Nu ești singur în singurătatea ta

A fi deschis și vulnerabil față de singurătate, tristețe sau teamă te poate ajuta să găsești sprijin și să te simți mai puțin singur, afirmă scriitorul și artistul Jonny Sun. Într-un discurs sincer presărat cu ilustrațiile sale caracteristice, Sun dezvăluie cum a spune povești despre cum e să te simți străin l-a ajutat să găsească o comunitate neașteptată și să descopere o rază minusculă de lumină în întuneric.

Bună ziua!

Aș vrea să vă prezint pe cineva.

El e Jomny.

„Jonny” scris din greșeală cu „m”,

dacă vă întrebați de ce.

Nimeni nu e perfect.

Jomny este extraterestru

și a fost trimis pe Pământ
ca să studieze oamenii.

Jomny se simte pierdut și singur
și departe de casă.

Cred că toți ne-am simțit așa
la un moment dat.

Eu, cel puțin, da.

Am scris această poveste
într-un moment din viață

când mă simțeam ca un extraterestru.

Mă mutasem în Cambridge
și începusem programul doctoral la MIT.

Mă simțeam intimidat și izolat,
ca și cum nu îmi găseam locul.

Am avut totuși un colac de salvare.

De mulți ani cream glume

și le împărtășeam pe rețelele sociale.

Treptat, mi-am dat seama
că acest lucru devenea un refugiu.

Pentru mulți oameni,
internetul poate părea un loc singuratic.

Poate părea

un vid nesfârșit și mereu în creștere

unde poți să strigi încontinuu,
fără ca cineva să te asculte.

Totuși, am găsit consolare vorbind în gol.

Am descoperit că, spunându-mi
gândurile vidului,

acesta a început până la urmă
să îmi răspundă.

S-a dovedit că vidul nu este
o imensitate singuratică.

E de fapt un loc unde poți găsi
diverși alți oameni

care se uită și ei în gol
și așteaptă să fie auziți.

E adevărat, rețelele sociale
au și aspecte negative.

Nu încerc să contest acest lucru.

Să fii conectat în orice moment
aduce atât de multă tristețe,

furie și violență.

Poate părea că este sfârșitul lumii.

Nu sunt întru totul de această părere,

pentru că nu pot nega că pe mulți
dintre cei mai apropiați prieteni

i-am cunoscut prima dată online.

Cred că acest lucru a fost posibil
pentru că rețelele sociale

au o latură confesivă.

E ca și cum ai scrie într-un jurnal intim,

în întregime personal,

dar în același timp vrei
ca toată lumea să îl citească.

Ne bucurăm când se întâmplă acest lucru,

pentru că putem să vedem lucrurile
din perspectiva unor oameni

foarte diferiți de noi.

Uneori acesta e un lucru pozitiv.

Când m-am înscris prima dată pe Twitter,

am descoperit că mulți dintre cei
pe care îi urmăream

vorbeau despre sănătatea mintală
și despre terapie,

fără ca aceste subiecte să fie supuse
stigmatizării, așa cum se întâmplă adesea

când se vorbește față în față.

Discursul despre sănătatea mintală
a fost astfel adus la normalitate

și mi-am dat seama că terapia

m-ar putea ajuta și pe mine.

Pentru mulți oameni

să vorbești despre aceste subiecte
pe internet, public și sincer,

este o idee înfricoșătoare.

Cred că mulți consideră
că este înspăimântător și dificil

să fii online dacă nu ești deja
complet dezvoltat.

Totuși, pe internet
poate fi un lucru pozitiv să nu știi.

Ar trebui să fim entuziasmați
din această cauză.

Pentru mine împărtășirea defectelor,

a nesiguranței și a vulnerabilității

sunt foarte importante.

(Râsete)

Faptul că cineva mărturisește
că se simte trist, că îi e frică

sau că se simte singur, de exemplu,

mă face să mă simt mai puțin singur.

Nu scap de propria mea singurătate,

dar realizez că nu sunt singurul

care se simte singur.

Ca scriitor și artist,

pun mult preț pe transformarea
alinării de a fi vulnerabil

într-un lucru comun,
pe care îl putem împărtăși unii cu alții.

Mă încântă ideea de a exterioriza
ceea ce e interior,

de a lua acele sentimente invizibile
pentru care nu găsesc cuvinte,

de a le scoate la lumină,
de a le asocia unor cuvinte,

ca mai apoi să le spun altor oameni,

cu speranța că îi va ajuta să găsească
cuvinte pentru propriile sentimente.

Știu că pare un plan prea mare,

dar vreau să pun toate aceste lucruri

în pachete mici și accesibile.

Atunci când sunt ascunse
în aceste bucăți mai mici,

sunt mai ușor de abordat
și e mult mai distractiv.

Astfel am putea vedea mai ușor
umanitatea noastră comună.

Uneori ia forma unei povestiri,

alteori ia forma unei cărți cu ilustrații,
de exemplu.

Uneori ia forma

unei glume prostești
pe care o arunc pe internet.

Acum câteva luni am postat
o idee de aplicație pentru un serviciu

care se ocupă cu plimbarea câinilor.

Adică un câine apare la ușa ta
și tu trebuie să ieși din casă

și să mergi la plimbare.

(Râsete)

Dacă sunt dezvoltatori
de aplicații mobile în public,

vă rog căutați-mă.

Mărturisesc că mă simt neliniștit
mereu când trebuie să trimit un e-mail.

Când închei prin „Cu bine”,

vreau să zic: „Încerc să termin cu bine”,

ceea ce înseamnă „Vă rog nu mă
disprețuiți, promit că fac tot ce pot!”.

