Ce se ascunde în spatele negării Holocaustului

,,Există fapte, există opinii și există minciuni”, ne spune istoricul Deborah Lipstadt, spunându-ne remarcabila poveste a documentării ei privind contestatarii Holocaustului - și cum aceștia distorsionează în mod deliberat istoria. Lipstadt ne încurajează să luptăm împotriva celor care atacă adevărul și faptele. ,,Adevărul nu este relativ”, afirmă ea.

Am venit astăzi în fața voastră
ca să vă povestesc despre mincinoși,

despre procese

și despre râs.

Prima dată când am auzit
despre negarea Holocaustului,

am râs.

Negarea Holocaustului?

Holocaustul care are distincția dubioasă

de a fi genocidul cel mai bine documentat
din întreaga lume?

Cine ar putea crede
că nici nu s-a întâmplat?

Gândiți-vă la asta.

Ca să aibă dreptate cei ce-l contestă,
,

cine ar trebui să greșească?

Înainte de toate, victimele:

supraviețuitorii care ne-au povestit
întâmplările lor abominabile.

Cine ar mai trebui să greșească?

Martorii oculari.

Oamenii care au locuit în miriadele
de orașe, sate și municipii

pe frontul de est,

care au privit cum vecinii lor
au fost adunați la un loc —

bărbați, femei, copii, tineri, bătrâni —

și au mărșăluit
până la periferia orașului

pentru a fi împușcați
și lăsați morți în șanțuri.

Sau polonezii,

care locuiau în orașele sau satele
de lângă lagărele de exterminare,

și care au văzut zi de zi

cum trenurile plecau pline de oameni

și se întorceau goale.

Dar mai presus de toate,
cine se presupune că nu are dreptate?

Făptașii.

Oamenii care afirmă: ,,Noi am făcut asta.

Eu am făcut asta.”

Poate adaugă un avertisment.

Spun: ,,Nu am avut de ales;
am fost forțat să fac asta.”

Cu toate acestea, afirmă:
„Eu am făcut asta.”

Gândiți-vă la asta.

În niciun proces pentru crimele de război
după cel de-al Doilea Război Mondial

nu a spus vreun făptaș, indiferent
de naționalitate: ,,Nu s-a întâmplat.”

Poate că au spus: ,,Am fost constrâns”,
dar niciodată că nu s-a întâmplat nimic.

Reflectând la aceste lucruri,

am decis că negarea
nu va fi pusă pe ordinea mea de zi;

aveam lucruri mai bune de făcut,
de scris, de cercetat,

și am trecut peste.

Peste un deceniu,

doi cercetători --

doi dintre cei mai mari istorici
ai Holocaustului --

m-au abordat și au spus:

,,Deborah, vino la o cafea.

Avem o idee de cercetare
și credem că e potrivită pentru tine.”

Intrigată și flatată de ideea
că aceștia au venit la mine cu o idee

și m-au considerat vrednică de ea,

I-am întrebat: ,,Despre ce este vorba?”

Și aceștia au spus:
,,Negarea Holocaustului.”

Și pentru a doua oară, am râs.

Negarea Holocaustului?

Cei care susțin că Pământul este plat?

Cei care susțin că Elvis este în viață?

Eu ar trebui să-i cercetez pe aceștia?

Și cei doi mi-au răspuns:

,,Da, suntem intrigați.

Ce vor ei?

Care este scopul lor?

Cum reușesc ei să-i convingă
pe oameni că au dreptate?”

Gândindu-mă că dacă ei consideră
că merită osteneala,

aș face o diversiune de moment --

poate un an, poate doi, trei,
poate chiar patru ani --

în termeni academici,
înseamnă scurtă durată.

(Râsete)

Noi muncim foarte încet.

(Râsete)

Și am să-i studiez.

Și asta am făcut.

Mi-am făcut cercetarea
și am tras câteva concluzii,

aș dori să vă împărtășesc astăzi
două dintre ele.

Prima:

contestatarii sunt lupi deghizați în oi.

Sunt aceiași: naziști, neo-naziști --

voi decideți dacă vreți să puneți
un ,,neo” acolo sau nu.

Când m-am uitat la ei,

nu am observat nicio uniformă SS

sau simboluri cu svastica pe pereți,

Saluturi ,,Sieg Heil” —

nimic de genul acesta.

În schimb, am descoperit

persoane care se pretind
a fi academicieni respectabili.

Ce aveau ei?

Aveau un institut.

Un ,,Institut pentru Revizuirea Istoriei”.

Aveau un jurnal -- un jurnal deștept --

un ,,Jurnal al Revizuirii Istoriei.”

Unul plin de hârtii —

hârtii cu note de subsol.

Și aveau un nume nou.

Nu neo-naziști,

nu anti-semiți,

ci revizioniștii.

Au declarat: ,,Noi suntem revizioniști.

Avem un singur scop:

să revizuim greșelile din istorie.”

