Ce se întâmplă în depozitele gigantice?

Facem milioane de cumpărături online în fiecare zi, dar cine (sau ce) ne pune de fapt produsele în cutii? În acest video, Mick Mountz țese o poveste fascinantă, plină de roboți, despre ce se întâmplă în interiorul unui depozit.

Vreau să vă vorbesc

despre o abordare revoluționară

pentru gestiunea articolelor
dintr-un depozit.

E vorba de un sistem de alegere,
împachetare și livrare.

Ca idee,

această soluție implică
sute de roboți mobili,

câteodată mii de roboți mobili,

care se mișcă prin depozit.

Ajung imediat la soluție,
dar pentru moment gândiți-vă doar

la ultima dată când
ați comandat ceva online.

Stăteați pe canapea

și ați vrut neapărat
să aveți acest tricou roșu.

Clic! L-ați adăugat
în coșul de cumpărături.

Apoi pantalonii aceia verzi
arată și ei destul de bine. Clic!

Și o pereche de pantofi albaștri. Clic!

În acest moment ați alcătuit comanda.

Nu v-ați gândit deloc
că s-ar putea să nu arate grozav,

dar ați dat clic pe „Comandă”.

Iar după două zile vine un pachet la ușă.

Deschideți pachetul și, oau!,
am primit lucrurile!

V-ați gândit vreodată cum au ajuns

acele articole în acea cutie în depozit?

Am venit să vă spun
că e vorba de tipul de acolo.

Ascuns bine în această imagine,

vedeți un lucrător clasic
care alege și împachetează

într-un sistem de distribuție
sau de execuție a comenzii.

Până acum acești lucrători
își petrec 60% sau 70% din ziua de muncă

hoinărind prin depozit.

Merg adesea în jur de 10–15 km

în căutarea acelor articole de inventar.

Nu numai că e un mod neproductiv
de a completa comenzile,

dar se pare că e și un mod
nesatisfăcător de a satisface comenzile.

Să vă povestesc unde m-am lovit
pentru prima dată de această problemă.

Eram în Bay Area în 1999–2000,
în perioada de vârf a dot-comului.

Lucram la un fiasco
fabulos de spectaculos numit Webvan.

(Râsete)

Această firmă a adunat
sute de milioane de dolari

pe ideea că va livra
comenzi de băcănie făcute online.

S-a ajuns la faptul că
nu puteam face asta rentabil.

Comerțul electronic era
foarte dificil și costisitor.

În acest caz, încercam să adunăm
30 de articole de inventar

în câteva pungi, într-o furgonetă,
ca să fie livrate acasă.

Iar chestia era că asta
ne costa 30 de dolari.

Imaginați-vă, aveam
o conservă de supă la 89 de cenți

care ne costa un dolar
s-o punem în pungă.

Iar asta înainte să ajungem
s-o livrăm acasă.

Deci pe scurt, în timpul anului
cât am lucrat la Webvan,

vorbind cu toate serviciile
de manipulat marfa am înțeles

că nu exista nicio soluție creată
special pentru posturile de împachetare,

să pună articolul roșu, verde, albastru,
toate trei într-o cutie.

Ne-am spus că trebuie să fie
o metodă mai bună.

Stivuitoarele existente
ajutau la deplasarea

paleților și cutiilor cu articole
la punctele de vânzare.

Sigur că Webvan a dat faliment,
dar după vreun an și jumătate

eu încă mă mai luptam cu această problemă,
încă mă mai sâcâia.

Am reînceput să mă gândesc la ea.

Am zis să mă concentrez puțin
pe ceea ce voiam ca lucrător

sau cum îmi imaginam
că trebuie să meargă.

(Râsete)

Am zis să mă concentrez pe problemă:

Am o comandă aici
și ce vreau să fac e să pun

roșu, verde și albastru în cutia asta.

Am nevoie de un sistem
ca să întind mâna și – pac! –

apare produsul și-l adaug la livrare.

Ne-am gândit că asta ar fi o abordare
a problemei orientată pe operator.

De asta am nevoie.

Ce tehnologie e disponibilă
ca să rezolve această problemă?

Dar iată, comenzile
vin și pleacă, produsele vin și pleacă.

