Jonathan Foley: Celălalt adevăr incomod

Creșterea astronomică a nevoilor de alimente a făcut ca agricultura să devină cea mai importantă cauză a schimbării climei, a pierderii biodiversității și distrugerii mediui. La TEDxTC, Jonathan Foley ne arată de ce trebuie în mod categoric să începem „terracultura” – agricultura la nivel planetar. (Filmat la TEDxTC.)

Astă seară, aș dori să vorbim

despre o problemă absolut globală

care este interdependența dintre folosința funciară, alimente și mediu,

ceva cu care suntem cu toții în legătură,

numită de mine celălalt adevăr incomod.

Dar mai întâi, aș dori să vă iau într-o scurtă călătorie.

Să ne vizităm planeta, dar noaptea

și din spațiu.

Așa arată planeta din spațiul cosmic,

pe timp de noapte, dacă ați fi pe un satelit

și ați înconjura Pământul. Primul lucru pe care l-ați remarca

ar fi, desigur, cât de dominantă

e prezența umană.

Vedem orașele, zonele petrolifere,

se pot desluși chiar și flotele de pescuit de pe mare.

Se vede că dominăm planeta

și, mai ales, prin folosirea electricității

ceea ce vedem aici noaptea.

Dar să ne întoarcem și să privim

mai atent Pământul pe timp de zi.

Pe timp de zi se văd peisajele.

Asta e o parte a Bazinului Amazonian numită Rondônia,

în partea central-sudică a Amazonului.

Dacă observați cu mare atenție, în colțul din dreapta-sus

se vede o dungă albă îngustă,

un drum construit în anii '70.

Dacă revenim în 2001,

găsim că din aceste drumuri

ies alte drumuri și tot așa,

iar la capăt e o mică defrișare în pădurea tropicală

unde vor fi câteva vaci.

Din acestea va rezulta carnea de vită. Le vom consuma.

Iar aceste vite vor fi consumate mai ales în America de Sud,

în Brazilia și Argentina. Nu vor fi transportate aici.

Acest model de despădurire, în „os de pește”

se poate întâlni adesea în jurul tropicelor,

în special în această parte a lumii.

Dacă înaintăm spre sud în micul nostru tur al lumii,

putem merge la capătul bolivian al Amazonului,

aici tot în 1975, și dacă priviți foarte atent,

e o linie albă îngustă pe dunga aceea

și acolo e un fermier singuratic

în mijlocul junglei preistorice.

Să revenim din nou cu câțiva ani mai târziu, aici în 2003,

și vom vedea că zona arată

mai mult ca Iowa, decât ca o pădure tropicală.

De fapt, aici vedeți plantații de soia.

Această soia e transportată în Europa și China

ca nutreț, mai ales după ce boala vacii nebune ne-a speriat

cu vreo 10 ani în urmă și nu mai vrem să hrănim animalele

cu proteine animale pentru că acestea pot transmite boli.

În schimb, le hrănim cu mai multe proteine vegetale.

Astfel, cultura de soia a explodat

ceea ce arată că globalizarea și comerțul

sunt responsabile pentru legăturile cu pădurile tropicale

și cu Amazonul – o lume incredibil de ciudată

și interconectată pe care o avem acum.

Deci, tot mereu, ce vedem

în lume în acest mic tur

e că zone și zone

au fost defrișate și peisajul s-a schimbat

pentru a cultiva alimente și alte culturi.

Deci una din întrebările pe care ni le punem e

cât de mult din suprafața lumii e utilizată pentru a cultiva alimente

și unde exact, și cum putem schimba asta

în viitor și ce înseamnă asta?

Echipa noastră a studiat la scară globală,

folosind date din sateliți și date de teren

pentru a urmări agricultura la scară globală.

Și iată ce am găsit, e înfiorător.

Această hartă indică prezența agriculturii

pe planeta Pământ.

Zonele cu verde sunt terenurile cultivate,

culturi de grâu, soia, porumb, orez, orice altceva.

