Tan Le: Povestea mea ca imigrant

În 2010, specialistul în tehnică Tan Lee a intrat pe scena TEDGlobal pentru a face o demonstraţie e unei noi interfeţe foarte puternice. Dar acum, la TEDxWomen, ea spune o poveste foarte personală: povestea familiei ei - mama, bunica şi sora - care fug din Vietnam pentru a-şi construi o viaţă nouă.

Cum aş putea vorbi în 10 minute

despre legăturile dintre femei pe o perioadă de trei generaţii,

despre uimitoarea putere a acestor legături

care a apărut în viaţa

unei fetiţe de partru ani

cuibărită lângă surioara ei,

mama şi bunica ei

vreme de cinci zile şi cinci nopţi

într-o barcă mică din Marea Chinei,

acum mai bine de 30 de ani,

legături care au apărut în viaţa acelei fetiţe

şi nu-au părăsit-o niciodată -

acea fetiţă care trăieşte acum în San Francisco

şi vă vorbeşte astăzi?

Aceasta nu este o poveste terminată.

Este un mozaic de piese care nu este încă asamblat.

Permiteţi-mi să vă povestesc despre câteva dintre piese.

Imaginaţi-vă prima piesă:

un bărbat care îşi arde munca de o viaţă.

El este un poet, un dramaturg,

un bărbat care în întreagă viaţă

şi-a găsit un echilibru în singura speranţă

de unitate şi libertate a ţării sale.

Imaginaţi-vi-l pe vremea când comuniştii intrau în Saigon,

confruntându-se cu faptul

că viaţa lui fusese risipită inutil.

Cuvintele, atâta timp prieteni dragi, acum îşi băteau joc de el.

S-a refugiat în linişte.

A murit frânt de istorie.

El este bunicul meu.

Nu l-am cunoscut niciodată.

Dar vieţile noastre sunt mult mai mult decât amintirile noastre.

Bunica mea nu m-a lăsat niciodată să-i uit viaţa.

Datoria mea era să nu permit ca viaţa lui să fi fost în van,

şi lecţia mea era să învăţ

că, da, istoria încercase să ne zdrobească,

dar am rezistat.

Următoarea piesă a mozaicului

este o barcă în zorii zilei

care pluteşte liniştit pe mare.

Mama mea, Mai, avea 18 ani

când a murit tatăl ei -

era deja într-o căsătorie aranjată,

deja cu două fetiţe.

Pentru ea, viaţa s-a rezumat la o singură sarcină:

să scape de familia ei

şi să îşi facă o viaţă nouă în Australia.

Era de neconceput pentru ea

să nu reuşească.

Aşadar după o aventură de patru ani care sfidează ficţiunea,

o barcă a pornit pe mare

deghizată într-o navă de pescuit.

Toţi adulţii ştiau riscurile.

Cel mai mult le era frică de piraţi,

viol şi moarte.

La fel cu majoritatea adulţilor din barcă,

mama mea avea o sticluţă cu otravă.

Dacă am fi fost prinşi, mai întâi sora mea şi cu mine,

apoi ea şi bunica ar fi băut.

Primele mele amintiri sunt din barcă -

ritmul constant al motorului,

prova înclinându-se pe fiecare val,

orizontul nesfârşit şi gol.

Nu-mi amintesc piraţii care au venit de multe ori,

dar au fost induşi în eroare de curajul

bărbaţilor de pe barcă,

sau atunci când motorul s-a oprit

şi nu a mai pornit timp de şase ore.

Dar îmi amintesc luminile de pe platforma de foraj

de pe coasta malaeziană

şi de tânărul care s-a prăbuşit şi a murit,

sfârşitul călătoriei fusese prea mult pentru el,

şi primul măr pe care l-am gustat,

care mi-a fost dat de oamenii de pe platformă.

Niciun măr nu mai avusese acelaşi gust.

După trei luni într-o tabără de refugiaţi,

am ajuns în Melbourne.

Iar următoarea piesă de mozaic

este despre patru femei din trei generaţii

care îşi clădesc o nouă viaţă împreună.

Ne-am stabilit în Footscray,

o suburbie de clasă muncitoare

a cărei demografie este formată din straturi de imigranţi.