Trebuia doar să sapi un pic sub suprafață,

și ce găsești acolo?

Aceeași adorație pentru Hitler,

adularea celui de-al treilea Reich,

anti-semitism, rasism, prejudecată.

Asta m-a intrigat.

Era anti-semitism, rasism, prejudecată
deghizată sub forma unui discurs rațional.

Un alt lucru pe care l-am descoperit --

mulți dintre noi am fost învățați
să gândim că există fapte și opinii --

după ce am studiat contestatarii,

mi-am schimbat părerea.

Există fapte,

există opinii

și există minciuni.

Contestatarii vor
să-și prezinte minciunile

ca pe niște opinii --

poate ca opinii tăioase,

poate chiar un fel de opinii inedite --

însă, dacă ele sunt opinii,

acestea ar trebui să facă parte
din conversație.

După care, ei atentează asupra faptelor.

Mi-am publicat studiul --

cartea a fost publicată,

,,Negarea Holocaustului: asaltul galopant
asupra adevărului și a memoriei”,

a apărut în multe țări,

inclusiv, aici, la editura Penguin UK

și am terminat-o cu dânșii,
fiind pregătită să merg mai departe.

Apoi a venit scrisoarea de la Penguin UK.

Și pentru a treia oară, am râs...

în mod eronat.

Am deschis scrisoarea

ce mă informa că David Irving a intentat
un proces de calomnie împotriva mea.

în Regatul Unit

fiindcă l-am numit
contestatar al Holocaustului.

David Irving mă dădea în judecată?

Cine era David Irving?

David Irving era un scriitor
de lucrări istorice,

majoritatea despre
al Doilea Război Mondial,

toate acele lucrări afirmau

că naziștii nu erau chiar așa de răi,

și că Aliații nu erau chiar așa de buni.

Și că, evreii, ceea ce li s-a întâmplat,

oarecum, au meritat-o.

Cunoștea documentele,

cunoștea împrejurările,

însă oarecum, le răsucise pe acestea
pentru a ajunge la această concluzie.

Nu a fost mereu
un contestatar al Holocaustului,

însă la sfârșitul anilor '80,

a îmbrățișat negarea cu mare ardoare.

Motivul pentru care am râs
era că acest bărbat

nu era doar un contestatar
al Holocaustului,

însă era și mândru de asta.

Avem aici un bărbat care — citez —

a spus: ,,Voi scufunda
vasul de război Auschwitz!”

Avem aici un bărbat

care a arătat spre numărul tatuat
de pe brațul unui supraviețuitor și a zis:

,,Câți bani ai primit

ca să-ți tatuezi numărul acela pe braț?”

Era un bărbat care a afirmat că:

„Mai mulți oameni au murit
în mașina senatorului Kennedy

la Chappaquiddick

decât au murit în camerele de gazare
de la Auschwitz.”

E o referință americană,
puteți să o verificați.

Acesta nu era un bărbat
care să pară rușinat sau reticent

la faptul că e un contestatar
al Holocaustului.

Mulți dintre colegii mei academicieni
m-au sfătuit:

,,Deborah, ignoră-l.”

Când le-am explicat că nu poți ignora
un proces de calomniere,

ei au răspuns:
„Oricum, cine o să-l creadă?”

Dar aici era problema:

legea britanică m-a însărcinat,
a pus sarcina probei asupra mea

de a dovedi adevărul celor spuse de mine,

în contradictoriu
cu ceea ce ar fi fost în Statele Unite

și în multe alte țări:

ca el să dovedească falsitatea
datelor istorice.

Ce însemna asta?

Însemna că dacă eu nu aș lupta,

el ar câștiga, în mod implicit.

Și dacă el ar câștiga în mod implicit,

în mod legitim, ar avea dreptul să spună:

,,Versiunea mea, David Irving, asupra
Holocaustului este o versiune legitimă.

Deborah Lipstadt m-a calomniat

atunci când m-a denumit
contestatar al Holocaustului.

Ipso facto, eu, David Irving,
nu sunt un contestatar al Holocaustului.”

Și care este acea versiune?

Nu a existat niciun plan
de a-i ucide pe evrei,

nu au existat camere de gazare,

nu au avut loc împușcări în masă,

Hitler nu a avut nicio legătură
cu toată suferința produsă acolo,

iar evreii au inventat toate acestea

ca să primească bani din partea Germaniei

și să primească un stat,

și că au făcut toate acestea
cu ajutorul Aliaților --

ei au fabricat documentele
și dovezile false.

Nu puteam să accept asta

și să dau ochii cu un supraviețuitor

sau cu copilul unui supraviețuitor.

Nu puteam să accept asta

și să mă consider un istoric responsabil.

Deci am luptat.

Și pentru aceia dintre voi
care nu au văzut ,,Negarea”,

dezvăluire:

am câștigat.