Sunt 16 milioane de kilometri pătrați de teren.

Dacă le-am pune una lângă alta,

ar rezulta suprafața Americii de Sud.

A doua categorie, cu maro, reprezintă pășunile

și fermele lumii, unde ne creștem animalele.

Suprafața e de circa 30 de milioane de kilometri pătrați,

un teren de mărimea Africii,

suprafață uriașă, desigur cel mai bun teren

e ceea ce vedeți. Și rămâne de genul

mijlocul Saharei, sau Siberia,

sau mijlocul unei păduri tropicale.

Folosim deja terenurile pentru o planetă.

Dacă privim cu atenție, constatăm că circa 40 la sută

din suprafața Pământului este agricolă

și e de 60 de ori mai mare

decât toată suprafața de care ne tot plângem,

cea a suburbiilor și orașelor în care trăim cu precădere.

Jumătate din umanitate trăiește azi la oraș,

dar pentru alimentație e utilizată o suprafață de 60 de ori mai mare.

E un rezultat copleșitor

ce ne-a șocat și pe noi.

Folosim, deci, o suprafață imensă pentru agricultură,

dar folosim și foarte multă apă.

E o poză din zbor de-asupra Arizonei

și dacă ne uităm la ea, am zice:

„Ce se cultivă aici?”

Se cultivă salată în mijlocul deșertului

prin stropire.

Ironia soartei e că, probabil,

se vinde pe rafturile supermarketurilor din Twin Cities.

E interesant că această apă trebuie să vină

de undeva și ea vine de aici,

râul Colorado din America de Nord.

Râul Colorado în anii '50, într-o zi tipică,

nici cu inundații, nici cu secetă,

o zi medie, arăta cam așa.

Dar dacă privim azi, în condiții normale,

exact aceeași locație, asta a rămas.

Ceea ce lipsește în principal irigă deșertul pentru alimente

sau poate terenurile de golf din Scottsdale, ghiciți voi.

E foarte multă apă și, din nou, forăm pentru apă

și o folosim pentru a iriga culturile,

iar azi, dacă mergi în jos pe Colorado,

el seacă complet și nu se mai varsă în ocean.

Literalmente, am consumat un întreg râul în America de Nord

pentru irigații.

Și nu e cel mai rău exemplu din întreaga lume.

Probabil, acesta este: Lacul Aral.

Mulți dintre voi vi-l amintiți de la geografie.

E în fosta Uniune Sovietică,

între Kazahstan și Uzbekistan,

una dintre cele mai mari mări interioare din lume.

Dar parcă ar fi un paradox aici pentru că se pare

că e înconjurat de deșert. Ce caută aici acest lac?

E aici pentru că, la dreapta,

se văd două mici râuri care par să vină în jos

prin nisipuri, alimentând lacul cu apă.

Aceste râuri aduc zăpada topită din munții

din estul îndepărtat. Zăpada se topește acolo și călătorește

prin deșert, formând marele lac Aral.

În anii '50, sovieticii au decis să devieze această apă

pentru a iriga deșertul pentru a cultiva bumbac,

în Kazahstan, pentru a-l vinde pe piețele internaționale

ca să aducă valută în Uniunea Sovietică.

Aveau mare nevoie de bani.

Vă puteți imagina ce s-a întâmplat. Ce se întâmplă

dacă se taie alimentarea cu apă a Lacului Aral?

Aici e în 1973,

1986,

1999,

2004

și acum vreo 11 luni.

Extraordinar.

Mulți dintre cei de aici trăim în Midwest.

Imaginați-vă că ar fi Lacul Superior.

Imaginați- vă că ar fi Lacul Huron.

E o schimbare nemaipomenită.

Nu mai e doar o schimbare a calității apei

și a zonei de mal, e o schimbare în fundamentul

mediului geografic al acestei regiuni.

Asta, pentru început.

Uniunea Sovietică nu avea un Sierra Club.

Ca să spun așa.

Ce se poate găsi pe fundul Lacului Aral nu e prea roz.