Spre deosebire de suburbiile stabile de clasă mijlocie,

de a căror existenţă nu eram conştientă,

nu simţeam că am avea vreun drept în Footscray.

Mirosurile din uşile magazinelor veneau din restul lumii.

Şi fragmente în engleză greoaie

erau schimbate între oameni

care aveau în comun un lucru:

cu toţii o luau de la început.

Mama mea a lucrat în ferme,

apoi într-o uzină de maşini,

lucra şase zile, ture duble.

Cumva şi-a făcut timp să înveţe engleză

şi a obţinut calificări IT.

Eram săraci.

Toţi dolarii erau alocaţi

şi cursuri suplimentare de engleză şi matematică

intrau în buget

indiferent de ce rămânea pe-afară,

ceea ce, de obicei, erau hainele noi;

mereu le luam la mâna a doua.

Două perechi de ciorapi pentru şcoală,

fiecare ca să ascundă găurile din cealaltă pereche.

O uniformă de şcoală până la glezne,

pentru că trebuia să reziste şase ani.

Şi erau rare, însă cântecele stigmatizatoare

precum "ochi oblici"

şi câte un graffiti ocazional:

''Asiaticilor, plecaţi acasă.''

Acasă unde?

Ceva s-a crispat în mine.

A fost o ambiţionare

şi o voce înceată care spunea ''Am să trec de voi''.

Mama mea, sora mea şi cu mine

dormeam în acelaşi pat.

Mama mea era epuizată în fiecare noapte,

dar ne povesteam una alteia despre ce se întâmplase în acea zi

şi ascultam mişcările

bunicii mele în jurul casei.

Mama mea avea coşmaruri

toate despre barcă.

Şi sarcina mea era să stau trează până când începeau coşmarurile

astfel încât să o trezesc.

A deschis un magazin de calculatoare

apoi a studiat pentru a deveni cosmeticiană

şi a mai deschis o afacere.

Şi femeile veneau cu poveştile lor

despre bărbaţi care nu puteau să facă tranziţia,

furioşi şi inflexibili,

şi copii tulburaţi, prinşi între două lumi.

Se căutau burse şi sponsori.

Se stabileau centre.

Trăiam în lumi paralele.

Într-una, eram elevul asiatic tipic,

neabătută în cerinţele pe care mi le impusesem.

În cealaltă, eram cuprinsă în vieţi precare,

tragic cicatrizate de violenţă,

abuz de droguri şi singurătate.

Dar de-a lungul oamenilor, atât de mulţi au fost ajutaţi.

Şi pentru acest efort, când eram în ultimul an de studenţie la drept,

am fost aleasă drept tânărul australian al anului.

Am fost catapultată

dintr-o piesă de mozaic în alta,

şi marginile lor nu se potrivesc.

Tan Le, locuitoarea anonimă din Footscray,

era acum Tan Le, refugiata şi activista socială,

invitată să vorbească în locaţii de care nu mai auzise niciodată

şi în case a căror existenţă

nu şi-ar fi putut-o imagina vreodată.

Nu cunoşteam obiceiurile.

Nu ştiam să folosesc tacâmurile.

Nu ştiam să vorbesc despre vinuri.

Nu ştiam să vorbesc despre nimic.

Vroiam să mă adăpostesc în rutina şi comfortul

unei vieţi dintr-o suburbie nesemnificativă -

o bunică, o mamă şi două fiice

terminând fiecare zi aşa cum o făcuseră timp de aproape 20 de ani,

spunându-şi una alteia poveştile zilei

şi adormind,

toate trei în acelaşi pat.

I-am spus mamei că nu pot să o fac.

Mi-a amintit că aveam cam aceeaşi vârstă pe care o avusese ea

atunci când ne-am urcat în acea barcă.

Renunţarea nu fusese niciodată o opţiune.

''Pur şi simplu o faci,'' a zis.

''şi să nu fii ceea ce nu eşti.''

Aşa că am vorbit despre şomajul tinerilor şi educaţie,

şi despre neglijarea celor marginalizaţi şi celor lipsiţi de drepturi.

Şi cu cât vorbeam mai onest,

cu atât mai mult mi se cerea să vorbesc.

Am cunoscut oameni venind din toate mediile,

atât de mulţi făceau lucruri care le plăceau,

trăind la frontierele posibilităţii.

