De ce unii nu avem o singură vocație

Ce vrei să fii când te faci mare? Dacă nu ești sigur că vrei să faci doar un lucru pentru tot restul vieții, află că nu ești singurul. În acest discurs edificator, scriitoarea și artista Emilie Wapnick descrie tipul de oameni pe care ea îi numește „multipotențialiști”, cei care au o multitudine de interese și slujbe de-a lungul vieții. Ești și tu printre ei?

Ridicați mâna
dacă ați fost întrebați vreodată

„Ce vrei să fii când o să crești mare?”

Dacă ar trebui să ghiciți,

câți ani aveați
când ați fost întrebați asta?

Puteți arăta pe degete.

Trei. Cinci. Trei. Cinci. Cinci. Ok.

Acum

ridicați mâna dacă întrebarea

„Ce vrei să fii când o să crești mare?”
v-a provocat vreodată neliniște.

(Râsete)

Oricât de puțin.

Eu n-am putut niciodată
să răspund la întrebarea

„Ce vrei să fii când o să crești mare?”

Problema nu era
că nu aveam nicio pasiune,

ci că aveam prea multe.

În liceu îmi plăceau engleza,
matematica, artele, am creat site-uri

și am cântat la chitară într-o trupă punk
numită „Frustrated Telephone Operator”.

Poate ați auzit de noi.

(Râsete)

Asta a continuat după liceu,

iar la un moment dat
am observat un obicei la mine:

când începea să mă intereseze un domeniu

mă afundam în el cu totul

și deveneam destul de bună
la orice ar fi fost,

iar apoi atingeam un punct
în care începeam să mă plictisesc.

De obicei încercam să persist oricum,

pentru că deja investisem
mult timp și energie

și uneori bani în acel domeniu.

Dar în final
acest sentiment de plictiseală,

acest sentiment de „Bine, mă descurc,
nu mă mai motivează”

devenea prea puternic.

Și trebuia să renunț.

Dar apoi deveneam interesată în altceva,

ceva cu totul diferit
și mă afundam în acel domeniu

total pasionată, spunându-mi
„Da! mi-am găsit chemarea!”.

Și iar ajungeam
în punctul în care mă plictiseam.

Și până la urmă renunțam.

Dar apoi descopeream
ceva nou și total diferit

și mă afundam acolo.

Acest obicei mi-a provocat multă neliniște

din două motive.

Primul a fost că nu eram sigură

cum urma să transform
toate astea într-o carieră.

Credeam că în final
va trebui să aleg un lucru,

să-mi reneg toate celelalte pasiuni,

și să mă resemnez în a fi plictisită.

Celălalt motiv care mi-a cauzat neliniște
a fost puțin mai personal.

Mi-era teamă
că e ceva în neregulă cu asta,

că e ceva în neregulă cu mine,
pentru că nu puteam rămâne la un lucru.

Mă îngrijoram că mi-e teamă de angajamente

sau că sunt dezorganizată
sau că mă sabotez singură,

de teama propriului succes.

Dacă vă regăsiți în povestea mea
și în aceste sentimente

aș vrea să vă puneți întrebarea

pe care aș fi vrut să mi-o pun atunci.

Întrebați-vă unde ați învățat
să atribuiți sensul de greșit sau anormal

în a face mai multe lucruri.

Vă spun eu unde ați învățat asta:

ați învățat din cultură.

Am fost întrebați prima dată
„Ce vrei să fii când o să crești mare?”

cam pe la cinci ani.

Adevărul e că nimănui nu-i pasă
ce răspunzi la vârsta aia.

(Râsete)

E considerată o întrebare inofensivă
pusă copiilor

pentru a obține răspunsuri amuzante

precum „vreau să fiu astronaut”
sau „vreau să fiu o balerină”

sau „vreau să fiu pirat”.

Adăugați costumul de Halloween aici.

(Râsete)

Dar această întrebare ne e adresată
iar și iar pe măsură ce creștem,

în diverse forme:
de exemplu liceenii pot fi întrebați

ce facultate vor să aleagă.

Iar la un moment dat,

„Ce vrei să fii când o să crești mare?”

se transformă din exercițiul simpatic
de odinioară

în motiv de insomnie.

De ce?

Această întrebare inspiră copiii
să viseze la ce ar putea fi,

dar nu-i inspiră să viseze
la tot ce ar putea fi.

De fapt, face exact opusul,

pentru că atunci când cineva
te întreabă ce vrei să devii,

nu poți răspunde
20 de lucruri diferite,

deși adulții bine intenționați
ar chicoti spunând:

„Ce drăguț, dar nu poți fi
un fabricant de viori și psiholog.

Trebuie să alegi.”

Acesta e dr. Bob Childs...

(Râsete)

E lutier și psihoterapeut.

Iar aceasta e Amy Ng,
editor devenit grafician, antreprenor,

profesor și director de creație.

Dar majoritatea copiilor
nu aud despre oameni ca ei.

Tot ce aud

e că vor trebui să aleagă.

Dar e mai mult de atât.

Ideea unei vieți cu un scop îngust

e ținută la mare preț în cultura noastră.

E ideea destinului sau a chemării unice,

ideea că toți avem un lucru măreț

pe care suntem meniți să-l facem pe pământ

și trebuie să-ți dai seama
care e acel lucru

și să-i dedici viața.

Dar dacă nu ești născut astfel?

Dacă sunt multe domenii diferite
de care ești curios

și multe lucruri pe vrei să le faci?

Nu e loc pentru cineva ca tine
în acest context.

Și s-ar putea să te simți singur.

S-ar putea să simți că nu ai un scop.

Și s-ar putea să simți
că e ceva în neregulă cu tine.

Nu e nimic în neregulă cu tine.