Multe deșeuri toxice, o mulțime de chestii

care au fost aruncate în lac și acum sunt purtate de aer.

Una din micile insule izolate

și imposibil de vizitat era o locație

de testare a armelor biologice sovietice.

Acum te poți plimba pe-acolo.

Clima s-a schimbat.

19 din cele 20 de specii de pești endemice

Lacului Aral au fost rase de pe fața Pământului.

E un dezastru ecologic, în toată puterea cuvântului.

Hai să-l aducem la noi.

E o poză pe care mi-a dat-o Al Gore cu cățiva ani în urmă,

pe care a făcut-o în Uniunea Sovietică

cu mult timp în urmă,

unde se văd vasele de pescuit de pe Lacul Aral.

Vedeți canalul pe care l-au săpat?

Erau disperați să facă să intre cumva vasele

pe ce a rămas din apă, dar în final au trebuit să renunțe

deoarece construcția estacadelor pentru ancorare pur și simplu

nu se putea sincroniza cu retragerea nivelului apei.

Nu știu voi cum considerați, dar eu sunt îngrozit

că viitorii arheologi vor săpa aici și vor scrie

despre aceste vremuri întrebându-se: „Unde vă era mintea?”

Acest viitor ne așteaptă și pe noi.

Folosim deja 50% din rezerva de apă dulce a Pământului,

atât cât e sustenabil, doar că agricultura

folosește 70% din asta.

Deci folosim foarte multă apă și teren pentru agricultură.

De asemenea, folosim și foarte mult aer pentru agricultură.

De obicei, când ne gândim la atmosferă,

avem în vedere schimbarea climei și gazele de seră,

în general energia.

Dar agricultura e și una din cele mai importante emitente

de gaze cu efect de seră.

Dacă aveți în vedere cantitatea de dioxid de carbon

provenită din arderea pădurilor tropicale,

metanul provenit de la vite și orez

sau oxizii de azot proveniți de la prea multe îngrășăminte,

reiese că agricultura e răspunzătoare pentru 30%

din gazele de seră ce se eliberează în atmosferă din activități umane.

Mai mult decât totalul gazelor din transport,

decât cel necesar producerii electricității,

decât cel provenit din activități lucrative.

Este cel mai mare emitent de gaze de seră

dintre toate activitățile umane de pe Pământ.

Totuși, nu vorbim prea mult despre asta.

Astăzi, prezența agriculturii e incredibilă,

ne domină planeta,

ocupând 40% din suprafață,

utilizând 70% din apa folosită,

eliberând 30% din gazele de seră.

La nivel mondial, s-a dublat cantitatea de azot și fosfor în circuit

într-o clipită, prin utilizarea îngrășămintelor,

ceea ce a afectat serios calitate apei râurilor,

lacurilor și chiar a oceanului,

fiind principala cauză a pierderii biodiversității.

Fără niciun dubiu, agricultura este

cea mai puternică forță ce s-a dezlănțuit pe Pământ

de la sfârșitul glaciațiunii încoace. Clar.

Alături de schimbarea climei.

Și ambele se întâmplă concomitent.

Dar e important să ne amintim

că nu e doar rău. Agricultura în sine nu e un lucru rău.

De fapt, suntem total dependenți de ea.

Nu e ceva opțional, nu e lux, e o necesitate absolută.

Trebuie asigurate alimente, nutreț și, da,

fibre textile, chiar biocombustibili pentru vreo șapte miliarde de oameni

din toată lumea și, dacă ar fi să crească ceva,

în viitor va crește cerința pentru produse agricole.

Asta nu are cum să dispară.

Va crește, mai ales datorită

creșterii populației. Suntem șapte miliarde

și ne îndreptăm spre cel puțin nouă,

probabil nouă miliarde și jumătate înainte de a ne opri.

Contează și că obiceiurile alimentare se schimbă.

Pe măsură ce lumea devine mai bogată și mai populată,

se observă creșterea consumului de carne

ceea ce necesită mult mai multe resurse decât un regim vegetarian.