Şi chiar dacă mi-am terminat studiile,

mi-am dat seama că nu mă puteam aşeza într-o carieră în drept.

Trebuia să mai fie încă o piesă a mozaicului.

Şi am înţeles în acelaşi timp

că este în regulă să fii un străin,

cineva care abia a sosit,

nou în peisaj -

şi că nu este doar în regulă,

dar este ceva pentru care să fii recunoscător,

probabil un cadou de pe barcă.

Pentru că atunci când eşti din interior

este foarte uşor ca orizonturile să ţi se îngusteze,

este foarte uşor

să accepţi presupunerile provinciei tale.

Am păşit în afara zonei mele de confort suficient de mult până acum

ca să ştiu că, da, lumea se dezintegrează,

dar nu în modul în care ne temem noi.

Posibilităţile care nu ar fi trebuit să fie admise

au fost încurajate scandalos.

Era o energie acolo,

un optimism implacabil,

un amestec ciudat de umilinţă şi îndrăzneală.

Aşa că mi-am urmat intuiţia.

Am adunat în jurul meu un grup mic de oameni

pentru care eticheta ''Nu se poate face''

era o provocare irezistibilă.

Timp de un an nu am avut niciun ban.

La sfârşitul zilei făceam o oală mare de supă

pe care o împărţeam cu toţii.

Lucram până noaptea târziu.

Majoritatea ideilor noastre erau nebuneşti,

dar câteva erau extraordinare,

şi am reuşit.

Am luat decizia de a mă muta în Statele Unite

după o singură călătorie.

Iarăşi intuiţia mea.

Trei luni mai târziu m-am mutat,

şi aventura a contiunat.

Înainte să închei,

permiteţi-mi să vă povestesc despre bunica mea.

Ea a crescut într-o vreme

când Confucianismul era norma în societate

şi funcţionarul din localitate era persoana care conta.

Viaţa nu se schimbase timp de secole.

Tatăl ei murise la scurt timp după naşterea ei.

Mama ei a crescut-o singură.

La 17 ani, a devenit a doua soţie

a unui Mandarin a cărui mamă o bătea.

Fără niciun sprijin din partea soţului,

ea produs senzaţie chemându-l la tribunal

şi susţinându-şi singură cauza,

şi o şi mai mare senzaţie atunci când a câştigat.

(Râsete)

(Aplauze)

''Nu se poate" s-a demonstrat că este greşit.

Făceam duş într-o cameră de hotel din Sidney

atunci când a murit

la 950 de kilometri distanţă de Melbourne.

M-am uitat prin cabina de duş

şi am văzut-o stând pe partea cealaltă.

Ştiam că venise să îşi ia adio.

Mama m-a sunat câteva minute mai târziu.

După câteva zile,

am mers la un templu budist din Footscray

şi am stat pe lângă sicriu.

I-am spus poveşti

şi am asigurat-o că încă mai suntem cu ea.

La miezul nopţii a venit călugărul

şi ne-a spus că trebuie să închidă sicriul.

Mama ne-a zis să îi atingem mâna.

A întrebat călugărul,

''De mâna îi este atât de caldă

iar restul corpului atât de rece?''

''Pentru că o ţii de mână încă de dimineaţă,'' a spus el.

''Nu i-ai dat deloc drumul.''

Dacă este o forţă în familia noastră,

ea se transmite prin femei.

Având în vedere cine am fost şi cum ne-a format viaţa,

acum putem vedea

că bărbaţii care ar fi putut intra în vieţile noastre

ne-ar fi pus beţe în roate.

Înfrângerea ar fi venit prea uşor.

Acum mi-ar plăcea să am şi eu copii,

şi mă gândesc la barcă.

Cine ar putea să îşi dorească aşa ceva?

Şi totuşi îmi este teamă de privilegiu,

de uşurinţă,

de drepturi deosebite.

Pot să le ofer o provă în vieţile lor,

care se sparge curajos fiecare val,

zgomotul netulburat şi regulat al motorului,

orizontul nesfârşit

care nu garantează nimic?

Nu ştiu.

Dar dacă aş putea să o fac

şi să-i văd totuşi trecuţi în siguranţă dincolo,

aş face-o.

(Aplauze)

Şi de asemenea, mama lui Tan este aici astăzi

în rândul al patrulea sau al cincilea.

(Aplauze)