Ne permitem să punem lucrătorul
în centrul problemei

și să-i punem la dispoziție
uneltele care îl fac mai productiv.

Cum am ajuns la acest principiu?

A ieșit dintr-o sesiune de brainstorming.

E o idee pe care
probabil o folosiți mulți:

principiul de a testa ideile.

Luați o foaie albă, bineînțeles,

dar apoi testați-vă ideile
până la limite: infinit, zero.

În cazul nostru, ne-am pus
următoarea problemă:

ce-ar fi dacă am construi
un centru de distribuție în China,

unde piața e foarte ieftină?

Ne-am zis: mâna de lucru e ieftină,
terenul e ieftin.

Și anume am spus: ce-ar fi dacă
munca directă ar costa zero dolari pe oră

și am putea face un centru
de distribuție de 10 hectare?

Evident s-a ajuns la idei ca:
hai să punem mulți oameni în depozit.

Iar eu am zis: „Stai puțin,
pentru zero dolari pe oră

aș «angaja» 10 000 de muncitori

care să vină la depozit
în fiecare dimineață la ora 8,

să meargă în depozit,
să ia un articol de inventar

și apoi să stea așa.

Tu ții Captain Crunch,
tu ții Mountain Dew, tu ții Diet Coke.

Dacă am nevoie vă anunț,
altfel așteptați acolo.

Dar când am nevoie de Cola și o cer,
voi vorbiți între voi.

Tipul cu Diet Coke vine în față,
o pune în pungă și pleacă.

Oau!

Ce-ar fi dacă produsele
ar putea merge și vorbi?

E un mod foarte interesant
și foarte eficient

în care am putea organiza depozitul.

Sigur, munca nu e gratis,

pe dimensiunea practic–superb.

(Râsete)

Așa că ne-am gândit
să le punem pe rafturi mobile.

Vom folosi roboți mobili
pentru a mișca marfa.

După ce am pornit treaba,
eram acasă pe canapea în 2008.

Ați văzut Jocurile Olimpice de la Beijing,
ceremonia de deschidere?

Era să cad de pe canapea
când am văzut asta.

Exact asta era ideea!

(Râsete)
(Aplauze)

Vom pune mii de persoane
în depozit, în stadionului.

Dar ce e interesant
e că se leagă de ideea noastră:

acești oameni creau o artă digitală
impresionantă și incredibil de puternică

și totul fără computere.

Se pare că s-au bazat
pe coordonare și comunicare:

eu mă ridic, tu te ghemuiești.

Și au creat o artă fabuloasă.

Asta e puterea emergenței în sisteme,

când lași lucrurile
să se coordoneze singure.

Cam asta a fost pe scurt aventura.

Acum să vedem cum s-a transformat
această idee în realitate.

Iată un depozit, un centru de distribuție
care are cam 10 000 de tipuri de articole.

O să le numim pixuri roșii, plante verzi
post-ituri galbene.

Trimitem roboții portocalii
să culeagă rafturile albastre

și le aducem la marginea clădirii.

Acum lucrătorii pot sta la margine.

Schema e să luăm rafturile,

să le ducem pe traseu
și să le livrăm la muncitor.

Viața lucrătorului e complet diferită.

În loc să se plimbe
prin depozit, stă pe loc

într-un post ca acesta și fiecare produs
din clădire poate veni acum la el.

Deci procesul e foarte eficient.

Întinzi mâna, iei un produs,
scanezi codul de bare, ambalezi.

Când te întorci, a sosit un alt produs,
gata să fie luat și ambalat.

Rezultatul e că am eliminat partea inutilă
de deplasare, căutare, timp de așteptare

și am creat un mod foarte selectiv
de culegere a acestor comenzi,

unde îndrepți un laser spre ele,
scanezi un cod de bare

și un indicator luminos îți spune
în ce cutie trebuie sa îl pui.

Deci mai eficient, mai exact

și constatăm că e un mediu de lucru
mai interesant pentru acești muncitori.

Ei execută de fapt întreaga comandă,

deci și roșu, și verde, și albastru,
nu doar o parte.

Și se simt puțin mai stăpâni
pe mediul de lucru.