Deci, mai mulți vor mânca mai mult și mai bogat,

desigur, va fi și criză energetică

și va trebui să înlocuim petrolul cu alte surse de energie

care vor trebui să includă în final și biocombustibili

și surse de bioenergie.

Puneți astea cap-la-cap. E greu de imaginat

cum vom putea răzbi la sfârșitul acestui secol

fără a dubla, cel puțin, producția agricolă globală.

Cum vom face asta?

Cum vom dubla producția agricolă în lume?

Am putea încerca să cultivăm mai mult teren.

Iată o analiză a noastră. La stânga sunt indicate

terenurile cultivate în prezent, la dreapta, unde s-ar mai putea cultiva

pe baza solurilor și a climei existente, în ipoteza,

nu foarte plauzibilă, că schimbarea climei

nu va afecta prea mult astea.

Am putea cultiva mai mult teren, dar problema e

că terenurile rămase sunt în zone sensibile.

Cu multă biodiversitate, mult carbon stocat,

și dorim să le protejăm.

Am putea deci cultiva mai mult pământ,

dar mai bine nu am face asta

pentru că, ecologic, e ceva extrem de periculos.

În schimb, poate ar fi bine să înghețăm impactul agriculturii

și să exploatăm mai bine terenurile agricole existente.

Aici încercăm să evidențiem zonele de pe glob

unde am putea spori recoltele

fără a dăuna mediului.

Cu verde sunt zonele unde producția de porumb,

am luat ca exemplu porumbul,

e deja foarte mare, probabil maximă

în condițiile actuale de sol și climă.

Dar cu maro și galben sunt evidențiate zone

în care se obțin doar 20-30% din recolta

ce s-ar putea obține.

Multe asemenea locuri în Africa și chiar în America Latină,

dar, interesant, și Europa de Est – fosta Uniune Sovietică

și fostele țări din Blocul Estic –

este și ea în încurcătură din punct de vedere agricol.

Ar necesita substanțe nutritive și apă.

Ar putea fi bio sau convențională,

sau o combinație a acestora.

Plantele au nevoie de apă și substanțe nutritive.

Putem face asta, putem face să funcționeze.

Dar trebuie s-o facem având în vedere în viitor

atât criteriile de siguranță alimentară,

cât și cele de siguranță ecologică.

Trebuie să vedem cum să facem ca acest schimb

între a avea hrană și a avea un mediu sănătos să funcționeze mai bine.

La ora actuală e un fel de totul-sau-nimic.

Putem cultiva, în plan secundar –

acesta este un câmp de soia –

iar în această diagramă se arată că noi cultivăm foarte mult,

dar nu prea avem apă curată, nu fixăm carbonul,

nu prea mai este biodiversitate.

În prim-plan se vede o prerie,

minunată din punct de vedere ecologic,

dar unde nu se poate mânca nimic. Ce-ar fi de mâncat aici?

Trebuie să vedem cum să aducem la același numitor ambele aspecte,

într-un nou tip de agricultură unificatoare.

Vorbind despre asta, adesea mi se spune:

„Păi, nu se știe răspunsul?” – alimente organice,

alimente locale, OMG-uri, subsidii agricole, taxe agricole –

da, există multe idei bune,

dar niciuna nu-i perfectă.

De fapt, cred că sunt de fapt ca niște alice.

Îmi plac alicele. Puse laolaltă,

formează ceva foarte puternic,

dar trebuie puse laolaltă.

Deci, cred că trebuie să inventăm

o nouă agricultură care să împletească cele mai bune idei

de agricultură comercială cu revoluția verde,

cu cele mai bune practici de agricultură eco și locală,

precum și de protecție a mediului,

ca acestea să nu fie în conflict,

ci să colaboreze într-o nouă formă de agricultură,

pe care am denumit-o „terracultură”, agricultură la nivel planetar.

A fost foarte greu să purtăm această discuție

și am încercat să prezentăm oamenilor aceste puncte-cheie

pentru a atenua controversa

și a promova colaborarea.

