O poezie de dragoste pentru singuraticele numere prime.

Poet declamativ (și student la matematică), Harry Baker țese o poezie de dragoste despre numerele lui favorite – singuraticele și îndrăgostitele numere prime. Rămâneți alături de el pentru încă două poeme vesele și însuflețite ale acestui interpret fermecător.

Numele meu e Harry Baker.
Harry Baker mă cheamă pe mine.

Dacă și numele tău ar fi Harry Baker,
atunci m-aș numi la fel... ca tine.

(Râsete)

E doar o scurtă introducere.

Da, sunt Harry.

Studiez matematica. Scriu poezii.

Așa că m-am gândit sa încep cu
o poezie de dragoste despre numere prime.

(Râsete)

Se numește „59”.

Voiam să o numesc
„Iubire în prim plan”.

Dar exact reacția asta m-a reținut.

(Râsete)

Așadar „59”.

59 se trezește
pe partea cealaltă a patului.

Vede că părul îi stă pe o parte a capului.

Îi ia sub un minut să vadă
că e pentru că așa a dormit.

Caută niște haine cu care se-mbracă.

Se uită apoi în oglindă și pare să-i placă

De cum arată, necizelat,
dar c-o neglijență studiată.

Uitându-se afară,
vede ceea ce-l bucură zi de zi,

o vede pe 60 vizavi.

60 era frumoasă.

Pielițe perfect tăiate,
îmbrăcată cu rigurozitate.

Nu era grosolană sau brutală.

Fără greșeală, mereu punctuală,
mai la fix decât sună la școală,

dar cu atitudine foarte domoală.

59 voia să-i spună
că știe care e floarea ei favorită.

Se gândea la ea
în fiecare oră, minut și secundă.

Dar știa că nu va fi a lui,
că nu-i va ieși.

Deși locuia vizavi,
trăiau din lumi diferite.

Pe când 59 îi admira
cifra perfect rotundă,

60 îl credea 59 puțin cam impar.

(Râsete)

Unul dintre filmele lui preferate
era „101 dalmațieni”.

Ea prefera continuarea.

Lui i se părea romantic
că erau tragici îndrăgostiți

Ce vor trece piedici fără număr
ca să fie fericiți.

Dar ea păstra principiile
impuse de părinți,

Că nu pot fi egali cei diferiți.

Chiar dacă atunci s-a simțit
prost fără seamă

Iubind o fată condusă
de-o absurdă mamă,

Ar fi trebuit să fie consolat
de simpla adunare.

Dacă scazi 59 din 60 rămâi cu unul.

Și iată că după două luni
de umblat ca nebunul,

61 de zile mai târziu, a găsit-o pe 61,

Își pierduse cheile
și părinții lui nu erau.

Venind de la școală s-a dus la o casă

Și văzând cifrele ușor strâmbe pe ușă

S-a întrebat de ce
pân-acum nu s-au cunoscut,

Iar când ea i-a deschis a rămas uluit.

61 era ca 60, dar mai mult cu un pic.

(Râsete)

Avea ochi mai frumoși,
și un zâmbet mai cald,

Ca el, avea un stil
mai lejer și mai relaxat,

Ca la el, totul era pus haotic, grămadă,

Ca la el, mama ei lăsa
prietenii să mai șadă.

Fiindcă era ca el, și-o plăcea,

Bănuia că și ea l-ar plăcea
dacă ar ști că era ca ea,

De data asta era diferit.
Fata era super tare,

Și-a luat inima în dinți
și-a întrebat-o ce cifre are.

– Sunt 61, a spus ea.
– Eu sunt 59, a spus el zâmbind larg.

Azi m-am simțit foarte bine,

Așa că mâine, dacă vrei, vii pe la mine?

– Bine, a spus ea.

Altcineva, la fel de ciudat, îi plăcea,

Deci prima întâlnire s-a stabilit.

El a fost gata doar un minut mai devreme,

N-a contat, ea a întârziat un minut.

Și de-atunci au vorbit fără oprire,

Că le plăcea „X Factor”,
că aveau doi divizori,

Că asta nu conta,
erau mai puternici prin deosebire,

Până seara au aflat că se potriveau.