Efectele secundare ale abordării
ne-au surprins mult.

Știam că o să fie mai eficient.

Dar nu ne-am gândit cât de mult
se va extinde această abordare

la alte funcții din depozit.

Dar ce face de fapt această abordare
în cadrul depozitului

e să-l transforme într-un
sistem de prelucrare intens paralelă.

Avem o fertilizare încrucișată a ideilor:

e doar un depozit, dar îl privim

ca pe o arhitectură de supercalculator
cu prelucrare paralelă.

Ideea este că avem

10 lucrători în dreapta ecranului

care sunt acum independenți și autonomi.

Dacă lucrătorul în postul trei
trebuie să meargă la toaletă,

nu afectează productivitatea
celorlalți nouă lucrători.

Comparați cu metoda clasică
a benzii rulante.

Comanda sosește la tine,
adaugi ceva și o dai mai departe.

Toți trebuie să fie la locul lor
ca procesul secvențial să meargă.

Noua abordare a depozitului
e mai rezistentă.

Apoi în culise devine mai interesant,

pentru că urmărim popularitatea produselor

și folosim algoritmi dinamici și adaptivi

pentru a ajusta configurația depozitului.

Deci ce vedeți aici ar putea fi
săptămâna dinaintea Zilei Îndrăgostiților.

Toate acele bomboane roz
s-au mutat în fața clădirii

și sunt introduse în multe comenzi
la aceste posturi.

La două zile după Ziua Îndrăgostiților

bomboanele rămase
au ajuns în spatele depozitului

și ocupă zona mai „rece”
din harta aceasta termală.

Un efect secundar al acestei abordări
folosind procesarea paralelă

e că lucrurile pot fi extinse
la o scară uluitoare.

(Râsete)

Deci fie că ai două, douăzeci
sau două sute de posturi,

algoritmii traseelor și ai inventarului
pur și simplu funcționează.

În acest exemplu vedeți cum

inventarul a ocupat acum
suprafața clădirii

pentru ca acolo sunt posturile de sortare.

A rezolvat singur problema.

Deci voi încheia cu un videoclip

care arată cum se reflectă asta

în viața zilnică a lucrătorului.

După cum am spus,
procesul e de transport pe trasee

până la posturile de sortare.

Și în spate programul nostru

înțelege ce se întâmplă la fiecare post,

trimite rafturile pe trasee

și încercăm să obținem
un sistem de așteptare

pentru a aduce produsele la lucrător.

E interesant că se poate adapta
la viteza lucrătorilor.

Lucrătorii mai rapizi primesc
mai mulți roboți decât cei lenți.

Dar acum lucrătorul e exact
în situația prezentată mai înainte:

întinde mâna, produsul îi vine în mână

– sau trebuie să se întindă după el –,

îl scanează și apoi îl pune în cutie.

Iar restul tehnologiei stă în culise.

Deci acum se poate concentra
pe sortare și împachetare.

Nu are timpi morți,
nu trebuie să se deplaseze.

Și de fapt nu e doar un mod mai eficient

și mai exact de executare a comenzilor.

Credem că e un mod mai satisfăcător
de a satisface comenzile.

Putem spune asta pentru că lucrătorii
din aceste clădiri se bat între ei acum

pentru privilegiul de a lucra
în acea zi în zona Kiva.

Uneori când îi filmăm
să le aflăm impresiile ne spun de exemplu

că au mai multă energie
după lucru să se joace cu nepoții,

sau odată un tip a spus „zona Kiva
e atât de lipsită de stres

încât nu-mi mai iau
medicamentele de tensiune”.

(Râsete)

Era un distribuitor de medicamente,
așa că ne-au cerut să nu folosim secvența.

(Râsete)

Așadar aș vrea să rețineți ideea că,

lăsând lucrurile să gândească,
să vorbească, să umble singure,

pot apărea procese interesante
și eficiență.

Cred că data viitoare când mergeți la ușă
și primiți cutia comandată online,

o deschideți și găsiți marfa înăuntru,

vă veți întreba dacă nu cumva un robot

a ajutat la satisfacerea comenzii.

Mulțumesc.

(Aplauze)