Ești e un multipotențialist.

(Râsete)

(Aplauze)

Un multipotențialist e cineva
cu multe interese și preocupări creative.

E greu de pronunțat.

Poate ajută să-l împărțiți în trei:

multi-, potențial, -ist.

Puteți folosi și alți termeni
care implică aceeași idee,

precum „polimat”, ca în Renaștere.

De fapt în Renaștere se considera ideal
să fii priceput în mai multe discipline.

Barbara Sher ne numește „scannere”.

Folosiți orice termen vă place
sau inventați altceva.

Aș zice că e emblematic
ca în comunitatea noastră

să nu cădem de acord
asupra unei singure identități.

(Râsete)

E ușor să-ți vezi multipotențialitatea

ca o limitare sau o problemă
pe care trebuie s-o depășești.

Dar am învățat, vorbind cu oamenii

și scriind despre aceste idei
pe site-ul meu,

că fiind așa, ai niște atuuri fantastice.

Iată trei

super-puteri ale multipotențialiștilor.

1: Sintetizarea ideilor,

prin care combini
două sau mai multe domenii

și creezi ceva nou la intersecție.

Sha Hwang și Rachel Binx
s-au inspirat din interesele lor

în cartografie, vizualizare de date,
călătorit, matematică și design,

când au fondat Meshu.

Firma Meshu creează bijuterii la comandă
inspirate din geografie.

Sha și Rachel au avut acestă idee unică

tocmai datorită amestecului eclectic
de calități și experiențe.

Inovația are loc la intersecții.

De acolo vin noile idei.

Multipotențialiștii,
cu toate cunoștințele lor,

pot accesa multe puncte de intersecție.

A doua super-putere multipotențialistă

e învățarea rapidă.

Noi, multipotențialiștii,
când devenim interesați de ceva,

intrăm cu capul înainte.

Cercetăm tot ce prindem despre domeniu.

Suntem obișnuiți să fim începători

pentru că am fost începători
de atâtea ori în trecut.

Asta înseamnă că nu ne e frică
să încercăm lucruri noi

și să ieșim din zona de confort.

Pe lângă asta, multe calități
sunt transferabile în alte discipline

și aducem tot ce am învățat
în noul domeniul de interes,

așa că rareori începem de la zero.

Nora Dunn e călătoare cu normă întreagă
și scriitoare liber-profesionistă.

Ca tânără pianistă și-a cizelat incredibil
potențialul de memorie musculară.

Acum e cea mai rapidă dactilografă
din câte știe.

(Râsete)

Înainte de a fi scriitoare,
Nora era contabilă.

A trebuit să învețe
mecanica fină a vânzărilor

când și-a început munca,

iar asta o ajută acum să le scrie
propuneri irezistibile editorilor.

Rareori e o pierdere de timp
să urmezi ceva de care ești atras,

chiar dacă ajungi să renunți.

S-ar putea să folosești cunoștințele
într-un domeniu total diferit,

într-un mod pe care nu l-ai fi anticipat.

A treia putere multipotențialistă

e adaptabilitatea,

adică aptitudinea de a te transforma
în orice e nevoie într-o situație dată.

Abe Cajudo e uneori director video,
uneori web designer,

uneori consultant Kickstarter,
uneori profesor

și uneori, se pare, e James Bond.

(Râsete)

E valoros pentru că face treabă bună.

E și mai valoros pentru că
își poate asuma diverse roluri

în funcție de nevoile clienților.

Revista „Fast Company”
a găsit că adaptabilitatea

e cea mai importantă însușire de dezvoltat
pentru a prospera în secolul 21.

Lumea economică se schimbă
atât de repede și de imprevizibil

încât indivizii și organizațiile
pot pivota

pentru a corespunde cerințelor pieței
care urmează să prospere.

Sintetizare de idei, învățare rapidă
și adaptabilitate.

Trei talente pe care
multipotențialiștii le au din plin,

trei talente pe care le-ar putea pierde

dacă sunt forțați
să-și îngusteze orizontul.

Ca societate avem un motiv întemeiat

să-i încurajăm multipotențialiștii
să fie ei înșiși.

Avem probleme multidimensionale
și complexe în lume

și avem nevoie de persoane creative
cu abordări originale să le dea de cap.

Să spunem că prin natura ta
ești un specialist.

Te-ai născut știind că vrei să fii
neurochirurg pediatru.

Nu te îngrijora,
nici cu tine nu e nimic în neregulă.

(Râsete)

Cele mai bune echipe

sunt compuse dintr-un specialist
și un multipotențialist împreună.

Specialistul poate intra în amănunte
și poate implementa idei,

în timp ce multipotențialistul
aduce o perspectivă mai largă proiectului.

E un parteneriat frumos.

Toți ar trebui
să ne construim vieți și cariere

potrivite cu natura fiecăruia.

Din păcate multipotențialiștii
sunt încurajați

să semene cât mai mult cu specialiștii.

Acestea fiind spuse,

dacă e un lucru cu care să rămâneți
din acest discurs,

sper că e acesta:

acceptă-te așa cum ești, oricum ai fi.

Dacă ești un specialist,

atunci, foarte bine, specializează-te.

Acolo vei da ce-i mai bun din tine.

Dar pentru multipotențialiștii din sală,

inclusiv cei care abia acum ați înțeles,
în ultimele 12 minute, că sunteți așa,

(Râsete)

vouă vă spun:

acceptați-vă multiplele pasiuni.

Urmați-vă curiozitatea
până-n pânzele albe.

Explorați suprapunerile.

Acceptarea sinelui ne dăruiește
o viață mai fericită, mai autentică.

Și poate cel mai important:

multipotențialiști,
lumea are nevoie de noi!

Mulțumesc.

(Aplauze)