Și într-o zi când ea vorbea
despre 60 cea încrezută,

a văzut că 59 avea o atitudine tăcută.

El a roșit și i-a mărturisit:

– N-a fost nimic, dar e bine
fiindcă m-a condus la tine.

Vedeți, 61 era isteață
și deloc geloasă,

L-a privit în ochi
și i-a spus drăgăstoasă,

„Tu 59, eu 61, împreună suntem de 2 ori
mai mult decât ar putea fi 60 vreodată.”

(Râsete)

59 avea lacrimi în ochi deja,

Era fericit cu o fată unică în viața sa.

I-a spus că a fi prim înseamnă

Că inima lui se împarte
doar între el și o singură ea

Și ea era cea căreia voia
să-i dăruiască inima,

Ea simțea la fel și acum știa
că filmele nu erau complet adevărate.

Pentru că acolo nu era dragoste,
ci doar o afinitate,

Căci ei erau exemplul prim
al iubirii adevărate.

Mulțam.

(Aplauze)

Aceasta a fost prima mea poezie.

Era pentru o seară de poezie
cu tema numerelor prime,

(Râsete)

care s-a dovedit a fi un concurs
de poezii despre numere prime.

Am câștigat concursul
de poezie despre numere prime,

sau cum îmi place să spun,
am devenit un prim ministru.

(Râsete)

Și astfel am descoperit așa numitele
„meciuri de poezie”.

Dacă nu știți ce e un meci de poezie,

e un format apărut în America
acum 30 de ani

ca să-i păcălească pe oameni să vină
la evenimentele de poezie

punând un termen interesant
în nume, ca „meci”.

(Râsete)

Și fiecare participant
are la dispoziție 3 minute

apoi diverși spectatori arată note

ajungând la un scor numeric,

vreau să spun,

spărgea bariera dintre
interpret si spectatori

și încuraja o conexiune cu ascultătorii.

Mai înseamnă și că poți câștiga.

Și câștigând un meci de poezie,
poți să te numești campion

și să pretinzi că ești wrestler,

iar dacă pierzi un meci de poezie,
poți spune „Poezia e o artă subiectivă,

nu poți să pui numere pe așa ceva.”

(Râsete)

Dar mi-a plăcut, am participat
și am devenit campionul Marii Britanii

și am fost invitat la
Cupa Mondială de Poezie din Paris,

ceea ce era incredibil.

Erau oameni din toată lumea,
vorbeau pe limbile lor

și erau jurizați
de cinci necunoscuți francezi.

(Râsete)

Și, cumva, am câștigat. Era grozav.

Am călătorit prin lume de atunci,

dar înseamnă și că următoarea poezie
e, tehnic, cea mai bună poezie din lume.

(Râsete)

Deci...

(Aplauze)

După părerea a cinci necunoscuți francezi.

Se numește „Oameni de hârtie”.

Îmi plac oamenii.

Mi-ar plăcea niște oameni de hârtie.

Ar fi violeți oamenii de hârtie.
Pot fi decupați oamenii de hârtie.

Oameni decupați, violeți, de hârtie.

„Cum proptești oamenii
decupați, violeți, de hârtie?”

Vă aud strigătul. Păi eu...

Probabil aș propti oamenii
decupați, violeți, de hârtie

cu o agrafă de hârtie
pentru oamenii decupați, violeți,

dar aș pregăti și adezivi
potriviți, ca alternativă,

un pachet de Blu Tack,
în caz că hârtia alunecă.

Aș putea construi
o metropolă decupată.

Dar n-am chef
de politicile oamenilor de hârtie.

Politicieni de hârtie cu
politicile lor subțiri,

promisiuni încălcate,
fără scuze adecvate.

Ar fi un mic eu de hârtie.
Și un mic tu de hârtie.

Ne-am uita la un TV de hârtie
cu programe pay-per-view.

(Râsete)

Am vedea rapperii macilor de hârtie
cântând despre hârtiile lor

sau am privi mașinuțe de hârtie
blocate în trafic pe autostrada A4...

(Râsete)

...de hârtie.