(Râsete)

(Aplauze)

Judecătorul a hotărât că David Irving

este un mincinos,

un rasist,

un anti-semit.

Viziunea sa asupra istoriei
a fost tendențioasă,

a mințit, a distorsionat ---

și cel mai important,

a făcut-o în mod intenționat.

Am dovedit existența unui model repetitiv
în peste 25 de diverse cazuri majore.

Nu sunt lucruri mici — mulți dintre noi
din acest auditoriu scriem cărți;

întotdeauna facem greșeli, din acest
motiv ne bucurăm că apar reeditări:

pentru a corecta greșelile.

(Râsete)

Dar acestea aveau mereu același scop:

învinuiește-i pe evrei,

exonerează-i pe naziști.

Cum am câștigat?

Am mers la sursele notelor sale de subsol.

Și ce am aflat acolo?

Nu în majoritatea cazurilor,

și nici în marea majoritate a cazurilor,

ci în fiecare caz
în care făcea referire la Holocaust,

așa zisa sa probă era distorsionată,

doar pe jumătate adevărată,

cu datele schimbate,

cu ordinea schimbată,

cu cineva adăugat la o întrunire
la care nu a participat.

Cu alte cuvinte, nu avea nicio dovadă.

Dovezile sale nu demonstrau cele spuse.

Noi nu am dovedit ce s-a întâmplat.

Am dovedit că ceea ce spunea el
că s-a întâmplat --

și, prin concluzie, toți contestatarii,
deoarece fie că el îi citează,

fie ei au argumentele de la el —

nu este adevărat.

Ceea ce aceștia susțin —

nu au nicio dovadă să le demonstreze.

De ce povestirea mea este mai mult
decât o simplă povestire

a unui proces lung, care a durat 6 ani,
dificil și anevoios,

un profesor american fiind târât
în sala de judecată

de către un om
pe care tribunalul l-a declarat

un polemist neo-nazist?

Care este mesajul?

Cred că în contextul dat,

acesta poartă un mesaj
foarte semnificativ.

Fiindcă astăzi,

după cum bine știm cu toții,

adevărul și faptele sunt atacate.

Rețelele de socializare

au mai permis ca diferența între fapte
- fapte constatate -

și minciuni

să fie aplatizate.

În al treilea rând:

extremismul.

Poate că nu vedem robele Ku Klux Klan,

poate că nu vedem cruci în flăcări,

poate chiar nu auzim limba
adepților supremației albilor.

Apare sub diverse denumiri: ,,Alt-right”,
,,Frontul Național” - alegeți ce vreți.

Dar sub toate acestea, e același extremism
pe care l-am aflat

în negarea Holocaustului,

„defilând” drept discurs rațional.

Trăim într-o epocă unde adevărul este
de partea celor ce se apără.

Îmi aduc aminte acum de o caricatură
din ziarul The New Yorker.

Un concurs a apărut recent
în ,,The New Yorker”,

unde gazda concursului îi spune
unuia dintre concurenți:

,,Da, doamnă, ați dat răspunsul corect.

Însă oponentul vostru a strigat
mai tare decât dumneata

deci, el obține punctajul.”

Ce putem face?

Înainte de toate,

nu avem voie să ne lăsăm păcăliți
de aparențe raționale,

Trebuie să săpăm dedesubt,

și vom afla acolo extremismul.

În al doilea rând,

trebuie să înțelegem
că adevărul nu este relativ.

Regula numărul trei,

Trebuie să atacăm,

nu să ne apărăm.

când cineva face o reclamație ofensatoare,

chiar dacă deține
una din cele mai înalte funcții din țară,

dacă nu din lume --

trebuie să-i întrebăm:

„Unde este dovada?”

,,Unde sunt probele?”

Trebuie să-i ținem ca pe jar.

Dacă au mințit nu trebuie
să-i tratăm ca și cum ar fi spus adevărul;

așa cum spuneam mai devreme,
adevărul nu este relativ.

Mulți dintre noi am crescut
în anturajul academiei

și al concepților liberale,

unde am fost învățați
că totul se poate dezbate.

Dar aici nu despre asta este vorba.

Există unele lucruri care sunt adevărate.

Sunt fapte indiscutabile --

adevăruri obiective.

Galileo ne-a învățat cu secole în urmă.

Chiar după ce a fost forțat de Vatican
să își retragă spusele

și anume că Pământul se învârte
în jurul Soarelui,

el a venit în fața lor,

și ce anume le-a spus?

,,Și totuși, se învârte!"

Pământul nu este plat.

Clima este schimbătoare.

Elvis nu mai este în viață.

(Râsete)

(Aplauze)

Și ceea ce este mai important,

adevărul și faptele sunt atacate.

Sarcina care ne revine,

scopul nostru,

provocarea noastră

este imensă.

Timpul pentru a lupta este scurt.

Trebuie să acționăm chiar acum.

Mai târziu va fi prea târziu.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)