Mai e răspunsul meu la clasicul
pretext de discuție:

dacă aș putea să iau cina
cu oricine, mort sau în viață,

aș face-o, mă simt singur.

(Râsete)

Am observat că atunci când postez
astfel de lucruri online,

reacția e similară.

Oamenii se reunesc ca să glumească,

ca să împartă acel sentiment,

pentru ca apoi să se împrăștie repede.

(Râsete)

Lăsându-mă din nou singur.

Uneori aceste mici întruniri
pot fi semnificative.

De exemplu, când am absolvit
facultatea de arhitectură

și m-am mutat în Cambridge,

am postat această întrebare:

„Cu câți oameni din viața voastră
ați purtat deja ultima discuție?”

Mă gândeam la prietenii mei
care s-au mutat

în alte orașe și chiar în alte țări

și la cât de greu o să îmi fie
să păstrez legătura cu ei.

Alți oameni au început să răspundă
și să spună propriile povești.

Cineva vorbea despre o rudă
cu care s-a certat foarte rău.

Cineva vorbea despre
o persoană iubită care a murit

repede și pe neașteptate.

Altcineva vorbea
despre prietenii de la școală

care s-au mutat și ei.

Atunci s-a întâmplat ceva impresionant.

În loc să îmi răspundă mie,

oamenii au început
să își răspundă unii altora.

Au început să vorbească unii cu alții,
să împărtășească experiențe,

să se consoleze reciproc

și să se încurajeze
să ia legătura cu prietenul

cu care nu au vorbit de ceva vreme

sau cu ruda cu care s-au certat.

La un moment dat, s-a creat
o comunitate minusculă.

S-a format un grup de sprijin

din oameni de toate tipurile
care s-au reunit.

Cred că de fiecare dată
când postăm pe internet

există o șansă

ca o astfel de comunitate să se formeze.

E posibil ca o mulțime de ființe diferite

să se unească și să se atragă reciproc.

Câteodată, în noroiul internetului

poți găsi pe cineva cu care să rezonezi.

Câteodată se poate întâmpla
prin citirea răspunsurilor

și a comentariilor și prin găsirea
unui răspuns deosebit de amabil,

pătrunzător sau amuzant.

Uneori se întâmplă când începem
să urmărim contul cuiva

și observăm că deja ne urmărește contul.

Câteodată se întâmplă când ne uităm
pe contul cuiva pe care îl știm

și, văzând ceea ce scriem noi
și acea persoană,

ne dăm seama că avem în comun
multe preocupări,

iar acest lucru ne apropie mai mult.

Uneori, dacă suntem norocoși,

întâlnim un alt extraterestru.

[când doi extratereștri
se întâlnesc într-un loc straniu,

acel loc pare mai familiar]

Sunt totuși îngrijorat,
pentru că toți știm

că de cele mai multe ori
internetul nu pare să fie astfel.

Cu toții știm că de multe ori

internetul este un loc
în care nu ne înțelegem unii pe alții,

unde ajungem în conflict,

unde se amestecă confuzii
cu strigăte, țipete și urlete

și pare că există prea mult din orice.

Pare că e un haos.

Nu știu cum să echilibrez
părțile bune și părțile rele,

pentru că, după cum știm cu toții,

părțile rele chiar ne pot răni.

Consider că platformele pe care le folosim
ca să intrăm în spațiile virtuale

au fost create, fie din ignoranță,
fie cu intenție,

astfel încât să permită hărțuiala
și abuzul, propagarea dezinformării,

facilitarea urii, discursului
instigator la ură și violenței aferente.

Pare că niciuna
dintre platformele din prezent

nu face suficient pentru a îndrepta asta.

Totuși, poate din nefericire,

încă sunt atras de aceste spații online,
ca mulți alții de altfel,

pentru că uneori am impresia
că toți oamenii sunt acolo.

Simt că e prostesc

și uneori de-a dreptul stupid

să prețuiesc, în astfel de vremuri,
aceste momente mici de conexiune umană.

Am crezut, însă, tot timpul în ideea

că aceste mici momente de omenie
nu sunt zadarnice.

Nu reprezintă refugii din fața lumii,

ci sunt chiar motivul
pentru care mergem în spațiul online.

Sunt momente vitale care ne dau viață.

Sunt ca niște minuscule
sanctuare temporare

care ne arată că nu suntem
atât de singuri pe cât credem.

Așadar, deși viața e grea
și cu toții suntem triști,

iar într-o zi vom muri...

[Viața e grea, toți suntem triști.

O să murim cu toții, dar am cumpărat
un castel gonflabil,

așa că te descalți, sau nu?]

Castelul gonflabil reprezintă
în sens metaforic

relațiile și legăturile noastre
cu alți oameni.

Într-o noapte,

când mă simțeam trist și fără speranță
în ceea ce privește lumea,

am strigat către vid,

către întunericul singuratic.

I-am zis: „Acum, să intru
pe rețelele sociale

e ca și cum m-ar ține cineva de mână
la sfârșitul lumii”.

Atunci, în loc să răspundă vidul,

au făcut-o oamenii

care mi-au răspuns și care apoi
au început să vorbească unii cu alții,

astfel că s-a format o mică comunitate.

Toți s-au reunit
pentru a se ține de mâini.

În aceste vremuri periculoase și nesigure,

în toată această situație,

cred că trebuie să punem preț pe oameni.

Chiar dacă sunt doar momente mici,

așa apare o rază minusculă de lumină

în întuneric.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)

Vă mulțumesc!

(Aplauze)