Ar fi o prințesă Kate de hârtie,
dar ne-am uita toți după Pippa de hârtie,

și-am trăi toți cu teama lui
Jack Spintecătorul de Hârtie,

fiindcă propaganda de hârtie
propagă prejudiciile oamenilor,

ziarele tipăresc poze
cu teroriștii fotogenici.

Un mic eu de hârtie.
Un mic tu de hârtie.

Într-o populație decupată,
ar apărea și probleme.

Ar fi un parlament pompos
din hârtie, rămas în urmă,

care ignoră protestele oamenilor
despre tăieturile de hârtie,

apoi protestele pașnice de hârtie
ar mărunțite

de tunurile cu confetti
ale poliției preventive.

Da, ar fi tot bani de hârtie,
așa că ar fi și lăcomia hârtiei,

iar porcușorii bancheri de hârtie
ar băga în buzunare,

cumpărând potpuri
să-și pipereze proprietățile de hârtie,

alții trăiesc în sărăcie
și nu e bine cunoscut.

O economie potrivit de săracă
unde mulți sunt săraci,

dar nevoile lor ignorate,
banii se duc pe războaiele mari.

Armate de origami
plănuiesc avioane de hârtie

iar noi rămânem închiși
în lanțurile de hârtie,

dar mai grav e
că pare să rămână neschimbat,

se schimbă doar cine conduce
și pe cine dă vina,

dau nume, uitând că
numele sunt persoane,

până la urmă totul
se reduce la oameni.

Îmi plac oamenii.

Chiar dacă situația e gravă,

doar oamenii pot oferi inspirație,

iar pe hârtie, e greu
să vezi cum facem față.

Dar la fundul Cutiei Pandorei
e încă speranța,

și încă sper
fiindcă cred în oameni.

Oameni ca bunicii mei.

Care în fiecare zi de când m-am născut

petrec un moment dimineața
rugându-se pentru mine.

Adică 7892 de zile fără pauze
în care cineva verfica să fiu bine,

iar asta e uimitor.

Oameni ca mătușa mea, care
face teatru cu deținuți.

Oameni care sunt capabili
de iertare adevărată

Oameni ca palestinienii persecutați.

Oameni care fac totul să ai o viață
mai bună și nu așteaptă recompensă.

Vedeți, oamenii au potențialul puterii.

Cei de la putere tind să se pretindă
victime, dar nu trebuie să le cedăm.

Și o populație de hârtie e tot așa.

Un mic eu de hârtie.
Și un mic tu de hârtie.

Într-o populație decupată,
problemele sunt tot decupate,

dar chiar dacă s-ar prăbuși lumea toată
tot am scoate-o la capăt.

Pentru că suntem oameni.

Mulțumesc.

(Aplauze)

Mulțumesc mult.
Mai am timp pentru încă una.

Pentru mine, poezia e modul absolut
de idei fără frontiere.

La început oamenii care m-au inspirat
erau aceia cu povești uimitoare,

iar eu credeam, băiat de 18 ani
cu o viață fericită, că era prea normală,

dar puteam crea lumi în care
puteam vorbi despre experiențele mele,

de visuri și convingeri.

Deci e uimitor să fiu aici, azi.
Mulțumesc că sunteți aici.

Dacă nu erați,

ar fi fost cam ca repetiția de ieri.

(Râsete)

E mai amuzant așa.

Ultima se numește „Copilul Soarelui”.

Mulțumesc pentru c-o ascultați.

Bătrânul Soare
era mândru de soarele fiu,

Îi lumina ziua să-și
vadă băiețelul zglobiu,

Nu pentru ce făcea
sau ce probleme depășea,

Ci pentru că o fire însorită mereu avea.

Dar n-a fost mereu așa.

Au fost momente că-ncerca
lumina să-și acopere,

Căci uneori, orice stea
dă de greu,

Și-are nevoie de-o lumină mai mare
de-ntuneric căutând scăpare.

Dacă ne-ntoarcem în nebuloasă,
la nașterea sa,

Știm că n-a fost nicicând obișnuit,

Avea o strălucire, un licărit,

Nu era a lui Midas, atingerea,

Dar totul în jur devenea bronz,
oriunde mergea.

