Suferința și iubirea din regnul animal

De la orcile care jelesc până la elefanții în suferință, antropologul biolog Barbara J. King a fost martora suferinței și iubirii din regnul animal. În acest discurs uimitor, ea ne explică dovada din spatele credinței ei că multe animale au emoții complexe și sugerează moduri în care noi toți le putem trata mai etic - inclusiv de fiecare dată când mâncăm. „Animalele nu suferă exact la fel ca noi, dar asta nu înseamnă că suferința lor nu e reală” spune ea. „Este reală și este mistuitoare, iar noi putem alege să vedem acest lucru.”

Aș vrea să vă vorbesc astăzi
despre o orcă numită Tahlequah.

Tahlequah le mai este cunoscută
oamenilor de știință ca J35,

deoarece înoată cu caravana J Pod
în Marea Salish.

Acestea sunt apele din jurul
British Columbia și Washington State.

Anul trecut, în iulie 2018,

era în luna a 17-a de sarcină,

iar oamenii de știință erau entuziasmați

fiindcă niciun pui nu mai supraviețuise
în această caravană de trei ani.

Orcile mai sunt cunoscute
și ca balene ucigașe.

Ele sunt ființe profund sociale
și foarte inteligente.

Oamenii de știință sunt foarte interesați
de comportamentul lor,

fiindcă în rețelele lor sociale
ele împărtășesc obiceiuri, informații

și chiar afecțiune.

Ele creează adevărate culturi în ocean.

Dar această caravană era în pericol.

Somonul chinook, preferat de orci,
era în josul regiunii,

iar poluarea era în partea de sus.

Dar pe 24 iulie Tahlequah
a născut un pui femelă,

iar oamenii de știință
au fost extrem de entuziasmați.

Din nefericire, în aceeași zi,
la scurt timp după naștere,

puiul a murit.

Ce s-a întâmplat după aceea
i-a uimit pe iubitorii de animale

din toată lumea,

fiindcă Tahlequah a refuzat
să-și lase puiul în apă.

L-a păstrat lipit de ea și a înotat cu el.

Când cădea, ea se scufunda și-l salva,

luptându-se cu curenții puternici.

A menținut acest comportament

timp de 17 zile,

iar în acest timp
a înotat peste 1.600 de kilometri.

Abia atunci a lăsat puiul
să alunece în apă.

Astăzi, Tahlequah înoată cu caravana J Pod

dar suferința ei încă mă macină.

Și chiar cred că „suferință”
este cuvântul potrivit.

Cred că suferința este cuvântul potrivit

pentru numeroase animale
care își jelesc morții.

Pot fi prieteni, parteneri sau rude.

Fiindcă aceste indicii vizibile,
aceste indicii comportamentale

ne spun ceva despre
starea emoțională a unui animal.

În ultimii șapte ani

m-am ocupat cu documentarea
exemplelor de suferință animală -

la păsări, mamifere,

la animale domestice
și la animale sălbatice -

și cred în realitatea suferinței animale.

O spun în acest fel

deoarece trebuie să recunosc
în fața voastră

că nu toți oamenii de știință
sunt de acord cu mine.

Unul dintre motive, cred,

este din cauza cuvântului
care începe cu „a”.

Cuvântul cu „a” este antropomorfism,

și istoric vorbind, a fost o mare barieră

în recunoașterea emoțiilor animalelor.

Antropomorfismul este
când proiectăm asupra animalelor

capacitățile sau emoțiile noastre.

Și ne putem gândi cu toții
la astfel de exemple.

Să zicem că avem un prieten care ne spune:

„Pisica mea înțelege tot ce spun.”

Sau: „Câinele meu e atât de dulce,

a fugit de dimineață peste gard
după o veveriță,

și știu că voia doar să se joace.”

Ei bine, poate.

Sau poate nu.

Sunt sceptică în privința
acestor afirmații.

Dar suferința animală este diferită,

fiindcă nu încercăm
să citim gândurile unui animal.

Ne uităm la indicii vizibile
de comportament

și încercăm să le interpretăm
dându-le un sens.

E adevărat, oamenii de știință
adesea mă contracarează

și spun:

„Animalul ar putea fi stresat,

sau poate că e doar confuz

fiindcă i-a fost întreruptă rutina.”

Dar eu cred că grija exagerată
privind antropomorfismul

ignoră un element fundamental.

Și anume că animalele
pot fi foarte atașate unele de altele,

poate chiar se iubesc.

Și când e așa,

inima supraviețuitorului
poate fi ciuruită în urma unei morți.

Să recunoaștem:

dacă negăm continuitatea evoluționistă,

ignorăm părți din noi înșine.

Deci da, cred în realitatea
suferinței animale,

și cred de asemenea că dacă o recunoaștem,

putem face lumea
un loc mai bun pentru animale,

un loc mai blând pentru animale.

Să vă mai spun câte ceva
despre suferința animală.

O să încep cu Kenya.

