic,

imaginează-ți cum ai putea contribui chiar tu.

Vǎ mulţumesc.

(Aplauze)