Aș vrea să vă arăt un scurt video ce ilustrează

efortul nostru prezent pentru a reuni toate aceste părți

într-o singură discuție. Să vă arăt.

(Muzică)

(„Institutul de Mediu, Universitatea din Minnesota: Hotărâți să descoperim”

(Muzică)

„Populația lumii crește

cu 75 de milioane în fiecare an.

E aproape populația Germaniei.

Suntem 7 miliarde.

La această rată, în 2040 vom atinge la 9 miliarde.

Avem nevoie de alimente.

Dar cum să le producem?

Cum să hrănim populația în creștere fără a distruge planeta?

Știm deja că schimbarea climei e o problemă majoră.

Dar nu e singura.

Trebuie să recunoaștem „celălalt adevăr incomod”.

O criză globală în agricultură.

Creșterea populației + consumul de carne + consumul de lactate + costurile pentru energie + producerea de bioenergie = presiune asupra resurselor naturale.

Peste 40% din suprafața Pământului a fost defrișată pentru agricultură.

Suprafața cultivată însumează 16 milioane km².

Aproape cât suprafața Americii de Sud.

Suprafața pășunilor însumează 30 de milioane milioane km².

Suprafața Africii.

Agricultura folosește o suprafață de 60 de ori mai mare decât suprafața urbană și suburbană.

Cea mai mare cantitate de apă se folosește la irigații.

Pentru culturi, folosim anual 2800 km cubi vde apă.

Cu care am putea umple zilnic 7305 de clădiri Empire State Building.

La ora actuală, multe fluvii au un debit redus.

Unele au secat de tot.

Priviți Lacul Aral care s-a transformat în deșert.

Sau râul Colorado care nu se mai varsă în ocean.

Datorită îngrășămintelor, cantitatea de azot și fosfor din mediu s-a dublat.

Consecința?

O poluare a apelor generalizată,

degradarea masivă a lacurilor și râurilor.

Surprinzător, agricultura e cea mai mare contribuitoare la schimbarea climei.

Generează 30% din emisiile de gaze cu efect de seră.

Mai mult decât toate emisiile pentru electricitate și industriale

sau care se emană din toate mașinile, trenurile și avioanele din lume.

Cea mai mare parte a emisiilor agricole provine din despăduririle tropicale,

metanul de la animale și culturile de orez

și oxizii de azot din folosirea excesivă a îngrășămintelor.

Nicio activitate umană nu transformă mai profund lumea decât agricultura.

Și nimic nu e mai important pentru supraviețuirea noastră.

Iată dilema...

Prin creșterea populației mondiale cu câteva miliarde,

producția alimentară globală va trebui dublată, chiar triplată.

Deci, ce facem acum?

E nevoie de o dezbatere lărgită, de dialog internațional.

Trebuie investit în soluții viabile:

subsidii pentru fermieri, agricultură de precizie, soiuri noi, irigații prin picurare,

reciclarea apelor uzate, practici îmbunătățite de pregătire a terenurilor, dietă mai eficientă.

Trebuie să ne adunăm cu toții.

Reprezentanții agriculturii comerciale,

ai protecției mediului

și ai agriculturii bio...

trebuie să conlucreze.

Nu există o soluție unilaterală.

Trebuie să colaborăm,

să avem imaginație,

să fim fermi

pentru că nu avem voie să dăm greș.

Cum vom hrăni lumea fără să o distrugem?

Deci, ne confruntăm la ora actuală cu cea mai mare provocare

din istoria umanității:

nevoia de a hrăni nouă miliarde de oameni

în mod sustenabil, echitabil și just,

protejând în același timp planeta

pentru această generație și generațiile viitoare.

Va fi una dintre cele mai dificile sarcini

pe care am avut-o în istoria umanității

și trebuie să o rezolvăm neapărat bine,

trebuie să o rezolvăm din prima și singura încercare.

Vă mulțumesc mult. (Aplauze)