Vedeți aici o femelă elefant
numită Eleanor,

care a venit într-o zi
cu picioarele învinețite

și s-a prăbușit.

Vedeți în stânga

că altă femelă, pe nume Grace,
a venit imediat la ea

și a sprijinit-o cu propriul corp,

încercând să o pună pe picioare.

Și a reușit,

dar Eleanor s-a prăbușit din nou.

În acel moment Grace era
în mod vizibil tulburată,

și-a încordat trupul
și a scos un sunet puternic.

Eleanor s-a prăbușit din nou,

și, din nefericire, a murit.

Ceea ce vedeți în dreapta
e o femelă din altă familie, numită Maui,

care a venit și a stat lângă trupul mort.

A vegheat acolo
și chiar a suferit, legănându-se

deasupra trupului.

Oamenii de știință care urmăresc elefanții

au ținut sub observație corpul lui Eleanor

timp de șapte zile.

Iar în aceste șapte zile,

s-au perindat elefanți

din cinci familii diferite.

Unii erau doar curioși,

dar comportamentul altora

m-a făcut să cred
că poate fi clasificat ca suferință.

Deci cum arată suferința?

Poate fi legănare, cum am spus.

Poate fi de asemenea izolare,

când un animal pur și simplu
se îndepărtează de prieteni

și stă singur,

sau refuzul de a se hrăni
sau de a se odihni,

uneori o poziție gârbovită
sau un strigăt.

Poate fi foarte util pentru noi,
cei care studiem asta,

să putem compara comportamentul
unui supraviețuitor înainte de moarte

și după moarte,

fiindcă sporește rigoarea interpretării.

Și pot să vă explic

vorbind despre două rațe,
numite Harper și Kohl.

Acum am ajuns la păsări.

Harper și Kohl au crescut
la o fermă de „foie gras”,

și au fost tratate cu cruzime.

„Foie gras” presupune
hrănirea forțată a păsărilor.

Acest lucru le rănește corpul,
și nici spiritul lor nu e în formă bună.

Din fericire au fost salvate de un adăpost
pentru animale din New York.

Timp de patru ani au stat acolo
și au devenit buni prieteni.

Mergeau adesea la un mic eleșteu din zonă.

Apoi, Kohl a început să aibă
dureri mari la picioare,

și era evident pentru adăpost
că trebuia eutanasiat,

ceea ce s-a și întâmplat.

Apoi lucrătorii de la adăpost
au făcut un gest minunat,

fiindcă l-au adus pe Harper
să vadă trupul.

La început, Harper a împins
trupul prietenului său,

apoi s-a lăsat peste el,

și a stat acolo cu prietenul lui
mai mult de o oră.

Iar în săptămânile următoare

i-a fost foarte greu.

Se întorcea la același eleșteu
unde mergea cu Kohl,

și nu voia să-și facă alți prieteni.

După două luni, a murit și el.

Sunt fericită să vă spun

că nu toate animalele în suferință
au parte de acest final trist.

Vara trecută am zburat la Boston
în vizită la fiica mea adultă, Sarah.

Eram cu soțul meu Charlie.

Chiar aveam nevoie de o pauză.

Dar am cedat
și mi-am verificat emailul de serviciu.

Știți cum e.

Era un mesaj despre un măgar deprimat.

Ca antropolog, nu mă așteptam la așa ceva,

dar mă bucur că l-am citit.

Fiindcă o femelă măgar numită Lena
mersese la un alt adăpost,

de data asta în Alberta, Canada,

fiind singurul măgar de acolo,

și nu reușea să-și facă prieteni
din această cauză.

În cele din urmă s-a împrietenit
cu un cal mai bătrân numit Jake,

și timp de trei ani au fost nedespărțiți.

Dar motivul emailului
era că Jake, calul de 32 de ani,

s-a îmbolnăvit grav
și a trebuit să fie eutanasiat,

și asta se întâmpla.

Aici e Lena la mormântul lui Jake.

Nu voia să vină înapoi noaptea,
nu voia să vină să mănânce.

Nu voia să vină să bea apă.

Scurma mormântul cu copita,
sfărâmând pământul de durere,

și stătea acolo.

Am vorbit și ne-am sfătuit.

Ce faci cu un astfel de animal?

Am vorbit despre rolul timpului,

de iubire și bunătate din partea oamenilor

și de a o determina
să-și facă un nou prieten.

Iar aici drumul ei se desparte
de cel al rățoiului Harper,

fiindcă și-a făcut un prieten nou,

iar lucrătorii de la fermă
mi-au scris că totul merge bine.

Uneori, oamenii de știință
își suplimentează observațiile

cu analize hormonale.

Iată un exemplu al unui grup
de oameni de știință din Botswana

care au analizat fecale de babuini
și au comparat două grupuri diferite.

În primul grup erau femele
care fuseseră atacate de prădători

și pierduseră pe cineva în acel atac,

iar în al doilea grup
femelele fuseseră martore la un atac,

dar nu pierduseră pe nimeni.