Da, soarele era iubit,
de unii mai mult, de alții puțin,

Ca Joseph cu frații lui
și haina colorată,

Să ieși în evidență
aduce și bune și rele odată,

Iar gelozia creează inamici
din cei umbriți

Cum sunt Oamenii Umbrei.

Oamenii Umbrei nu-l plăceau
pe Copilul Soarelui,

El scotea la vedere toate
lucrurile întunecate făcute,

Iar strălucind, arăta toate
ascunzișurile Oamenilor Umbrei,

Așa c-au făcut un plan malefic,
să scape de el,

Întâi au râs de petele lui solare,

Dărâmându-i visurile,
de parcă trăgeau cu pistoale,

Care-i aminteau că nu-i destul de trendy,

În gașca populară la școală,
nu poate fi,

Că umbla prin spațiu și trebuia
să-l aducă ei pe Pământ,

Că venea din nimic și tot atât valora,

Că nu va merge la facultate, la cursuri,

Singurele lui clase vor fi
clasele de arsuri,

De la oricine se va apropia,

I-au spus că prea tare lumina,

Și de-aia nimeni în ochi nu-l privea,

Mintea i s-a-nnorat,

La fel cerul
Din lacrimi evaporate,

Când în lacrimi a dat.

Fiindcă era sclipitor, fiul soarelui,
cu o fire caldă,

Iar înăuntru ardea feroce,

De cuvintele umbriților
rănit atroce,

Ce rupeau găuri în sufletul lui,
lăsau goluri,

Inima lui s-a-ntărit,
scânteia s-a-ntunecat,

Când îl ridiculizau,
flăcările i se domoleau,

Credea că-l vor plăcea
dacă-și scădea lumina,

Dar erau ocupați cu Fulgerul,
râdeau de cât de rău țintea,

Nu putea să se-mpace cu ce-i ziseseră,

S-a lăsat eclipsat de ce spuseseră,

A căzut într-o stare de Soare Hoinar,

Simțindu-se ca lovit în plexul solar.

Dar atunci a venit
domnișoara Rază de Soare

Fredonând cântecul ei preferat,
că ești făcut să fii tare,

Că nu trebuie să te schimbi să fii primit,
să fii doar cu tine onest,

fiindcă toți suntem stele în suflet.

Domnișoara Rază de Soare era frumoasă,

Tipul de fată pe care dac-o priveai,

de toate uitai,

Dar el pe ea n-o putea uita,

Cum a văzut-o imaginea ei
pe retină-i ardea,

Nu era din lumea asta,
și ea l-a acceptat,

De câte ori ea era acolo, simțea

Că nimic prea sumbru nu era,
și îndrăznea să viseze,

Umbrele nu se vedeau nicaieri,
când ea era acolo să lumineze.

Ochii lui se aprindeau
cum n-ar putea să mimeze,

Când zâmbea, razele ei ștergeau
toate cuvintele care-l răneau.

Își dădeau porecle,
„soare hazliu” sau „stea rece”,

Și încet, peste problemele
lui a putut trece,

Ea era una într-un șeptiliard,
și era strălucitoare,

Putea încălzi sângele
cu o privire răpitoare,

Din Chile-n Brazilia,
iubită de miliarde și mii,

L-a învățat pe Copilul Soarelui
ce-nseamnă să revii.

I-a spus „Tot întunericul din lume

Nu poate stinge măcar o lumânare,

Deci cum ar putea
să oprească lumina ta?

Doar tu o poți diminua,
iar cerul e acum limita,

Arde-ți, deci, critica.”

Dacă ochii sunt fereastra sufletului,
ea a tras perdelele

Și-a lăsat peste durere să intre soarele.

Într-un univers potrivnic,
stelele au rămas împreună,

Iar când zilele devin nopți,
amintirile rămân întotdeauna,

Chiar dacă la meteo
zice sau nu, ziua e bună,

Soarele strălucește mereu,
chiar și după nor de furtună.

Da, Copilul Soarelui e strălucitor,
cu o fire caldă,

Iar înăuntru arde feroce,

Consumând focul inspirat peste galaxii

De fata care a crezut tot ce el putea fi.

Mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)