Hormonii de stres
erau mult mai mari în primul grup.

Dar iată un lucru:

oamenii de știință nu le-au numit
doar „babuini stresați”,

ci le-au numit „babuini îndoliați”,

iar asta se datorează, în parte,
observațiilor pe care le-au făcut.

De exemplu, această pereche
mamă-fiică era foarte apropiată,

apoi fiica a fost ucisă de un leu.

Mama s-a retras dintre prieteni,

din grupul din care făcea parte,
și a stat singură săptămâni în șir,

în doliu,

apoi s-a recuperat lent.

Avem așadar babuini îndoliați.

Ne va vorbi într-o zi știința
despre albine îndoliate?

Vom afla despre broaște care jelesc?

Nu cred, și cred că motivul este
că animalele chiar au nevoie

de relații apropiate, unu-la-unu,
ca să se întâmple astfel.

Știu, de asemenea, că circumstanțele
și personalitatea contează.

Am documentat câini și pisici care jelesc,

animalele noastre de companie,

dar am interacționat și cu o femeie
extrem de deranjată

deoarece câinele ei nu jelea.

Mi-a spus: „Primul câine din casă a murit.

Al doilea câine nu pare îngrijorat.

Ce nu e în regulă cu el?”

(Râsete)

Ascultând-o,

mi-am dat seama că acest câine
e acum singurul animal din casă,

și din punctul lui de vedere,
asta e o afacere foarte bună.

Circumstanțele contează.

În orice caz, animalele nu se întristează

exact la fel ca noi.

Noi, oamenii, suntem creativi.

Ne pictăm tristețea, ne dansăm tristețea,

ne scriem tristețea.

Putem fi triști pentru oameni
pe care nu i-am cunoscut,

de departe și din alte timpuri.

Am simțit asta când eram la Berlin

și am mers la Memorialul Holocaustului.

Animalele nu se întristează exact ca noi,

dar asta nu înseamnă
că tristețea lor nu e reală.

Este reală, este mistuitoare,

și o putem vedea dacă vrem.

Mi-am pierdut ambii părinți.

Am pierdut un prieten foarte drag
la o vârstă fragedă din cauza SIDA.

Cred că probabil cei mai mulți dintre voi
ați pierdut pe cineva.

Și am găsit un real confort,

o consolare, să știu că nu suntem
singurele ființe de pe pământ

care simt iubirea și suferința.

Și cred că este important.

Cred de asemenea
că putem face un pas înainte,

și putem realiza
că realitatea suferinței animale

ne poate ajuta să fim mai buni
și să facem ceva bun pentru ele.

Asta se întâmplă deja cu Tahlequah,

fiindcă SUA și Canada
și-au reînnoit discuțiile

despre cum să ajute orcile,

cum să restaureze somonul Chinook

și cum să ajute
în problema poluării apelor.

Putem vedea și că dacă suferința e reală,

este extrem de plauzibil că animalele

au un spectru larg de sentimente.

Astfel putem vedea bucurie,
tristețe, chiar și speranță.

Și dacă facem asta,

iată cum putem începe
să ne gândim la lume.

Putem privi orcile și putem spune:

știm că ele jelesc, știm că au sentimente,

și putem refuza să le închidem
în mici bazine din parcuri acvatice

să execute acrobații și să ne distreze.

(Aplauze)

Vă mulțumesc!

Ne putem uita la elefanți
și putem spune: da, jelesc,

și putem crește eforturile împotriva
vânătorii internaționale de trofee

și împotriva braconajului.

(Aplauze)

Vă mulțumesc!

Și ne putem uita
la cele mai apropiate rude, maimuțele,

și știm că ele jelesc, au sentimente,

deci nu merită să fie izolate

pentru experimente biomedicale
extrem de invazive

an după an.

Și, știți...

(Aplauze)

rațele Harper și Kohl
ne spun de asemenea ceva.

Ne ajută să facem legătura
și să realizăm că ceea ce mâncăm

afectează viața animalelor.

Și nu e vorba doar de „foie gras”,
nu e vorba doar despre rațe.

Ne putem gândi la porci și la pui
și la vacile din ferme,

și putem ști.

Vă pot spune, științific,
că și aceste animale simt.

Așa că, de fiecare dată
când alegem o masă bazată pe plante,

contribuim la reducerea
suferinței animale.

(Aplauze)

Deci da, cred în realitatea
suferinței animale.

Cred în realitatea iubirii animale,

și cred că e momentul ca noi, oamenii,

să recunoaștem
că nu suntem proprietarii acestor lucruri.

Și când vedem asta,

avem oportunitatea să facem lumea
mult mai bună pentru animale,

o lume mai bună, o lume mai blândă,

și pe parcurs, am putea
să ne salvăm pe noi înșine.

Vă mulțumesc foarte mult!

(Aplauze)

Vă mulțumesc! Vă mulțumesc!

(Aplauze)